Patruzeci de ani Domnul Şi-a condus poporul şi l-a hrănit în pustie.

În tot acest timp i-a învăţat calea supunerii faţă de Sine - calea credinţei.

A făcut aceasta pentru ca scopul Lui să poată fi împlinit prin ei în ţara spre care mergeau să o ia în stăpânire.

La sfârşitul celor patruzeci de ani, erau staţionaţi în câmpia Moabului, în faţa Ierihonului, pregătindu-se să intre în ţara moştenirii lor.

În timp ce tăbărau acolo, voia lui Dumnezeu cu privire la ei a fost declarată printr-o inspiraţie căreia profetul Balaam nu i s-a putut împotrivi, în cuvinte de invăţătură pentru poporul Său din toate timpurile.

Acestea sunt cuvintele: “Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri.” Num. 23:9 (... nu este socotit printre naţiuni - trad. engl., n.t.)

Pe vremea aceea poporul lui Dumnezeu alcătuia “biserica din pustie” (Fapte 7:38); şi declarând astfel că ei vor locui singuri şi nu vor face parte dintre neamuri, Dumnezeu Şi-a arătat clar voia, ca biserica Lui să fie pentru totdeauna separată de orice stat şi naţiune de pe pământ.

Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca poporul Său să fie constituit într-o împărăţie, stat, ori guvern, asemenea popoarelor din această lume; nici ca ei să fie conectaţi în vreun fel cu vreo împărăţie, stat, sau guvern din lumea aceasta.

Ei nu trebuiau să fie asemenea naţiunilor sau popoarelor din jurul lor. Ei trebuiau să fie separaţi pentru Domnul “de toate popoarele care sunt pe faţa pământului.” Ex. 33:16.

Poporul trebuia să locuiască deoparte, şi să nu fie socotit printre naţiuni.

Guvernarea lor trebuia să fie o teocraţie pură şi simplă - Dumnezeu singurul lor Rege, singurul lor Conducător, singurul lor Legiuitor. Trebuia să fie într-adevăr o organizaţie bisericească, începând cu organizaţia “bisericii din pustie”, şi trebuia să fie separată de orice idee de stat. Sistemul format în pustie prin Moise, trebuia să fie continuat în Canaan, şi era intenţionat să continue perpetuu.

“Guvernarea lui Israel era administrată în numele şi prin autoritatea lui Jehova. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, legiuitori şi conducători, era pur şi simplu de a aplica legea pe care a dat-o Dumnezeu. Ei nu aveau dreptul să legifereze pentru naţiune.” Pentru că Dumnezeu a spus clar, “Voi să nu adăugaţi la cuvintele pe care vi le spun, nici să nu scoateţi din ele.” Deut. 4:2.

Astfel principiile guvernării lor erau doar acele ale unei teocraţii pure. Aceasta “a fost şi a continuat să fie condiţia existenţei lui Israel ca naţiune. “ În orice guvern, numai loialitatea faţă de principiile guvernului din partea cetăţenilor săi, poate să-l facă un succes. În consecinţă, în ce priveşte pe Israel, numai loialitatea faţă de principiile unei pure teocraţii - Dumnezeu singurul lor Rege, singurul lor Conducător, singurul Legiuitor - era ceea ce putea da succes acelui guvern.

Dar loialitatea faţă de aceste principii cerea ca fiecare din popor să recunoască în mod constant, şi să caute, rămânerea prezenţei lui Dumnezeu cu el ca singurul Rege, Conducător şi Legiuitor, în toată conduita vieţii lui zilnice. Dar, “prin credinţă” Dumnezeu locuieşte în inimă şi conduce în viaţă. Şi “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui.” De aceea, existenţa guvernului original al lui Israel şi existenţa lui Israel ca naţiune, depindea de rămânerea într-o credinţă vie în Dumnezeu, a fiecărui individ din Israel. Dar tocmai aici, în singurul punct în care putea să cadă, Israel a căzut. Poporul nu a rămas în credinţă. Ei nu au rămas loiali lui Dumnezeu ca Rege al lor. “Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit, în vârstă de o sută zece ani... tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui; şi s-a ridicat după el alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut rău în ochii lui Dumnezeu, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, care i-a scos din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care erau împrejurul lor, s-au închinat înaintea lor, şi l-au provocat pe Dumnezeu la mânie. Au părăsit pe Dumnezeu, şi au slujit lui Baal şi Astarteei.” Jud. 2:8-13.

Apoi, toate relele ce au venit asupra lor ca rezultat al apostaziei şi idolatriei, ei le-au pus pe seama guvernării lui Dumnezeu. În necredinţa şi apostazia lor, nu au putut vedea în atacurile continue ale păgânilor, prin care ţara le era pustiită şi ei erau asupriţi, decât dovada că în toate lucrurile practice guvernarea lui Dumnezeu a dat greş.

De aceea, au ajuns la concluzia “că pentru a-şi menţine statutul între naţiuni, seminţiile trebuie să fie unite sub o guvernare puternic centralizată. Pe măsură ce s-au depărtat de ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, au dorit să fie eliberaţi de sub conducerea Suveranului lor divin; şi astfel cerinţa după monarhie s-a răspândit în tot Israelul.” Conform acesteia, i-au spus lui Samuel, “Pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.” 1 Sam. 8:5.

Întrucât inima le era complet îndreptată spre a avea un împărat ca toate neamurile, şi cum în mod practic oricum semănau mult cu toate neamurile, cel mai bun lucru pe care Domnul îl putea face pentru ei era să-i lase să aibă un rege. Totuşi, I-a spus lui Samuel, “Protestează solemn înaintea lor” 1 Sam. 8:9 (trad. engl.)

Aşa a făcut Samuel, totuşi ei au insistat: “Nu; ci să fie un împărat peste noi; ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre.” 1 Sam. 8:19,20.

Despre toate acestea, Domnul a spus lui Samuel, “Nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.” Iar Samuel le-a spus, “astăzi voi lepădaţi pe Domnul” şi “Îi ziceţi: pune un împărat peste noi.” 1 Sam. 8:7; 10:19.

S-a repetat aceeaşi istorie a Babilonului, a Asiriei şi a Egiptului. Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au proslăvit ca Dumnezeu. Şi pentru că nu l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, arhi-amăgitorul i-a sedus spre idolatrie, şi de la idolatrie spre monarhie, cu scopul de a câştiga supremaţie asupra lor şi, prin influenţă lumească sau prin forţă, să-i oprească cu totul de la slujirea lui Dumnezeu.

Domnul spusese despre ei, “Poporul acesta va locui singur şi nu va fi socotit printre neamuri”, tocmai pentru a evita toate acestea.

Dacă ar fi rămas credincioşi acestui principiu, nu ar fi existat niciodată în Israel stat sau împărăţie.

De aceea, prin enunţarea acestui principiu, Dumnezeu a intenţionat ca ei să fie separaţi pentru totdeauna de orice stat sau împărăţie pe pământ.

Şi pentru că, atunci când a fost a fost rostit acest cuvânt, ei erau “biserica”, este absolut sigur că prin enunţarea acestui principiu, Dumnezeu a intenţionat să-i înveţe pentru totdeauna, pe ei şi pe toţi oamenii, că voia Sa clar exprimată, este ca să fie completă separare între biserica Lui şi orice stat sau împărăţie de pe pământ; să nu existe niciodată, nicio legătură între religia lui Dumnezeu şi orice stat sau împărăţie din lume.

Mai departe: întrucât acel popor era atunci biserica şi, întrucât Domnul a spus că ei L-au lepădat când şi-au format statul şi împărăţia, este clar arătat de Cuvântul lui Dumnezeu că, oricând biserica formează vreo legătură cu orice stat sau împărăţie de pe pământ, făcând aşa, Îl leapădă pe Dumnezeu.

Dar nu este posibil ca biserica să formeze legături cu statul decât dacă membrii individuali ai ei formează legături cu statul. De aceea, pentru că prin formarea de astfel de legături biserica Îl respinge pe Dumnezeu, şi pentru că nu este posibil ca ea să facă aceasta decât prin membrii individuali ai bisericii, este foarte clar că învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu spune că, pentru membrii bisericii, a forma legături cu statul înseamnă a-l respinge pe Dumnezeu.

Din timpuri străvechi, toate acestea au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşitul veacurilor. Vor oamenii de astăzi să fie învăţaţi prin aceste lucruri?