În noaptea în care a căzut Babilonul, Daniel a fost numit de către împăratul Belşaţar “al treilea conducător din împărăţie”, deoarece a interpretat scrierea aceleia teribilă, scrisă de o mână pe perete. Motivul pentru care cea mai înaltă onoare care îi putea fi acordată, era locul al treilea în împărăţie, era acela că Belşaţar era împărat împreună cu tatăl său. Erau doi împăraţi, pe locul întâi şi doi în împărăţie; iar un altul nu putea fi decât al treilea conducător.

Aşa s-a întâmplat cu Daniel. Când în aceeaşi noapte, Babilonul a căzut şi Belşaţar a fost ucis, iar tatăl său a fost făcut prizonier, nu a mai rămas niciun împărat. Astfel, Daniel a rămas conducătorul oficial cu care cuceritorii puteau comunica pentru reorganizarea treburilor statului babilonian. Din această cauză, dar mai mult din cauză că “un duh înalt era în el”, împăratul Mediei şi Persiei învingătoare, s-a gândit să-l pună mai mare peste “toată împărăţia”. Astfel, acest “Daniel a fost preferat mai pe sus de toţi dregătorii şi căpeteniile”.

Când toţi ceilalţi dregători, căpetenii, sfetnici şi cârmuitori au văzut că Daniel, un captiv iudeu, era preferat înaintea lor, care erau mezi şi perşi de rang înalt, au fost profund nemulţumiţi.

Şi când şi-au dat seama că avea să fie şi mai mult promovat, s-au hotărât să-l dea jos complet din funcţie. De aceea au făcut o conspiraţie şi “au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile împărăţiei”.

Dar, cu toată străduinţa lor, cu toată grija lor plină de prejudecăţi şi suspiciuni, “n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău”. Mai rămânea o singură şansă pe care, prin înşelăciune, o puteau folosi. Ei ştiau că se temea de Dumnezeu. Ei ştiau că slujirea lui faţă de Domnul era guvernată de principii atât de ferme încât, în îndeplinirea acestei slujiri, el nu va recurge la niciun fel de subterfugii, nici la compromisuri, nici nu se va abate nici cât un fir de păr, în nicio problemă care s-ar putea să apară.

Atunci oamenii aceştia au zis: “Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui”. Dar nici în aceasta nu era nimic în care să poată “găsi” “vreun cuvânt de plângere”. Ca să-l poată găsi, trebuia să-l creeze; şi l-au creat. Pretinzând că îşi iubesc foarte mult împăratul şi ţara, şi că au mult şi sincer interes pentru onoarea împăratului şi pentru menţinerea statului, “s-au adunat cu toţii înaintea împăratului” şi i-au propus “să dea o poruncă împărătească şi să dea un decret hotărât”, ca oricine va înălţa vreo cerere vreunui alt dumnezeu sau om în afară de împăratul Darius, timp de treizeci de zile, să fie aruncat în groapa cu lei. Ei au prezentat cazul acesta într-un fel atât de plauzibil, şi cu o grijă atât de evidentă pentru binele public, încât Darius a fost complet orbit şi a semnat scrierea şi decretul. În felul acesta, invenţia conspiratorilor a devenit “legea împărăţiei”.

Daniel a ştiut că a fost semnată scrierea aceea. A ştiut că aceasta era acum legea - legea Mezilor şi Perşilor, care nu se poate schimba. Totuşi, ştiind aceasta, “a intrat în casa lui” şi “de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”. El ştia foarte bine că nicio lege a Mezilor şi Perşilor, nici a oricărei alte puteri pământeşti, nu putea, niciodată, pe drept, să aibă ceva de spus sau de a face cu slujirea nici unui om faţă de Dumnezeu. El a continuat ca înainte deoarece, în mod practic, şi în principiu, toate lucrurile erau ca înainte. În ce priveşte conduita omului care se temea de Dumnezeu, orice lege în legătură cu acest subiect era la fel de mult ca şi cum nu ar fi fost nicio lege, în acest subiect.

Prin Mezi şi Perşi, un nou grup de oameni a intrat pe scena lumii; puterea imperiului trecuse în alte mâini. Şi aceşti noi conducători, ca şi Nebucadneţar, au trebuit să fie învăţaţi despre adevărul separării între religie şi stat. Iar pentru ca ei să poată avea ocazia să înveţe aceasta, Daniel, posesorul şi reprezentantul acestui mare adevăr, trebuia să stea neabătut alături de acest principiu. Ceea ce a şi făcut.

“Atunci oamenii aceştia au dat năvală în casă, şi au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui”.

Ei se aşteptau să-l găsească rugându-se, acesta fiind dealtfel motivul pentru care se “adunaseră”. Totuşi, lui Daniel nu-i fusese teamă că îl vor găsi făcând aşa. Oamenii aceia s-au grăbit să meargă imediat la împărat şi să-i spună: “N-ai scris tu o oprire, care spune că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?” Împăratul a răspuns: “Lucrul acesta este adevărat, după legea Mezilor şi Perşilor, care nu se poate schimba!” Ei au luat din nou cuvântul şi au zis împăratului că “Daniel, unul din prinşii de război ai lui iuda, nu ţine deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o, şi îşi face rugăciunea de trei ori pe zi!”

Atunci, brusc împăratul şi-a dat seama că a fost păcălit şi “s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta; s-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel, şi până la asfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape.” Dar fără folos. Conspiratorii erau perseverenţi în a zădărnici orice efort pe care l-ar fi făcut împăratul. Ei aveau un argument clar şi convingător împotriva oricărei acţiuni care ar fi putut fi propusă. Argumentul era “legea”: “Să ştii, împărate, că, după legea Mezilor şi Perşilor, orice oprire sau orice poruncă, întărită de împărat, nu se poate schimba!” Nu era nicio soluţie; legea trebuia să fie aplicată. Aşa că, fără nici o tragere de inimă, “împăratul a poruncit să aducă pe Daniel, şi să-l arunce în groapa cu lei.”

Împăratul a petrecut noaptea fără să mănânce şi fără să poată dormi, şi dimineaţa devreme s-a dus în grabă la groapa cu lei, unde “a chemat pe Daniel cu un glas plângător... Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Spre bucuria fără margini a împăratului, Daniel a răspuns “Veşnic să trăieşti, împărate. Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor care nu mi-au făcut niciun rău pentru că am fost găsit NEVINOVAT înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut niciun rău!”

Aceasta este mărturia divină, publicată pentru întreaga lume, care spune că orice om care nesocoteşte orice lege omenească ce se amestecă în slujirea lui faţă de Dumnezeu, este găsit nevinovat înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, aceeaşi mărturie divină, spune că omul care nesocoteşte astfel de legi, făcând aşa, nu face “niciun rău” nici faţă de împărat, nici faţă de Stat şi nici faţă de societate.

În felul acesta, Dumnezeu i-a învăţat pe conducătorii imperiului Medo-Persan, separarea religiei faţă de stat; i-a învăţat că în ce priveşte relaţia oamenilor cu Dumnezeu, conducătorii şi statele nu au nimic de-a face. Şi toate acestea au fost scrise pentru a fi de învăţătură tuturor conducătorilor şi statelor până la sfârşitul lumii.

Prin aceste două experienţe relatate în cartea lui Daniel - cea cu Nebucadneţar şi închinarea înaintea uriaşului chip de aur, iar cealaltă cu cei ce au conspirat împotriva slujirii lui Daniel faţă de Dumnezeu - toţi oamenii sunt învăţaţi în cel mai impresionant mod, că Dumnezeul cerurilor interzice oricărui conducător să ceară supuşilor săi conformarea în religie cu ideile sale; şi interzice tuturor oamenilor să elaboreze vreo lege cu privire la vreun subiect ce atinge relaţia oamenilor cu Dumnezeu. Prin aceste două experienţe, în cel mai hotărât mod posibil, Dumnezeul cerurilor îi învaţă pe toţi oamenii, şi îndeosebi pe poporul Său, că în ce priveşte drepturile conştiinţei, în ce priveşte relaţia oamenilor cu Dumnezeu, şi în toate problemele ce ţin de religie, cuvântul şi autoritatea oricărui conducător sau rege trebuie să cedeze; că toate legile adoptate care ating în vreun fel relaţia oamenilor cu Dumnezeu, care ating vreo problemă ce ţine de religie, sunt pur şi simplu nimic - nu valorează mai mult decât dacă nu ar fi nicio lege în ce priveşte acest subiect. Prin toate acestea, Dumnezeul cerului îi învaţă de asemenea pe toţi, că El îi susţine şi îi declară nevinovaţi pe toţi cei ce refuză supunerea faţă de astfel de decrete ale regilor şi conducătorilor, pe toţi cei ce nesocotesc complet orice astfel de lege. De asemenea adevereşte tuturor regilor, conducătorilor şi oamenilor, că aceia ce nu iau în seamă legile de felul acesta “nu fac niciun rău” nici regelui, nici conducătorului şi nici oamenilor.

Este nevoie ca aceste lecţii să fie învăţate în zilele noastre cu perseverenţă şi în orice loc. În aproape orice ţară din lume, îndeosebi în ţările vorbitoare de limba engleză, planurile şi invenţiile oamenilor în ce priveşte religia, mai ales cele legate de respectarea duminicii, sunt introduse în legi şi impuse tuturor oamenilor. Cei care fac aceasta afirmă că veghează plini de gelozie asupra libertăţii religioase şi asupra drepturilor conştiinţei. Ei “nu cred în obligarea în ce priveşte religia asupra cuiva”. Totuşi, tot timpul lucrează cu fermitate pentru ca dogmele şi instituţiile religioase să fie recunoscute şi stabilite prin lege, după care cer supunere faţă de lege, şi aruncă dispreţul asupra celui care nu se conformează, afirmând că este “fără de lege şi nu prezintă respect faţă de autorităţile constituite”, în timp ce ei pozează în campioni ai “legii şi ordinii”, în “păzitori ai Statului şi stâlpi ai societăţii”, exact aşa cum au făcut cei ce au conspirat împotriva lui Daniel.

Duminica, nu numai după cum chiar ei arată, ci aşa cum oricine poate spune cu sinceritate, este o instituţie religioasă, o problemă ce ţine doar de biserică. Toţi ştiu acesta. Totuşi, în aproape orice ţară, se lucrează cu consecvenţă pentru ca această instituţie bisericească să fie impusă, şi tot mai ferm să fie impusă prin lege, fiind însoţită de pedepse care sunt vrednice mai mult de barbarism decât de civilizaţie; apoi, când cineva obiectează faţă de impunerea unor astfel de legi, ei strigă tare că “nu este niciun pic vorba de religie; religia nu are nimic de a face cu aceasta; este pur şi simplu o problemă de respectare a legii. Legea! Legea! Este legea ţării! Noi nu cerem nimănui respectarea unor chestiuni religioase; tot ce cerem este respectarea legii!” Dar lecţiile cuprinse în cartea lui Daniel îi învaţă pe toţi oamenii că nicio instituţie sau ceremonie religioasă sau ecleziastică nu au dreptul la nici un loc în lege. Şi că, atunci când împotriva dreptăţii, este pusă în lege, aceasta nu-i conferă nicio putere, şi nu trebuie să i se acorde niciun respect sau recunoaştere.

În acest fel, prin cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu în cartea lui Daniel, le este vestită tuturor regilor şi tuturor popoarelor, până la sfârşitul lumii, totala separare dintre religie şi stat.