7. Rezultatul alegerii de a fi „ca toate neamurile”

7. Rezultatul alegerii de a fi „ca toate neamurile”

Israel a vrut să formeze un stat şi să aibă un împărat, ca să fie “ca toate neamurile”.

Toate neamurile erau păgâne. A fi “ca toate neamurile” nu însemna altceva decât a fi ca păgânii.

Toate neamurile au devenit păgâne prin faptul că au lepădat pe Dumnezeu. Deci, dacă Israel a dorit să fie “ca toate neamurile” - ca toţi păgânii - aceasta a fost posibil doar prin lepădarea lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a spus, “pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei”, aceasta a fost pur şi simplu o declarare a unui fapt.

Când Israel a instaurat un stat, prin aceasta, a creat o unire a religiei cu statul. Dar ei au trebuit să-l respingă pe Dumnezeu pentru a instaura statul. De aceea, au trebuit să-l respingă pe Dumnezeu pentru a crea unire între religie şi stat.

Din aceasta reiese, în mod limpede, că niciun popor, niciodată, nu poate realiza o unire între religie şi stat, fără să-l respingă pe Dumnezeu.

Însă, deşi Israel L-a respins pe Dumnezeu, totuşi El nu i-a respins pe ei. El a continuat să se îngrijească de ei şi, prin profeţii Săi, a continuat să caute să-i înveţe şi să-i călăuzească, ba chiar a făcut tot ce se putea face ca să-i scape de consecinţele rele, care erau inevitabil pe calea pe care au ales-o.

Cu mult timp înainte de zilele lui Samuel şi ale lui Saul, lui Israel i s-a spus care urma să fie rezultatul constituirii lor într-un stat şi al alegerii unui împărat. Căci, formarea împărăţiei în zilele lui Saul nu a fost altceva decât culminarea unei îndelung nutrite dorinţe, în direcţia aceasta.

După marile biruinţe ale lui Ghedeon, cu o sută de ani înainte de zilele lui Saul, “bărbaţii lui Israel au zis lui Ghedeon: Domneşte peste noi, tu, şi fiul tău, şi fiul fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian”. Jud. 8:22.

Aceasta nu a fost altceva decât o propunere de instaurare, în acel timp, a unei împărăţii, cu Ghedeon primul împărat, şi cu dreptul la împărăţie transmis ereditar în familia lui. Ghedeon însă, a refuzat oferta şi, “le-a zis: “Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi”.

Ghedeon a ştiut că o asemenea propunere însemna respingerea lui Dumnezeu; şi el nu a vrut să ia parte la un asemenea lucru. Dar dorinţa încă pândea în mijlocul poporului şi, patruzeci de ani mai târziu, după moartea lui Ghedeon, s-a dat pe faţă în locuitorii din Sihem, care l-au făcut pe Abimelec, unul dintre fiii lui Ghedeon, împărat la Sihem.

Dar, printr-o parabolă, Iotam, singurul fiu al lui Ghedeon care a supravieţuit măcelului făcut de Abimelec a arătat clar poporului cum va fi rezultatul acestei încumetări.

Iotam a stat pe vârful Garizim şi a chemat poporul din Sihem spunând:

“Copacii au plecat să ungă un împărat şi să-l pună în fruntea lor. Ei au zis măslinului: “Împărăţeşte peste noi!” Dar măslinul le-a răspuns: “Să-mi părăsesc eu undelemnul meu, care îmi aduce laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca să mă duc să stăpânesc peste copaci?” Şi copacii au zis smochinului: “Vino, tu, de împărăţeşte peste noi!” Dar smochinul le-a răspuns: “Să-mi părăsesc eu dulceaţa mea şi rodul meu cel bun şi minunat, ca să mă duc să stăpânesc peste copaci?” Şi copacii au zis viţei: “Vino, tu, şi domneşte peste noi.” Dar viţa le-a răspuns: “Să-mi părăsesc eu vinul care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni, ca să mă duc să domnesc peste copaci?” Atunci toţi copacii au zis spinului: “Vino, tu, şi împărăţeşte peste noi.” Şi spinul a răspuns copacilor: “Dacă în adevăr vreţi să mă ungeţi ca împărat al vostru, veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea; altfel, să iasă un foc din spin, şi să mistuie cedrii Libanului.” Acum, oare cu adevărat şi cu toată curăţia aţi lucrat voi, făcând împărat pe Abimelec? Aţi arătat voi bunăvoinţă faţă de casa lui Ierubaal şi de casa lui?... Abimelec să fie bucuria voastră, şi voi să fiţi bucuria lui! Dacă nu, să iasă un foc din Abimelec, şi să mistuie pe locuitorii din Sihem şi casa lui Milo; şi un foc să iasă din locuitorii Sihemului şi din casa lui Milo, şi să mistuie pe Abimelec!” Jud. 9:8-20.

Aşa s-a şi întâmplat; timp de trei ani neîncrederea şi disensiunile între partide, în legătură cu dreptul la împărăţie, s-au ascuţit până când a izbucnit războiul, care nu s-a sfârşit decât odată cu moartea lui Abimelec; şi odată cu aceasta s-a sfârşit şi experimentul lor de a instaura o împărăţie.

Această întâmplare a fost păstrată în memoria Israelului de după aceea, ca o avertizare solemnă şi ca o învăţătură puternică despre rezultatul inevitabil al oricărei încercări de instituire a unei împărăţii. Iar când, nesocotind aceasta, şi împotriva protestului explicit al Domnului, în cele din urmă au instituit din nou împărăţia, s-a ajuns în mod inevitabil la acelaşi rezultat, deşi cu mai mare întârziere.

Aproape toată perioada de domnie a lui Saul, primul lor Împărat, a fost petrecută de către acesta în invidie şi gelozie faţă de David, şi în încercări repetate de a-l omorî. Domnia lui David a fost umbrită de păcatul său grozav, pe care nu l-ar fi putut înfăptui dacă nu ar fi fost împărat; de asemenea a fost tulburată prin trădarea sfetnicului său principal şi prin răscoala fiului său, Absalom. Ultima jumătate a domniei lui Solomon a fost marcată de marea sa apostazie, şi a fost blestemată din cauza urâciunilor idolilor care au pătruns în ţară odată cu nevestele lui păgâne - toate “prinţese”, fiice de împăraţi - ceea ce a condus, drept consecinţă, la mari poveri şi opresiuni asupra poporului.

La sfârşitul domniei acestor trei împăraţi, naţiunea a ajuns într-o astfel de stare încât nu era bine să mai rămână o singură naţiune; şi s-au divizat în două - zece seminţii au format împărăţia lui Israel, şi două seminţii au format împărăţia lui Iuda.

Începând din acea zi, cele zece seminţii, au urmat un curs de continuă apostazie, lupte interne şi ucideri de împăraţi, până când, în cele din urmă, cuprinşi de teroarea anarhiei, au fost constrânşi să strige, “Nu avem nici un împărat”. Osea 10:3. Atunci Domnul S-a oferit lor din nou, spunându-le: “Ai fugit de Mine”. “O, Israele, te-ai distrus singur”. “Întoarce-te la Mine”. “Eu voi fi Împăratul tău”. Osea 7:13; 13:9,10. Însă nu au vrut să se întoarcă şi, drept consecinţă, au fost duşi captivi în Asiria, au fost risipiţi şi pierduţi pentru totdeauna.

În timp ce toate acestea se întâmplau regatului lui Israel, despre Iuda se mai putea spune: “Iuda încă domneşte împreună cu Dumnezeu, şi este credincios împreună cu cei sfinţi”. Osea 11:12. Aceasta, însă, a fost doar pentru puţină vreme. Iuda, de asemenea, a păşit repede, pas cu pas, în jos pe calea apostaziei, până când cuvântul a trebuit să spună despre ea: “daţi jos diadema, luaţi-i coroana... înălţaţi pe cel ce este jos şi smeriţi pe cel ce este înălţat. O voi da jos, o voi da jos, o voi da jos; şi nu va mai fi, până când va veni Cel ce are dreptul la ea, şi i-o voi da Lui.” Ezech. 21:25-27.

Atunci şi Iuda a fost obligat să spună, “nu avem împărat”. Apoi a trebuit să meargă în robie în Babilon, cu cetatea şi templul distruse, şi ţara rămasă pustie.

După aceea, Domnul a fost constrâns să-Şi guverneze poporul prin puterile păgâne, până când avea să vină El Însuşi. Şi chiar când a venit, pentru că nu a vrut să se impună ca un rege pământesc, dând curs aspiraţiilor lor politice, au refuzat Să-l recunoască. Iar când, în cele din urmă până şi Pilat a apelat la ei, “Să răstignesc pe împăratul vostru?”, din nou, ca în zilele lui Samuel, au insistat în a-l respinge pe Dumnezeu, şi au strigat, “noi nu avem alt împărat decât pe cezarul.” Ioan 19:15.

Acesta a fost rezultatul direct, şi consecinţa logica inevitabilă, a pasului pe care l-au făcut în zilele lui Samuel. Când au respins pe Dumnezeu şi au ales pe Saul, în aceasta a fost împachetă respingerea lui Dumnezeu şi alegerea de către ei a Cezarului. Respingând pe Dumnezeu pentru a putea fi ca toate neamurile, au devenit ca toate neamurile care au respins pe Dumnezeu. Acesta a fost rezultatul clar al unirii bisericii cu Statul în mijlocul poporului lui Israel. Şi toate au fost scrise exact, aşa cum s-au întâmplat în detaliu, pentru învăţătura şi avertizarea tuturor oamenilor ce au venit după aceea, şi pentru învăţătura acelora peste care a venit sfârşitul veacurilor.

În zilele noastre, vrea, poporul mărturisitor al lui Dumnezeu din biserici, societăţi, ligi, uniuni, şi asociaţii de tot felul, de pretutindeni, să înveţe lecţia expusă astfel în Cuvântul lui Dumnezeu despre experienţa poporului lui Dumnezeu din vechime, care a vrut să aibă un stat, şi astfel au respins pe Dumnezeu?