Am observat repetarea făgăduinţei şi jurământul care a confirmat-o. Dar mai este încă un aspect foarte important al făgăduinţei care nu a fost în mod special analizat, şi anume: „Sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei.” Geneza 22:17. Acest verset merită cea mai mare atenţie, deoarece prezintă finalul evangheliei.
Să nu uităm niciodată că „făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: «şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una; «şi seminţei tale», adică Hristos”. Galateni 3:16. Este doar o singură sămânţă, adică Hristos, însă, „toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27), aşa încât toţi aceştia sunt una în Hristos Isus. „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Versetul 29. Sămânţa este Hristos şi cei care sunt ai Lui, şi nu alții. Nicăieri în altă parte nu prezintă Biblia vreo altă sămânţă a lui Avraam. De aceea, făgăduinţa făcută lui Avraam se referă în mod practic la aceasta: Hristos şi cei care sunt ai Lui – sămânţa ta – vor stăpâni cetăţile (poarta - KJV) vrăjmaşilor lor.
Printr-un singur om a intrat păcatul în lume. Ispita a venit prin Satana, arhivrăjmaşul lui Hristos. Satana şi oştirile lui sunt vrăjmaşii lui Hristos şi ai oricui se aseamănă cu Hristos. Ei sunt vrăjmaşii a tot ce este bun şi ai tuturor oamenilor. Numele „Satana” înseamnă adversar, împotrivitor. „Potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.” 1 Petru 5:8. Făgăduinţa că sămânţa lui Avraam va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei este făgăduinţa biruinţei asupra păcatului şi asupra lui Satana, prin Isus Hristos.
Acest lucru este arătat prin cuvintele spuse de preotul Zaharia, când a fost umplut cu Duhul Sfânt. El a profetizat, spunând: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său şi ne-a ridicat un corn de mântuire pentru noi în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, care au fost din vechime; mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să Îl slujim pe Dumnezeu fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.” Luca 1:68-75.
Aceste cuvinte au fost rostite cu ocazia naşterii lui Ioan Botezătorul, antemergătorul lui Hristos. Ele fac referire directă la făgăduinţa şi jurământul pe care le studiem noi. Au fost inspirate de Duhul Sfânt. Prin urmare, nu facem decât să urmăm călăuzirea Duhului când spunem că făgăduinţa stăpânirii porţii vrăjmaşilor noştri înseamnă eliberarea de sub puterea oştirilor lui Satana. Când Hristos i-a trimis pe cei doisprezece, „le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii”. Luca 9:1. Această putere va fi cu biserica Sa până la sfârşitul timpului, căci Hristos a spus: „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate afară demonii.” etc. Marcu 16:17. Şi din nou, „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face şi altele mai mari decât acestea: pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. Ioan 14:12.
Dar prin păcat a venit moartea şi, de vreme ce Satan este autorul păcatului, el are puterea morţii. Întrucât noi suntem părtaşi sângelui şi cărnii, născuţi în păcat, a trebuit ca şi Hristos să fie de asemenea părtaş la acestea „pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Evrei 2:15. O teologie provenită din păgânism a condus omul să creadă că moartea e un prieten; dar orice cortegiu funerar şi fiecare lacrimă amară vărsată din cauza morţii, declară că ea este un duşman. Biblia aşa o declară şi vorbeşte despre distrugerea ei. Vorbind fraţilor, ea spune:
„Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos. În urmă, va veni sfârşitul, când El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” 1 Corinteni 15:22-26.
Înseamnă că sfârşitul va fi la venirea Domnului, şi atunci când va avea loc acel eveniment, toţi vrăjmaşii lui Hristos vor fi fost puşi sub picioarele Sale, după cuvântul Tatălui către Fiul Său. „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Psalmul 110:1. Ultimul vrăjmaş care va fi distrus este moartea. Ioan, în viziune, a văzut pe cei morţi, mici şi mari, stând înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecaţi în ultima mare zi. Cei ale căror nume nu erau în cartea vieţii Mielului, au fost aruncaţi afară în iazul de foc. „Moartea şi locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere.” Apocalipsa 20:14. 6.
Făgăduinţa „sămânţa ta va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei” nu poate fi împlinită decât când toată sămânţa obţine biruinţa asupra tuturor vrăjmaşilor. Hristos a biruit; şi noi chiar acum putem să aducem mulţumiri lui Dumnezeu, care „ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57); dar bătălia nu s-a terminat, nici chiar în dreptul nostru; la sfârşit vor fi foarte mulţi biruitori care nu s-au înrolat încă sub steagul Domnului; iar alţii care acum sunt ai Lui se pot întoarce de la credinţă. Prin urmare, făgăduinţa nu îmbrăţişează mai puţin decât desăvârşirea lucrării evangheliei şi învierea tuturor celor neprihăniţi – copiii lui Avraam – şi îmbrăcarea cu nemurire, la a doua venire a lui Hristos.
„Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Dar caracteristica distinctă a celor care sunt ai lui Hristos, este posedarea Duhului Sfânt. „Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Romani 8:9. Dar oricine are Duhul, are siguranţa învierii, căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi”. Romani 8:11.
Vedem că speranţa oferită de făgăduinţa făcută lui Avraam este învierea morţilor la venirea Domnului. Speranţa venirii lui Hristos este „binecuvântata speranţă” care a înviorat poporul lui Dumnezeu încă din zilele lui Avraam, de fapt, chiar din zilele lui Adam. Deseori spunem că jertfele indicau spre Hristos şi aproape tot de atâtea ori nu reuşim să realizăm ce înseamnă această afirmaţie. Nu poate însemna că arătau înainte spre timpul când urma să se obţină iertarea păcatelor, căci toţi patriarhii au avut parte de aceasta la fel de mult ca oricine a trăit după răstignirea lui Hristos. Abel şi Enoh sunt în mod special menţionaţi printre mulţi alţii, că au fost îndreptăţiţi prin credinţă. Crucea lui Hristos a fost la fel de reală în zilele lui Avraam după cum poate fi pentru oricine trăieşte astăzi.
Care este atunci adevăratul înţeles al afirmaţiei că toate jertfele de la Abel până la Hristos, arătau spre El? Acesta: arătau moartea lui Hristos – ceea ce nu mai necesită o a doua afirmaţie. Dar ce este moartea lui Hristos fără înviere? Pavel nu a predicat decât pe Hristos şi El răstignit, totuşi în modul cel mai viguros a predicat pe „Isus şi învierea”. A predica pe Hristos răstignit înseamnă a predica pe Hristos înviat. Dar învierea lui Hristos are în ea învierea tuturor celor care sunt ai Lui. Iudeul bine instruit şi credincios arăta, deci, prin jertfa pe care o aducea, credinţa lui în făgăduinţa făcută lui Avraam, care urma să fie împlinită la venirea Domnului. Trupul şi sângele victimei reprezentau trupul şi sângele lui Hristos, la fel ca pâinea şi vinul cinei Domnului prin care noi, ca şi ei, „vestim moartea Domnului până va veni El”.