12. O vedere generală

12. O vedere generală

„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat; şi a plecat, fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau moştenitori împreună cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu Îi este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” Evrei 11:8-16. 

Cu toţii moştenitori

Primul lucru pe care îl observăm în acest pasaj din Scriptură este că toţi aceştia erau moştenitori. Deja am văzut că Avraam nu a fost decât un moştenitor în timpul vieţii lui, deoarece urma să moară înainte ca sămânţa lui să se întoarcă din captivitate. Dar Isaac şi Iacov, descendenţii lui imediaţi, au fost de asemenea moştenitori. Copiii au fost moştenitori împreună cu tatăl lor ai aceleiaşi moşteniri făgăduite. 

Nu numai atât, dar din Avraam a ieşit „o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra”. Aceştia au fost de asemenea moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe, pentru că, la rândul lor, „au murit în credinţă, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ”. Observaţi acest lucru: vasta oştire a descendenţilor lui Avraam „a murit în credinţă fără să fi căpătat lucrurile făgăduite”. Observaţi că scrie „lucrurile făgăduite”. Nu este vorba că nu au primit o parte, ci este vorba de întreg. Toate făgăduinţele sunt doar în Hristos, care este sămânţa, şi nu puteau fi împlinite pentru cei care sunt ai Lui înainte să fie împlinite pentru El; iar El încă aşteaptă ca vrăjmaşii să-I fie puşi sub picioare. 

În armonie cu aceste cuvinte, care spun că au murit în credinţă, fără să fi primit cele făgăduite, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ, sunt cuvintele regelui David, la sute de ani după eliberarea din Egipt: „Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.” Psalmul 39:12. Iar când, ajuns la înălţimea puterii, a dat împărăţia fiului său Solomon, în prezenţa întregului popor, a spus: „Căci noi suntem străini înaintea Ta şi călători, ca toţi părinţii noştri; zilele noastre pe pământ sunt ca o umbră şi nu rămâne nimic.” 1 Cronici 29:15. 

Motivul pentru care această mulţime ce nu se poate număra nu a primit moştenirea făgăduită, este prezentat în aceste cuvinte: „Dumnezeu, avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.” 

O cetate şi o ţară

Avraam a aşteptat cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Cetatea este descrisă în Apocalipsa 21:10-14. 19: „M-a dus în Duhul pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, care cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel; spre răsărit erau trei porţi, spre miazănoapte trei porţi, spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele, erau numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. (…) Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu tot felul de pietre preţioase.” 

Aceasta este o descriere parţială a cetăţii pe care a aşteptat-o Avraam. Descendenţii lui de asemenea au aşteptat-o, căci citim descrieri ale ei în profeţii din vechime. Ei ar fi putut avea o casă pe pământ, dacă şi-ar fi dorit. Ţara Haldeilor era la fel de fertilă ca şi ţara Palestinei, şi era suficientă ca locuinţă temporară pentru ei, ca orice altă ţară. Dar nici una nu i-a satisfăcut, căci „ei doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu Îi este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate”. 

Păstrat în minte, acest pasaj ne va călăuzi în toate studiile următoare despre copiii lui Israel. Adevăraţii copii ai lui Avraam nu au căutat niciodată împlinirea făgăduinţei pe acest pământ, ci pe pământul reînnoit. 

Isaac – o ilustraţie

Dorinţa după o ţară cerească i-a făcut pe adevăraţii moştenitori să treacă foarte uşor peste problemele temporare, aşa cum este ilustrat în viaţa lui Isaac. A plecat ca să rămână în ţara filistenilor şi a semănat acolo, „şi a strâns rod însutit în anul acela; căci Domnul l-a binecuvântat. Astfel, omul acesta s-a îmbogăţit, a mers îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult până ce a ajuns foarte bogat. Avea cirezi de vite şi turme de oi, şi un mare număr de robi. De aceea filistenii l-au invidiat. (…) Şi Abimelec a zis lui Isaac: «Pleacă de la noi; căci ai ajuns mult mai puternic decât noi.» Isaac a plecat de acolo şi a tăbărât în valea Gherar; unde s-a aşezat cu locuinţa.” Geneza 26:12-17. 

Deşi Isaac era mai puternic decât oamenii în a căror ţară locuia, a plecat la cererea lor, chiar atunci când prospera. Nu a vrut să lupte pentru stăpânirea unei proprietăţi pământeşti. 

Acelaşi spirit l-a manifestat când a locuit în Gherar. Slujitorii lui Isaac au săpat din nou fântânile care îi aparţinuseră lui Avraam; au săpat în vale şi au găsit apă vie. Dar păstorii din Gherar s-au certat cu ei, spunând: „Apa este a noastră.” Aşa că au plecat şi au săpat o alta, dar păstorii din Gherar au pretins-o şi pe aceea. „Pe urmă s-a mutat de acolo şi a săpat o altă fântână, pentru care nu s-au mai certat; şi a numit-o Rehobot; căci, a zis el: «Domnul ne-a făcut loc larg, ca să ne putem întinde în ţară.»” Citiţi Geneza 26:18-22. 

„Domnul i S-a arătat chiar în noaptea aceea, şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine; te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi sămânţa din pricina robului Meu Avraam.» Isaac a zidit acolo un altar, a chemat Numele Domnului, şi şi-a întins cortul acolo.” Versetele 24-25. 

Isaac a avut făgăduinţa unei ţări mai bune, adică, una cerească, şi de aceea nu a voit să se certe pentru a stăpâni câteva mile pătrare de teren pe acest pământ blestemat de păcat. De ce ar fi făcut-o? Nu era moştenirea promisă de Domnul; de ce ar fi luptat pentru o parte din ţara în care nu era decât un călător? E adevărat, trebuia să trăiască, dar I-a permis Domnului să Se ocupe de aceasta. Fiind alungat dintr-un loc, a plecat în altul, până când a găsit în final linişte şi atunci a spus: „Domnul ne-a făcut loc.” Prin aceasta a arătat adevăratul spirit al lui Hristos, „care, când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului judecător (și-a încredinţat cauza Celui care judecă drept)”. 1 Petru 2:23. 

Aici avem un exemplu. Dacă suntem ai lui Hristos, atunci suntem sămânţa lui Avraam şi moştenitori după făgăduinţă. De aceea, vom urma învăţăturile lui Hristos. Iată una: „vă spun, să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să îţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.” Matei 5:39-40. Cuvintele acestea sunt considerate de mulţi creştini drept fanteziste, nepractice. Însă cine le citeşte cu reverenţă, va găsi în ele un sfat legat de procesele juridice. Evlavia este de folos pentru lumea aceasta, ca şi pentru cea viitoare. Nicio învăţătură a lui Hristos nu este depăşită, ci toate sunt pentru folosul nostru zilnic.  

„Dar vom pierde tot ce avem în această lume dacă facem cum spune textul”, auzim spunându-se. Ei bine, chiar şi atunci nu am fi în circumstanţe mai rele decât cele în care a fost Hristos, Domnul, aici pe pământ. Trebuie să ne amintim, însă, că „Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi trebuinţă de aceste lucruri”. Cel care Se îngrijeşte de vrăbii este capabil să Se îngrijească de cei care îşi încredinţează cazul, Lui. Vedem că Isaac prospera chiar dacă nu „se lupta pentru drepturile lui”. Făgăduinţa făcută părinţilor, ne este făcută şi nouă, de exact acelaşi Dumnezeu. „Pe atunci ei erau puţini la număr; foarte puţini la număr şi străini în ţară. Mergeau de la un neam la altul, şi de la o împărăţie la un alt popor; dar nu a dat voie nimănui să-i asuprească, şi a pedepsit împăraţi din pricina lor. »Nu vă atingeţi de unşii Mei – a zis El - şi nu faceţi rău profeţilor Mei.»” Psalmul 105:12-15. Acelaşi Dumnezeu încă Se îngrijeşte de cei care îşi pun încrederea în El. 

Moştenirea pe care Domnul a făgăduit-o poporului Său, sămânţa lui Avraam, nu trebuie obţinută prin luptă, decât folosind armele spirituale – armura lui Hristos – împotriva oştirilor Satanei. Cei care caută ţara pe care Dumnezeu a promis-o, declară că sunt străini şi călători pe acest pământ. Ei nu pot folosi sabia, nici măcar pentru autoapărare, cu atât mai puţin pentru cucerire. Domnul este apărătorul lor. El spune: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Căci este ca un nenorocit în pustie şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care îşi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde.” Ieremia 17:5-8. El nu a promis că toate relele vor fi îndreptate imediat sau în această viaţă; dar El nu uită strigătul celui sărac, şi a spus: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti.” Romani 12:19. De aceea, cei care suferă în conformitate cu voia lui Dumnezeu să încredinţeze Lui păstrarea sufletelor lor, ca unui Creator credincios. 1 Petru 4:19. Putem face aceasta în deplină încredere că „Domnul face dreptate celui apăsat, dreptate celor lipsiţi.” Psalmul 140:12. 

Infidelitatea lui Esau

Cazul lui Esau oferă o altă dovadă secundară că moştenirea promisă lui Avraam şi seminţei lui nu era una temporară, de care să ne bucurăm în această viaţă, ci una eternă, care să fie împărtăşită în viaţa care va veni. Istoria este spusă în aceste cuvinte: 

„Odată, pe când fierbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la câmp, rupt de oboseală. Şi Esau a zis lui Iacov: «Dă-mi, te rog, să mănânc din ciorba aceasta roşiatică, fiindcă sunt rupt de oboseală»; Pentru aceea s-a dat lui Esau numele Edom. Iacov a zis: «Vinde-mi astăzi dreptul tău de întâi născut.» Esau a răspuns: «Iată-mă, sunt pe moarte; la ce îmi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?» Şi Iacov a zis: «Jură-mi întâii»; Esau i-a jurat, şi astfel şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov. Atunci Iacov a dat lui Esau pâine şi ciorbă de linte; el a mâncat şi a băut; apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut.” Geneza 25:29-34. 

În epistola către Evrei, Esau este numit un om „lumesc”, deoarece şi-a vândut dreptul de întâi născut. Aceasta arată că mai era ceva pe lângă prostie în acea tranzacţie. Am putea spune că este copilăresc să-ţi vinzi dreptul de întâi născut pentru o mâncare; dar aici a fost ceva mai rău decât copilăresc, a fost o ticăloşie. Actul acesta a dovedit că el era infidel, nesimţind decât dispreţ faţă de făgăduinţa făcută de Dumnezeu tatălui său. 

Observaţi cuvintele spuse de Esau, când Iacov i-a cerut să-i vândă dreptul de întâi născut: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce îmi slujeşte dreptul acesta?” El nu avea altă speranţă în afară de viaţa prezentă şi nu privea mai departe. Nu se simţea sigur pe nimic, dacă nu stăpânea acum în această viaţă. Fără îndoială că îi era foarte foame. Poate chiar a crezut că e pe punctul să moară, dar nici chiar perspectiva morţii nu i-a schimbat imaginea în ce priveşte pe Avraam şi ceilalţi. Aceştia au murit în credinţă, fără să fi primit lucrurile făgăduite, dar au fost convinşi de ele şi le-au primit cu bucurie. Esau, nu a avut o astfel de credinţă. El nu a crezut într-o moştenire dincolo de mormânt. Orice urma să aibă, dorea să aibă acum. De aceea şi-a vândut dreptul de întâi născut. 

Direcţia urmată de Iacov nu este deloc una de lăudat. El a acţionat ca un înşelător, după înclinaţia sa naturală. Cazul lui este o ilustraţie a credinţei nemiloase, neinteligente. El a crezut că era ceva cu făgăduinţa lui Dumnezeu, şi a respectat credinţa tatălui său, cu toate că încă nu avea nimic din credinţa aceasta. El a crezut că moştenirea promisă părinţilor săi va fi oferită, dar avea aşa puţină cunoştinţă spirituală încât a presupus că darul lui Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani. Ştim că şi Avraam a crezut odată că el însuşi trebuie să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu. Fără îndoială, Iacov a crezut aşa cum cred mulţi, că „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri”. După aceea, a învăţat mai bine şi a fost cu adevărat convertit, şi a exercitat credinţă la fel de sinceră ca şi Avraam şi Isaac. Cazul lui ar trebui să fie o încurajare pentru noi, prin faptul că arată ce poate face Dumnezeu cu cineva care are o înclinaţie foarte rea, în cazul în care se predă Lui. 

Cazul lui Esau este prezentat înaintea noastră ca un avertisment. Apostolul scrie:

 „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni adulter sau lumesc, ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” Evrei 12:14-17. 

Esau nu este singura persoană fără minte şi profană din această lume. Mii au făcut la fel ca el, deşi îl acuzau pentru nebunia lui. Domnul ne-a chemat pe toţi să ne împărtăşim de slava moştenirii ce a făgăduit-o lui Avraam. Prin învierea lui Isus Hristos din moarte, El ne-a născut din nou la o speranţă vie, „la o moştenire nestricăcioasă, neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.  Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi.” 1 Petru 1:3-5. Această moştenire a neprihănirii o vom avea prin ascultarea credinţei – ascultare de legea sfântă a lui Dumnezeu, cele zece porunci. Dar când oamenii înţeleg că aceasta presupune respectarea celei de-a şaptea zi, sabatul ţinut de Avraam, Isaac şi Iacov şi tot Israelul, dau din cap. „Nu, spun ei, nu pot face asta; mi-ar plăcea şi văd că este o datorie; dar dacă aş păzi această zi nu aş putea trăi. Aş fi dat afară de la slujbă şi aş muri de foame împreună cu familia mea.” 

Acesta este exact felul în care a gândit Esau. El era pe cale să moară de foame sau, cel puţin, aşa credea, de aceea, în mod deliberat, şi-a dat dreptul de întâi născut pentru a mânca ceva. Dar majoritatea oamenilor, nici măcar nu ajung la punctul în care să fie aparent în pragul morţii, şi îşi vând deja dreptul la moştenire pentru a mânca ceva. Ei îşi imaginează primejdii care nu există. Nimeni nu ajunge să moară de foame slujindu-L pe Dumnezeu. Suntem în întregime dependenţi de El pentru viaţa noastră în orice împrejurare, şi dacă ne păstrează când Îi călcăm legile, cu siguranţă poate să ne păstreze când Îl slujim. Mântuitorul spune că a ne îngrijora pentru viitor, a ne teme că vom suferi de foame, este o caracteristică a păgânismului şi ne dă această asigurare pozitivă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vă vor fi date pe deasupra.” Matei 6:21-33. Psalmistul spune: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit acum, dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Şi chiar dacă ne-am pierde vieţile pentru adevărul lui Dumnezeu, am avea alături pe cei descrişi în Evrei 11:32-38. Să ne păzim ca nu cumva să luăm atât de uşor bogăţia făgăduinţelor lui Dumnezeu, încât să dăm moştenirea eternă pentru o bucată de pâine, iar când va fi prea târziu, să descoperim că nu mai este loc de pocăinţă.

„Tatăl meu e bogat, are case, grădini,
Comorile lumii le păstrează în mâini;
Diamante, rubine, şi aur, argint
Odăile-I umple – cât nu-ncape în gând.

Sunt copil de Împărat, copil de Împărat;
Cu Isus, al meu Domn, sunt copil de Împărat.

Al Tatălui Fiu, pentru noi Salvator,
A umblat pe pământ ca sărac muritor;
Dar acum El domneşte în eternul de sus,
Pregătindu-mi o casă în frumosul nespus.

Am fost un proscris, rătăcind pe pământ,
Străin prin născare, doar păcat alegând;
Dar am fost adoptat, şi mi-e numele scris –
Că am moştenire în ţara de vis.

Un cort, o colibă, să plâng c-am lăsat?
Acolo în ceruri se zideşte un palat!
Deşi exilat, pentru-al meu Dumnezeu
Slava i-o cânt. Sunt al Regelui meu!”