Dumnezeu rostise cu privire la Israel, “Iată, poporul aceasta va locui singur, şi nu va fi socotit printre neamuri” Num. 25:9. (trad. KJV)

Dar, contrar voii Lui exprimate şi împotriva protestului Său solemn, Israel a dat naştere unei împărăţii şi a instaurat un stat.

Ei au făcut aceasta, după cum au afirmat lămurit, ca să fie “ca toate neamurile”. Contrar tuturor dorinţelor lui Dumnezeu, poporul voia să fie “socotit printre neamuri”.

Dar Israel era biserica, în timp ce toate neamurile erau state. Din acest motiv, Israel nu putea fi ca neamurile, fără să se transforme într-un stat.

Dar, Israel fiind biserica, nu putea să se constituie într-un stat fără ca în acelaşi timp, şi prin aceasta, să dea naştere la unire între biserică şi stat.

Ei s-au constituit într-un stat şi, astfel, au unit biserica cu statul. Dar, pentru că aceasta s-a făcut împotriva Cuvântului lămurit al lui Dumnezeu şi a protestului Său solemn, este cu siguranţă un adevăr acela că orice unire a bisericii cu statul este împotriva Cuvântului clar şi a protestului solemn al lui Dumnezeu.

Israel, fiind “biserica”, “stâlpul şi temelia adevărului”, era depozitarul şi reprezentantul adevăratei religii în lume. Când Israel s-a constituit într-un stat, nu s-a făcut altceva decât o unire între religie şi stat. Dar, întrucât constituirea lor într-un stat a fost contrară voinţei exprimate şi împotriva protestului solemn din partea Domnului, este foarte limpede adevărul că orice legătură între religie - cu atât mai mult a adevăratei religii - şi stat este total împotriva voinţei exprimate şi a protestului solemn al lui Dumnezeu.

Aşa cum Israel, depozitarul şi reprezentantul adevăratei religii, în scopul de a forma o legătură a religiei cu statul, Îl lepăda pe Dumnezeu, este adevărat cu certitudine că orice alt popor, în formarea unei legături a religiei cu statul, prin înfăptuirea acestui lucru, leapădă pe Dumnezeu.

Nimic nu poate fi mai clar, de aceea, decât faptul că Dumnezeul cerului şi al pământului, Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, este întotdeauna împotriva legăturii religiei cu statul. El nu va fi niciodată părtaş la o asemenea tranzacţie.

Acesta este motivul pentru care El a dorit ca “poporul acesta să locuiască singur”. Acesta este motivul pentru care El voia ca ei să nu fie “socotiţi printre neamuri”. Dorinţa Lui a fost ca ei să locuiască cu El, să-L aibă pe El ca singur Dumnezeu al lor, singur Rege al lor, singur Conducător al lor, singur Legiuitor al lor - să fie pentru ei “totul în toţi”.

Dumnezeu a vrut ca nu numai Israel, ci toate popoarele de pe pământ, să ştie că El este mai bun decât toţi ceilalţi zei, că El este un Rege mai bun decât toţi ceilalţi regi, că El este un Conducător mai bun decât toţi ceilalţi conducători, că El este un Legiuitor mai bun decât toţi ceilalţi legiuitori, că Legea Sa este mai bună decât toate celelalte legi şi că sistemul Lui de guvernare este mai bun decât toate celelalte sisteme de guvernare.

Din această raţiune a vrut El să aşeze pe Israel în Palestina, acolo unde era pivotul drumurilor cele mai circulate ale neamurilor; cu Dumnezeul cerului ca singurul lor Rege, Conducător şi Legiuitor; cu Legea Lui, singura lor lege şi cu forma Lui de guvernare ca singura lor formă de guvernare; un popor care să locuiască singur şi să nu facă parte dintre neamuri - un popor sfânt şi fericit; o biserică plină de slavă.

Prin locuirea lor în felul acesta, sub ochii tuturor neamurilor care Îl uitaseră pe Dumnezeu, aceste neamuri ar fi fost învăţate în mod constant despre bunătatea lui Dumnezeu şi ar fi fost atrase din nou spre El. În această idee, El le-a spus: “Iată, v-am dat legi şi porunci... ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta este înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi toate aceste legi şi vor spune: acest mare neam este un popor cu totul înţelept şi priceput.” Deut. 4:5,6.

Dar Israel nu a vrut să fie aşa. Israel a vrut să fie “socotit printre neamuri”. Israel a vrut să fie “ca toate neamurile”. Şi aşa a fost, din ziua aceea până astăzi. Lui Dumnezeu nu I s-a permis niciodată, de către cei care se numeau poporul Său, să se descopere pe Sine lumii, aşa cum este El în realitate. Biserica Lui, întotdeauna, a fost prea dispusă să fie “socotită printre neamuri”, prea dispusă să fie “ca toate neamurile”. Ea a fost întotdeauna prea dispusă să se unească cu statul, să fie o parte a statului, religia ei să fie o chestiune de stat şi de guvernare, “ca toate neamurile”. Aşa este situaţia bisericii în toată lumea - în zilele noastre.

“Ca toate neamurile”. Israeliţii nu au înţeles că a nu fi, în această privinţă, asemeni celorlalte neamuri, era un deosebit privilegiu şi binecuvântare. Dumnezeu îi separase pe israeliţi de toate celelalte popoare, ca să facă din ei tezaurul Său special. Însă ei, fără să ia în seamă această înaltă onoare, au dorit cu înverşunare să imite exemplul păgânilor.

“Dorinţa de a se conforma obiceiurilor şi practicilor lumeşti există încă în mijlocul poporului care mărturiseşte că este al lui Dumnezeu. Pe măsură ce se îndepărtează de Domnul, ei devin ambiţioşi după câştigul şi onoarea din lume. Creştinii caută cu consecvenţă să imite practicile acelora care se închină dumnezeului acestei lumi. Mulţi susţin că prin unirea cu cei necredincioşi şi prin conformare cu obiceiurile lor, pot exercita o influenţă mai puternică asupra celor fără evlavie.

“Dar toţi ce urmează această cale se separă prin aceasta de Sursa puterii lor. Devenind prietenii lumii, se fac duşmanii lui Dumnezeu. De dragul distincţiilor pământeşti, sacrifică onoarea nespusă la care Dumnezeu i-a chemat, aceea de a descoperi gloria Aceluia care ne-a chemat de la întuneric la lumina Sa minunată.

“Zilele de cea mai mare prosperitate a lui Israel au fost acelea în care ei au recunoscut pe Iehova ca Rege al lor - când legea şi guvernarea pe care a stabilit-o El erau privite ca superioare faţa de cele ale celorlalte naţiuni.” Patriarhi şi Profeţi, cap. 59, par. 8-13. Şi aşa vor fi zilele de cea mai mare prosperitate ale oricărui popor.

Legile lui Dumnezeu, exact aşa cum sunt ele, fără nici o adăugare sau diminuare a lor, sunt superioare oricăror alte legi. Guvernarea Lui, administrată de El Însuşi prin lucrarea Duhului Său etern în fiecare inimă în parte, este superioară oricărei alte guvernări.

Dar cum vor şti lucrurile acestea popoarele care nu-l cunosc pe Dumnezeu, atât timp cât propriul Său popor nu vrea să le aibă? Cum vor şti naţiunile aceste lucruri, dacă biserica Lui nu vrea să le recunoască şi să le aibă în felul acesta?

În loc de a susţine legile lui Dumnezeu şi guvernarea Lui ca fiind superioare celor ale tuturor statelor şi naţiunilor, oamenii care poartă numele lui Dumnezeu consideră că trebuie să intre în politică, să se amestece în politica guvernamentală, consideră că ei trebuie să cârpească legile şi să manipuleze guvernele statelor şi naţiunilor din lume.

În loc să preamărească legile şi guvernarea lui Dumnezeu înaintea lumii, ca fiind superioare legilor şi guvernării tuturor naţiunilor, şi să arate supunere neşovăielnică faţă de acestea ca atare, oamenii din bisericile mărturisitoare ale lui Dumnezeu caută să amestece cetăţenia cerească şi cetăţenia pământească; să coboare din locul lor superior legea şi guvernarea lui Dumnezeu şi să le amestece cu legile şi guvernarea naţiunilor într-o unire necuviincioasă şi profană a religiei cu statul.

În felul acesta, oamenii din bisericile ce mărturisesc a fi ale lui Dumnezeu, din societăţile şi uniunile tinerilor care mărturisesc creştinismul - din toate elementele bisericeşti din ţară, combinate –merg exact pe calea vechiului Israel; ei nu vor să locuiască separaţi; ei vor să fie socotiţi printre naţiuni; ei vor să fie ca toate neamurile; ei vor să se lege cu statul; ei vor să formeze o uniune între religie şi stat; ei vor să-l respingă pe Dumnezeu, ca să nu domnească peste ei.