Iacov a cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau pentru o ciorbă, şi, prin înşelăciune, a obţinut binecuvântarea primului născut de la tatăl său. Dar nu prin astfel de mijloace va obţine cineva moştenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o lui Avraam şi seminţei lui. Aceasta a fost garantată lui Avraam prin credinţă şi nimeni nu trebuie să creadă că ar putea să o obţină prin forţă sau fraudă. „Nici o minciună nu este din adevăr.” Adevărul nu poate fi niciodată sprijinit prin înşelăciune. Moştenirea promisă lui Avraam şi seminţei lui a fost o moştenire a neprihănirii, şi de aceea nu putea fi câştigată prin ceva nelegiuit. Posesiunile pământeşti sunt deseori câştigate şi păstrate prin fraudă, pentru o vreme, dar nu la fel stau lucrurile cu moştenirea cerească. Singurul lucru pe care l-a obţinut Iacov prin înşelăciunea lui a fost acela că şi-a făcut din fratele său un duşman pentru totdeauna, şi a fost exilat din casa tatălui său pentru mai mult de douăzeci de ani, fără să îşi mai vadă vreodată mama. 

Totuşi, Dumnezeu spusese cu mult timp înainte că Iacov va fi moştenitor în locul fratelui său mai mare. Problema lui Iacov şi a mamei lui a fost că au crezut că pot duce la îndeplinire făgăduinţele lui Dumnezeu, în felul lor. A fost aceeaşi greşeală pe care au făcut-o Avraam şi Sara. Nu au putut aştepta ca Dumnezeu să Îşi ducă la îndeplinire planurile, pe calea Sa. Rebeca ştia ce spusese Dumnezeu despre Iacov. L-a auzit pe Isaac făgăduind binecuvântarea lui Esau şi a crezut că dacă nu va interveni, planul Domnului va eşua. A uitat că moştenirea era în întregime în puterea Domnului şi că omul nu are nimic de-a face cu împărţirea ei, exceptând cazul în care în dreptul lui o respinge. Chiar dacă Esau ar fi obţinut binecuvântarea de la tatăl său, Dumnezeu Şi-ar fi adus la îndeplinire planul la timpul potrivit. 

Alegerea lui Dumnezeu

Astfel, Iacov a devenit de două ori exilat. Pe lângă faptul că a fost un străin pe pământ, a mai fost şi fugar. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit. Era speranţă pentru el, aşa păcătos cum era. Pentru unii pare ciudat că Dumnezeu l-a preferat pe Iacov în locul lui Esau, deoarece caracterul lui Iacov nu părea mai bun decât cel al fratelui său în acea perioadă. Să ne amintim că Dumnezeu nu alege oamenii datorită caracterului lor bun. „Căci şi noi înainte eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care El l-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” Tit 3:3-7. 

Dumnezeu alege oameni nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce poate să facă din ei. Şi nu există limită în ceea ce El poate să facă din cel mai rău şi mai depravat, dacă este dispus şi crede cuvântul Său. Un dar nu poate fi impus, de aceea, cei care vor primi neprihănirea lui Dumnezeu şi moştenirea neprihănirii, trebuie să fie dispuşi să o primească. „Toate lucrurile sunt posibile pentru cel ce crede.” Dumnezeu poate face „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, dacă noi credem cuvântul Său, care lucrează în mod eficient în cei care cred. Fariseii erau oameni mult mai respectabili decât vameşii şi prostituatele, totuşi Hristos a spus că aceştia merg înaintea lor în împărăţia cerului; iar motivul era că fariseii se încredeau în ei înşişi şi nu L-au crezut pe Dumnezeu, în timp ce vameşii şi prostituatele au crezut pe Domnul şi s-au predat Lui. Aşa a fost cu Iacov şi Esau. Esau era necredincios. A privit cuvântul lui Dumnezeu cu dispreţ. Iacov nu era mai bun prin natură, dar el a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu, care poate să-l facă pe credincios părtaş de natură divină. 

Dumnezeu l-a ales pe Iacov în acelaşi fel cum alege pe oricine. „Binecuvântat fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Efeseni 1:3-4. Suntem aleşi în Hristos. Şi de vreme ce toate lucrurile au fost create în Hristos şi prin El se ţin toate lucrurile, este evident că nu ni se cere să intrăm singuri în Hristos, ci doar să Îl recunoaştem şi să rămânem în El prin credinţă. Nu a existat mai multă parţialitate în alegerea lui Iacov înainte de a se fi născut, decât există în alegerea altora. Alegerea nu este arbitrară, ci este în Hristos, şi dacă nimeni nu L-ar respinge sau L-ar dispreţui pe Hristos, niciunul nu ar fi pierdut.

„Ce har bogat! Dar fără plată! 

Tu doar «să ceri» – şi vei primi; 

Tu doar «să baţi» – şi de îndată 

Deschise porţi spre cer vor fi.

Să vii atunci să iei deplinul 

De bine oferit în dar.

Şi nu uita că preţu-i chinul 

Jertfitului de pe Calvar.” 

Prima lecţie a lui Iacov

În timp ce Iacov a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu suficient de mult încât să îl determine să caute să-i asigure împlinirea prin propriile eforturi, nu a înţeles natura acesteia, aşa încât să ştie că doar Dumnezeu putea să o împlinească prin neprihănire. Aşa că Domnul a început să îl instruiască. Iacov călătorea singur spre Siria, fugind de mânia fratelui său ofensat. „A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfinţise soarele. A luat o piatră  de acolo, a pus-o căpătâi şi s-a culcat în locul acela. Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei, şi zicea: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac; Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ție şi seminţei tale; sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta. Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi îndeplini ce-ţi spun.» Iacov s-a trezit din somn şi a zis: «Cu adevărat Domnul este în locul acesta; şi eu n-am ştiut.» I-a fost frică şi a zis: «Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor».” Geneza 28:11-17.  

Aceasta a fost o lecţie importantă pentru Iacov. Înainte, ideile lui despre Dumnezeu au fost foarte necoapte. El credea că Dumnezeu este limitat la un singur loc. Dar acum, că Dumnezeu i S-a arătat, a început să înţeleagă că „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr”. Ioan 4:24. A început să înţeleagă ceea ce a spus Isus femeii din Samaria cu mult mai târziu, că închinarea la Dumnezeu nu depinde de un loc, ci de căutarea sufletului şi de găsirea Lui, oriunde s-ar afla. 

Mai mult, Iacov a început să înveţe că moştenirea pe care o făgăduise Dumnezeu părinţilor lui şi pe care se gândise să o obţină printr-un târg necinstit, era ceva ce se câştiga într-un mod cu totul diferit. Cât de mult a prins el atunci din această lecţie, nu putem spune; dar ştim că prin această descoperire Dumnezeu i-a vestit evanghelia. Am văzut că Dumnezeu a predicat lui Avraam evanghelia prin aceste cuvinte: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.” Prin urmare, putem fi siguri că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Iacov: „În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”, a predicat aceeaşi evanghelie. 

Legată de această afirmaţie a fost făgăduinţa unei ţării şi a unei posterităţi fără număr. Făgăduinţa făcută lui Iacov este identică cu aceea făcută lui Avraam. Binecuvântarea care urma să vină prin Iacov şi sămânţa sa este aceeaşi cu aceea care urma să vină prin Avraam şi sămânţa lui. Sămânţa este aceeaşi, adică Hristos şi cei ce sunt ai Lui prin Duhul; iar binecuvântarea vine prin crucea lui Hristos. 

Evanghelia a fost vestită prin ceea ce a văzut Iacov la fel de mult ca prin ceea ce a auzit. El a văzut o scară aşezată pe pământ, atingând cerul, şi legând pe Dumnezeu de om. Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu născut din El, este legătura dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Scara ce lega cerul şi pământul, pe care îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau, era o reprezentare a ceea ce Hristos i-a spus lui Natanael, iudeul acela sincer: „De aici înainte veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul omului.” Ioan 1:51. Calea spre cer este calea crucii; lucrul acesta i-a fost prezentat lui Iacov în noaptea aceea. Nu prin înălţare de sine, ci prin negare de sine se câştigă moştenirea şi binecuvântarea. „Cine îşi va pierde viaţa” şi tot ce ţine de ea, „o va câştiga”.

Aplicarea lecţiei

Despre şederea lui Iacov în Siria nu trebuie să vorbim în mod special. În cei douăzeci de ani în care a servit unchiului său Laban, a avut multe ocazii să înveţe că înşelăciunea nu aduce niciun folos. Cursul pe care l-a urmat s-a întors împotriva lui, dar Dumnezeu a fost cu el şi i-a dat prosperitate. Se pare că Iacov a luat la inimă lecţia ce îi fusese dată, căci găsim foarte puţine indicii că înclinaţia lui naturală de a înşela ar fi dominat în relaţiile lui cu unchiul său. Pare că şi-a încredinţat cazul aproape pe deplin Domnului şi s-a supus la tot felul de tratamente rele, fără revanşă. În replica dată lui Laban la acuzaţia acestuia că a furat, Iacov a spus: 

„Iată, am stat la tine douăzeci de ani; oile şi caprele tale nu ţi s-au stârpit şi nu am mâncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua, mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi. Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta; ţi-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale şi şase ani pentru turma ta, şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.” Geneza 31:38-42. 

Aceasta a fost o afirmaţie calmă şi demnă ce a arătat că el era însufleţit de teama lui Isaac, şi de acelaşi spirit. Predicarea evangheliei nu a fost în zadar în dreptul lui Iacov; în el a avut loc o mare schimbare. 

Să observăm aici că Iacov nu a câştigat nimic din dreptul de întâi născut pe care l-a cumpărat atât de iscusit de la fratele său. Averea lui se datora binecuvântării directe a lui Dumnezeu. Şi legat de aceasta, putem aminti faptul că binecuvântarea lui Isaac trebuia să se datoreze faptului că Dumnezeul îl va binecuvânta. Moştenirea nu era una care putea fi transmisă de la tată la fiu, precum moştenirile obişnuite, ci una care trebuia să fie obţinută de fiecare prin făgăduinţa şi binecuvântarea directă, personală de la Dumnezeu. Nimeni nu este creştin datorită faptului că părinţii lui sunt creştini. Nimeni nu este creştin prin natură. Doar prin naşterea din nou, nu prin naşterea firească, devenim membrii ai casei lui Dumnezeu. Pentru a fi „sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” trebuie să fim ai lui Hristos; şi dacă suntem ai lui Hristos şi împreună moştenitori cu El, suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu”. 

Testul final

Iacov a avut un eşec amarnic în viaţa sa de mai înainte, aşa că Dumnezeu, ca un Învăţător credincios, a trebuit în mod necesar să îl aducă pe acelaşi teren din nou. Se gândise să câştige prin vicleşug; de aceea trebuia să înveţe cu desăvârşire că „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4. 

Când Rebeca a propus ca Iacov să fie trimis departe de casă deoarece Esau căuta să îl omoare, a spus: „Acum, fiule, ascultă sfatul meu; scoală-te, fugi la fratele meu Laban în Haran şi rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău, până va trece de la tine urgia fratelui tău, şi va uita ce i-ai făcut; atunci voi trimite să te cheme.” Geneza 27:43-45. Dar ea nu cunoştea natura lui Esau. El era înverşunat şi fără milă. „Aşa vorbeşte Domnul, pentru trei nelegiuiri ale lui Edom, ba pentru patru, nu-mi voi întoarce pedeapsa de la el, căci l-a urmărit pe fratele său cu sabia şi a aruncat la o parte toată mila; mânia lui a continuat şi şi-a ţinut furia pentru totdeauna.” Amos 1:11 - KJV. Edom este Esau. Vezi Geneza 25:30; 36:1. Aici vedem că, deşi înclinaţia naturală a lui Iacov a fost rea, caracterul lui Esau a fost cu mult mai condamnabil. 

Deşi trecuseră douăzeci de ani, mânia lui Esau era la fel de aprinsă ca întotdeauna. Când Iacov i-a trimis lui Esau mesageri înainte, ca să îi vorbească împăciuitor şi să se împace, ei i-au adus vestea că Esau venea cu patru sute de oameni. Iacov nu putea spera să reziste în vreun fel împotriva acestor războinici antrenaţi; dar învăţase să se încreadă în Domnul şi îl găsim cerând împlinirea făgăduinţelor astfel: 

„Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu Doamne, care mi-ai zis: «Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere.  Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească pe mine, pe mame şi pe copii. Şi Tu ai zis: «Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine, şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra.»” Geneza 32:9-12. 

Iacov a încercat odată să obţină prin fraudă ce avea fratele său mai bun. A crezut că în felul acesta va deveni moştenitor al făgăduinţei lui Dumnezeu. Acum a învăţat că nu putea obţine aceasta decât prin credinţă, şi a recurs la rugăciune pentru a fi scăpat de mânia fratelui său. După ce şi-a împărţit în cel mai bun fel familia şi turmele, a rămas singur pentru a continua să se roage lui Dumnezeu. Şi-a dat seama că nu este vrednic de nimic şi că dacă va fi lăsat după ceea ce merita, va pieri, şi a simţit că trebuie să se prindă mai mult de mila lui Dumnezeu. 

„Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el. Omul acela a zis: «Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.» Dar Iacov a răspuns: «Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.» Omul acela i-a zis: «Cum îţi este numele?» «Iacov», a răspuns el. Apoi a zis: «Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor.» Iacov l-a întrebat: «Spune-mi, te rog, numele Tău!» El a răspuns: «Pentru ce îmi ceri numele?» Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Fața lui Dumnezeu); «căci, a zis el,  am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă».” Geneza 32:24-30.

 Oamenii vorbesc adesea de lupta cu Dumnezeu în rugăciune, asemenea lui Iacov. Nu este nicio dovadă că Iacov a ştiut că Cel care Se lupta cu el era Domnul, până ce a venit dimineaţa şi coapsa lui a ieşit din încheietură la atingerea vrăjmaşului său. De fapt, ştim bine că niciun om nu ar fi avut tăria să se angajeze într-o luptă de forţă cu Domnul, dacă ar fi ştiut că acesta este Domnul. Îngerul i-a apărut înainte ca un om şi fără îndoială că Iacov a gândit că este atacat de un tâlhar. Putem pe bună dreptate să ne imaginăm că Iacov s-a aflat într-o frământare dureroasă toată noaptea. Se apropia repede momentul când trebuia să înfrunte mânia fratelui său, şi nu îndrăznea să îl întâlnească fără asigurarea deplină că totul era în regulă între el şi Dumnezeu. Trebuia să ştie că era iertat pentru umblarea lui greşită din trecut. Totuşi, orele gândite că vor fi petrecute în comuniune cu Dumnezeu, erau petrecute luptând cu un presupus duşman. Aşa că putem fi siguri că în timp ce toată puterea trupului îi era angajată în a rezista vrăjmaşului său, inima i se înălţa la Dumnezeu într-o agonie cumplită. Neliniştea şi grija din acea noapte trebuie să fi fost teribile. 

Iacov era un bărbat puternic şi rezistent. Păzirea turmelor zi şi noapte, ani de-a rândul, a demonstrat acest lucru şi în acelaşi timp i-a întărit constituţia. Aşa a  putut el continua lupta şi a-şi menţine poziţia toată noaptea. Dar nu în felul acesta a câştigat biruinţa. Citim că „în puterea lui s-a luptat cu Dumnezeu; s-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel, şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; numele Lui este Domnul”. Osea 12:3-5. Prin puterea lui a luptat Iacov cu Dumnezeu, dar nu a biruit prin puterea şi îndemânarea lui de luptător. Puterea lui era în slăbiciunea lui, aşa cum vom vedea. 

Observaţi că primul indiciu pe care l-a avut Iacov că oponentul său nu era un om obişnuit, a fost când încheietura coapsei i-a fost dislocată la atingerea divină. Acest act a descoperit imediat cine era presupusul său duşman. Nu o atingere umană, ci mâna Domnului a fost cea pe care a simţit-o. Ce a făcut el atunci? Ce ar fi putut face un om într-o astfel de condiţie? Imaginaţi-vă un om luptând, şi, când atât de mult depinde de tăria picioarelor lui, dintr-o dată unul dintre ele îi este dislocat. Chiar dacă cineva ar umbla doar, sau pur şi simplu ar sta în picioare, şi dintr-o dată unul dintre picioare i-ar ieşi din încheietură, instantaneu ar cădea la pământ. Cu atât mai mult ar cădea dacă i s-ar întâmpla în timpul luptei. Aşa ar fi fost şi cu Iacov, dacă nu s-ar fi aruncat imediat asupra Domnului, cu o strânsoare puternică. În mod natural s-ar fi apucat de cel mai apropiat obiect de sprijin; dar înţelegerea că lângă el era Acela pe care tânjise să-L întâlnească, a făcut din strânsoarea lui mai mult decât o acţiune involuntară. Ocazia lui venise şi nu o va lăsa să-i scape. 

Faptul că Iacov a încetat imediat să lupte şi s-a agăţat de Domnul nu este evident numai din faptul că nu putea face nimic altceva, ci de asemenea din cuvintele Domnului: „Lasă-mă să plec.” „Nu, a spus Iacov, nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Era o situaţie între viaţă şi moarte. Viaţa şi salvarea lui depindeau de cât de mult se ţinea de Domnul. Cuvintele „lasă-mă să plec” au vrut doar să îl testeze, pentru că Domnul nu părăseşte pe niciun om de bunăvoie. Dar Iacov era hotărât să găsească binecuvântarea cu adevărat, şi a biruit. Prin puterea lui a biruit, dar prin puterea credinţei. „Când sunt slab, atunci sunt tare.” În ora aceea, Iacov a învăţat pe deplin lecţia că binecuvântarea şi moştenirea se obţin nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului.

Un nume nou

Numele cel nou a fost o garanţie pentru Iacov că era acceptat. Acesta nu i-a adus nimic nou, ci a fost un semn a ceea ce deja câştigase. Când s-a odihnit în braţele lui Dumnezeu, a încetat să mai facă propriile lui fapte, aşa că nu mai era înşelătorul, care caută să-şi atingă propriile scopuri, ci prinţul lui Dumnezeu, cel care a luptat lupta cea bună a credinţei şi s-a ţinut de viaţa veşnică. De aici înainte el trebuia să fie cunoscut ca Israel. 

Acum putea merge să îşi întâlnească fratele. Cel care a stat cu Dumnezeu faţă în faţă nu se mai teme de faţa omului. Cel care a biruit în lupta cu Dumnezeu, mai mult ca sigur va birui în lupta cu oamenii. Acesta este secretul puterii. Slujitorul lui Dumnezeu să ştie că, dacă vrea să aibă putere în lupta cu oamenii, trebuie ca mai întâi să biruiască în lupta cu Dumnezeu. Trebuie să Îl cunoască pe Domnul şi să fi vorbit cu El faţă în faţă. Unui astfel de om Domnul îi spune: „Vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri.” Luca 21:15. Ştefan Îl cunoştea pe Domnul şi a avut comuniune cu El, iar împotrivitorii adevărului „nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el”. Care trebuie să fi fost atunci puterea lui asupra celor ale căror inimi erau deschise să primească adevărul? 

Din istoria lui Iacov învăţăm din nou cum se obţine moştenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o lui Avraam şi seminţei lui. Doar prin credinţă. Pocăinţa şi credinţa sunt singurele mijloace de eliberare. Prin niciun alt mijloc nu a putut spera el să aibă parte de moştenire. Întreaga lui mântuire stătea în dependenţa lui de făgăduinţa lui Dumnezeu. În felul acesta a fost făcut el părtaş pe deplin de natură divină. 

Cine sunt israeliţii?

Învăţăm de asemenea cine este Israel. Numele i-a fost dat lui Iacov ca semn al biruinţei pe care a câştigat-o prin credinţă. Numele nu i-a oferit niciun har, ci a fost un semn al harului pe care deja îl avea. În acelaşi fel va fi oferit tuturor celor care biruiesc prin credinţă, şi nimănui altcuiva. A avea numele de Israelit nu adaugă nimic la nimeni. Nu este numele cel care aduce binecuvântarea, ci binecuvântarea aduce numele. Aşa cum Iacov nu a avut numele prin natură, tot aşa nu-l poate avea nimeni. Adevăratul Israelit este cel în care nu este vicleşug. Numai astfel de oameni sunt plăcuţi lui Dumnezeu; dar „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui”. Astfel, Israelit este doar acela care are credinţă personală în Domnul. „Nu toţi cei care se coboară din Israel, sunt Israel (…), ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă”. Romani 9:6. 8. 

Oricine doreşte să fie cunoscut ca Israelit, să ia în considerare cum a primit Iacov numele şi să înţeleagă faptul că numai aşa poate fi purtat cu demnitate de cineva. Hristos, sămânţa făgăduită, a trebuit să treacă prin aceeaşi luptă. A luptat şi a câştigat prin încrederea în cuvântul Tatălui şi astfel, este pe drept regele lui Israel. Doar israeliţii vor lua parte la împărăţie cu El; căci israeliţii sunt biruitori, iar făgăduinţa este: „celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 3:21.