Dumnezeu Şi-a eliberat poporul din Egipt, şi l-a unit cu Sine Însuşi, în scopul de a fi separat de toate naţiunile. Scoţându-i din Egipt, şi unindu-i cu El, a spus despre ei, “Poporul va locui separat şi nu va fi socotit printre neamuri.” Num. 23:9. Dar numai prin rămânerea credincioasă în unire cu Dumnezeu, se putea să fie separaţi de toate neamurile. Ex. 33:16.

Israel era atunci biserica - “biserica din pustie.” Fapte 7:38. Biserica aceea era unită cu Dumnezeu prin legământ solemn. Despre ea Dumnezeu a spus “sunt căsătorit cu tine” şi “le-am fost soţ.” În felul acesta era unită cu Dumnezeu biserica. Şi datorită acestei legături era completă separare între biserică şi stat.

Dar Israel a fost necredincioasă lui Dumnezeu. Ea L-a respins şi a instituit statul, formând astfel unire între biserică şi stat. Rezultatul a fost completa ruină a statului pe care l-au format, risipirea poporului în captivitate printre neamuri şi pustiirea propriului lor teritoriu. În timpul captivităţii şi a necazului lor, L-au căutat pe Domnul în căinţă, şi s-au unit din nou cu El prin credincioşie. Aceasta i-a adus înapoi la starea originală, de a fi doar biserică, la starea lor originală de totală separare între biserică şi stat.

Dumnezeu a plantat pe Israel - biserica Lui - în Canaan, ca să fie lumina lumii, să ofere cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu; pentru că atunci, şi multe veacuri după aceea, Palestina era pivotul lumii cunoscute. Dumnezeu a intenţionat ca, fiind credincioşi faţă de El şi avându-L pe El în mijlocul lor, ei să influenţeze spre bine toate naţiunile. Însă ei s-au revoltat şi au ajuns să fie nu doar “ca toate neamurile”, ba chiar “mai rău decât păgânii”. De aceea, ţara s-a scârbit de ei, şi i-a vomat aşa cum i-a vomat pe păgânii dinaintea lor. Levitic 18:25,28; 20:22.

Cu toate că, prin apostazia lor şi prin unirea bisericii cu statul, Israel a zădărnicit scopul lui Dumnezeu de a lumina toate neamurile prin ei, în ţara în care i-a plantat, Dumnezeu a voit totuşi să-şi realizeze scopul. Şi, separându-i iarăşi complet faţă de stat a voit să lumineze toate neamurile prin ei, în ţările în care i-a risipit. Devenind ca toate neamurile, Israel a pierdut puterea de a reţine şi conduce atenţia tuturor neamurilor, ca acestea să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, şi să fie învăţate despre El. Cu toate acestea, Dumnezeu avea să-i folosească, pentru a lumina, pe cei care, prin El, au obţinut puterea de a reţine şi conduce atenţia tuturor naţiunilor. Astfel, prin ei, El încă voia să aducă tuturor neamurilor cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu, şi să-i înveţe că “Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, şi că o dă cui îi place”. Daniel 4:17. Aceasta este întreaga filozofie a captivităţii şi supunerii lui Israel şi Iuda faţă de Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma.

Dumnezeu a transmis împăraţilor şi popoarelor din aceste mari imperii, cunoştinţa Lui şi a adevărului Său pentru popoare şi împăraţi. Şi, aşa cum am văzut iar şi iar în aceste studii, că separarea între religie şi stat este unul dintre principiile fundamentale ale adevărului lui Dumnezeu pentru împăraţi şi naţiuni, acesta este unul dintre marile adevăruri vestite împăraţilor şi popoarelor acestor mari imperii. Această vestire a fost scrisă în Cuvântul lui Dumnezeu pentru învăţătura tuturor împăraţilor şi popoarelor până la sfârşitul lumii.

În cel de al doilea an al domniei sale ca unic rege, împăratului Nebucadneţar i-a fost arătat în vis un chip mare al cărui cap era de aur, pieptul şi braţele erau de argint, coapsele de aramă, picioarele de fier, iar talpa picioarelor şi degetele de la picioare, parte de fier şi parte de lut. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Daniel, i s-a explicat lui Nebucadneţar că acesta descria cursul imperiilor din acel timp până la sfârşitul lumii.

Acest vis i-a fost dat lui Nebucadneţar din cauză că, în timp ce era în patul său, i-au venit în minte gânduri “cu privire la ce va fi după aceste vremuri”. Din ceea ce s-a întâmplat mai târziu cu el, este evident că gândurile lui în această privinţă, erau de felul că puternica împărăţie a Babilonului, pe care el o conducea - capul de aur - avea să dăinuiască nespus de mult, în măreţia şi splendoarea ei. Scopul visului a fost de a corecta această viziune, şi pentru a-i arăta adevărul.

Învăţătura din vis, oferită prin interpretare divină, a fost aceea că slava de aur a împărăţiei lui avea să dăinuiască doar puţină vreme, după care urma să se ridice o altă împărăţie, inferioară ei, şi o alta, şi alta, după care avea să fie împărţire, toate coborând pe scala inferiorităţii; apoi, în cele din urmă, “Dumnezeul cerului” urma să “ridice o împărăţie”, şi numai aceasta avea să fie împărăţia care va dăinui veşnic şi nu va fi dată altui popor.

Însă Nebucadneţar nu a vrut să accepte această viziune asupra subiectului. Aşa că şi-a formulat propria idee într-un chip uriaş, de aproape o sută de picioare înălţime, tot din aur din cap până în picioare. Acest chip l-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului, pentru închinare, şi a chemat pe toţi dregători, îngrijitori, cârmuitori, judecători, vistiernici, căpeteniile ţinuturilor, şi poporul în general, ca să se închine înaintea lui.

Aceasta a fost o înălţare conştientă a propriei lui păreri împotriva descoperirii lui Dumnezeu. Prin aceasta voia să declare tuturor popoarelor că împărăţia lui de aur avea să rămână pentru totdeauna, că nu urma să existe nici o altă împărăţie, care să se ridice separat de a sa şi inferioară ei, şi după aceea altele, coborând până la una aşa de slabă ca fierul amestecat cu lutul. Nu! Nu avea să existe decât împărăţia lui de aur, a Babilonului, şi aceasta nu avea să fie nimicită, şi nici nu avea să aibă capăt, ci avea să rămână pentru totdeauna.

Aceasta era o provocare deschisă pentru Domnul, într-o mulţime de puncte. Era vorba de pretenţia ca ideea lui Nebucadneţar cu privire la împărăţiile oamenilor să fie acceptată ca ideea adevărată şi divină, împotriva descoperirii făcute de Dumnezeu. Era pretenţia ca înaintea întruchipării acestei idei oponente, să se aducă închinare ca înaintea lui Dumnezeu. Şi întrucât atât ideea cât şi întruchiparea ei erau cu totul ale lui Nebucadneţar, era vorba pur şi simplu de aşezarea lui Nebucadneţar însuşi în locul lui Dumnezeu, drept conducător în împărăţia oamenilor, cap al tuturor religiilor, şi cel care dirijează toată închinarea.

A fost stabilită o mare zi pentru consacrarea ideii lui Nebucadneţar, şi pentru inaugurarea închinării universale înaintea ei. A fost adunată o mare mulţime, formată din multe popoare, naţiuni şi limbi, din tot vastul său dominion. Când s-au adunat toţi, un crainic a strigat: “Iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului, şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ, şi să vă închinaţi chipului de aur, pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.”

În adunarea cea mare, se aflau trei tineri iudei - Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Când toţi ceilalţi s-au plecat cu faţa la pământ şi s-au închinat, aceştia au stat drept în picioare, fără să dea atenţie legii care tocmai fusese proclamată, şi nici chipului. Imediat au fost observaţi şi pârâţi înaintea împăratului. Atunci împăratul, “mâniat şi plin de urgie” a poruncit să fie aduşi înaintea lui. Ceea ce s-a făcut. I-a întrebat dacă era adevărat că nu se închinaseră şi din ce cauză. Apoi le-a repetat decretul său precum şi pedeapsa îngrozitoare. Însă ei au răspuns: “O Nebucadneţar, noi nu avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai ridicat.”

Cuptorul a fost încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei, şi ei au fost legaţi şi aruncaţi în el. Dar dintr-odată regele se ridică uimit de pe tronul său şi strigă consilierilor săi, “Nu am aruncat noi trei oameni legaţi în mijlocul focului?” Ei au răspuns regelui, “negreşit, împărate”. El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: “Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!”.

Atunci i-a chemat afară şi a spus, în prezenţa tuturor: “Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat (au făcut să se schimbe - eng.) porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeul lor!”

Dumnezeu poruncise tuturor naţiunilor să slujească împăratului Nebucadneţar, şi a spus că pe acea naţiune care nu-i va sluji, Domnul o va pedepsi. Totuşi, aici El a făcut o minune uimitoare ca să-i salveze pe oamenii care, în mod direct şi pe faţă, au refuzat să se supună unei porunci clare şi directe a împăratului. Cum a fost posibil aşa ceva? Destul de simplu. Porunca, legea împăratului nu era bună. El cerea o slujire pe care nu avea dreptul să o ceară. Prin faptul că l-a făcut împăratul naţiunilor, Domnul nu l-a făcut împărat peste religia naţiunilor. Prin faptul că l-a făcut cap al tuturor naţiunilor, Dumnezeu nu l-a făcut cap al religiei.

Dar, fiind un idolatru, şi fiind crescut în mijlocul unor sisteme idolatre, Nebucadneţar nu ştia aceasta. La idolatrii, întotdeauna religia a fost, şi încă este, o parte a guvernării. În sistemele păgâne, religia şi guvernarea sunt întotdeauna unite, în timp ce în adevăratul sistem, sistemul creştin veritabil, ele sunt întotdeauna separate.

Aceasta a fost lecţia care i-a dat-o Dumnezeu acolo lui Nebucadneţar. Într-un fel în care era imposibil să nu înţeleagă, Domnul i-a arătat împăratului că el nu are nimic de-a face cu religia, niciodată, şi nici cu dirijarea închinării oamenilor. Domnul adusese toate naţiunile în supunere faţă de împăratul Nebucadneţar, în ce priveşte slujirea lor trupească. Dar acum, printr-o dovadă inconfundabilă, acelaşi Domn îi arăta împăratului Nebucadneţar că nu i-a dat nici putere şi nici jurisdicţie peste slujirea sufletească a lor.

Domnul a arătat astfel împăratului Nebucadneţar că, deşi în ce priveşte relaţiile dintre naţiune şi naţiune, sau om şi om, toate popoarele, naţiunile şi limbile i-au fost date să-i slujească lui, iar el a fost făcut stăpânitor peste toate acestea, totuşi, în ce priveşte relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu, împăratului i s-a dat de înţeles în mod clar şi explicit că el nu are nimic de a face. Dumnezeul cerului l-a învăţat acolo pe împărat, şi prin el pe toţi împăraţii, conducătorii şi oamenii din totdeauna, că în toate problemele cu privire la religie şi închinare, în faţa drepturilor conştiinţei individului, porunca împăratului trebuie să se schimbe; decretul conducătorului nu valorează nimic.

Şi acestea au fost scrise pentru învăţătura noastră,  a celor peste care a venit sfârşitul veacurilor. Aceasta este o învăţătură importantă şi adevăr prezent în zilele noastre. Căci în toată lumea vorbitoare de limbă engleză, în zilele noastre, exemplul plin de aroganţă al împăratului Nebucadneţar este urmat - şi este urmat chiar de cei care spun că îl cunosc pe Dumnezeu şi sunt călăuziţi de Biblie. Ofensa adusă de Nebucadneţar a fost înălţarea propriei idei, formarea ei într-un decret şi apoi impunerea ei ca lege. Şi în toate naţiunile de astăzi, există oameni care spun că îl cunosc pe Dumnezeu, că sunt călăuziţi de Biblie, care îşi înalţă propriile idei, sau ideile altor agenţi omeneşti în ce priveşte Sabatul, împotriva ideii lui Dumnezeu despre Sabat - Duminica împotriva Sabatului Domnului - se străduiesc s-o încadreze într-un decret, şi vor să o impună ca lege. Dar totul este greşit, aşa cum pretenţia lui Nebucadneţar era greşită. Oricine vrea să fie credincios lui Dumnezeu trebuie să spună: “noi nu vom sluji dumnezeilor voştri, şi nici nu ne vom închina chipului sabatului pe care l-aţi înălţat.” Şi, în faţa drepturilor conştiinţei individului, în zilele noastre, porunca conducătorilor trebuie să se schimbe; astfel de legi nu valorează nimic.

Nebucadneţar şi-a învăţat lecţia şi acest adevăr a fost vestit tuturor naţiunilor şi oamenilor de orice limbă, în acele zile; şi trebuie să fie vestit tuturor în zilele noastre. Vor să înveţe această lecţie şi vor să îşi corecteze căile, aşa cum a făcut el, toţi cei care îl urmează pe calea lui greşită?