Trebuie să ne amintim că atunci când Dumnezeu a făcut legământul cu Avraam, i-a spus că el însuşi va muri fără să primească moştenirea şi că descendenţii lui vor fi sub opresiune şi apăsaţi într-o ţară străină, iar după aceea, în a patra generaţie, vor veni în ţara făgăduită. 

„Apoi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi astfel, Avraam când a născut pe Isaac, l-a tăiat împrejur în ziua a opta; Isaac a născut  şi a tăiat împrejur pe Iacov, şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Iar patriarhii, care pizmuiau pe Iosif, l-au vândut ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu el şi l-a izbăvit din toate necazurile lui; i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui. (…) Apoi Iosif a trimis să cheme pe tatăl său Iacov şi pe toată familia lui, şaptezeci şi cinci de suflete. Iacov s-a coborât în Egipt, unde a murit el şi părinţii noştri. Şi au fost strămutaţi la Sihem şi puşi în mormântul pe care îl cumpărase Avraam cu o sumă de bani de la fiii lui Emor, în Sihem. Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa, pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt, până când s-a ridicat un alt împărat, care nu cunoştea pe Iosif. Împăratul acesta a uneltit împotriva neamului nostru, şi a chinuit pe părinţii noştri, până acolo ca să-şi lepede pruncii, ca să nu trăiască.” Fapte 7:8-19. 

Împăratul „care nu cunoştea pe Iosif” era unul dintr-o altă dinastie, dintr-un popor din est care cucerise Egiptul. „Căci aşa vorbeşte Domnul: «Fără plată aţi fost vânduţi şi nu veţi fi răscumpăraţi cu preţ de argint.» Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Odinioară poporul Meu s-a coborât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei. Şi acum, ce am să fac aici - zice Domnul - când poporul Meu a fost luat pe nimic? Asupritorii lui strigă de bucurie - zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit numele Meu. De aceea, poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: ‘Iată-Mă.’»” Isaia 52:3-6. 

Ce semnifică Egiptul

Din ultimul text citat, învăţăm că opresiunea lui Israel în Egipt a însemnat opoziţie şi blasfemie împotriva lui Dumnezeu; că dispreţul faţă de Dumnezeul şi religia lor a determinat mult asprimea lor. Învăţăm de asemenea că eliberarea lor din Egipt a fost identică cu eliberarea tuturor celor care sunt „vânduţi păcatului”. „V-aţi vândut pe nimic şi veţi fi răscumpăraţi fără bani” - KJV. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” 1 Petru 1:18-19. De aceea, un scurt studiu referitor la ceea ce semnifică Egiptul în Biblie şi la adevărata stare în care erau Israeliţii în timp ce se aflau acolo, ne va ajuta să înţelegem ce a fost implicat în eliberarea lor. 

Idolatria egipteană

Din toată idolatria timpurilor străvechi, cea a Egiptului a fost fără îndoială cea mai grosolană şi cea mai completă. Numărul zeilor Egiptului era aproape dincolo de posibilitatea de a-i număra, dar fiecare zeu avea mai mult sau mai puţin legătură directă cu soarele ca zeu suprem. „Fiecare oraş din Egipt avea animalul lui sacru şi divinităţile lui locale.” – Enciclopedia britanică. Dar „soarele era centrul religiei statului. În diferite forme, el era în vârful fiecărei ierarhii”. – „Imaginile soarelui şi Soarele neprihănirii”, în O.T. Student, ianuarie 1886. „Ra, soarele, este de obicei reprezentat printr-un om cu două capete de şoim, ocazional printr-un om, în ambele cazuri purtând pe cap discul solar.” 

Unirea dintre Biserică şi Stat era desăvârşită în Egipt, cele două fiind de fapt identice. Aceasta este arătat în „Religiile lumii vechi” (Rawlinson) pagina 20: 

„Ra era zeul-soare al Egiptului şi era venerat în special la Heliopolis. Obeliscurile, după unii, reprezentau razele sale şi erau întotdeauna sau de obicei construite în onoarea sa. (…) În cea mai mare parte, regii îl considerau pe Ra protectorul lor special; de fapt, au mers atât de departe încât s-au identificat pe ei înşişi cu el, au folosit titlurile lui ca ale lor şi au adoptat numele lui ca prefix obişnuit al numelor şi titlurilor lor. Mulţi cred că aceasta este originea cuvântului faraon, care, se crede, este redarea ebraică pentru Ph’Ra – soarele.” 

Pe lângă soare şi lună, cu numele Osiris şi Isis, „egiptenii adorau un număr mare de animale, ca boul, câinele, lupul, şoimul, crocodilul, ibisul [n. tr. - pasăre din regiunile Africii şi Americii, asemănătoare cu o barză, având penajul alb-roşu şi ciocul lung, curbat în jos, considerată sfântă de către egiptenii antici], pisica, etc.”. „Dintre toate aceste animale, taurul Apis, numit Epapris de către greci, era cel mai celebru. Temple impunătoare erau ridicate în cinstea lui în timp ce trăia, şi chiar mai mari după moartea lui. Atunci Egiptul intra în doliu general. Funeraliile erau celebrate cu atâta pompă încât este greu de crezut. În timpul domniei lui Ptolemeu Lagus, taurul Apis a murit la vârstă înaintată, iar pompa funeraliilor, pe lângă cheltuielile obişnuite, s-a ridicat la peste cincizeci de mii de coroane franceze. După ce au fost date ultimele onoruri celui decedat, următoarea grijă era să i se găsească un succesor şi tot Egiptul se punea în mişcare pentru acest scop. Era cunoscut prin anumite semne care îl distingeau de alte animale din specia lui; pe fruntea lui trebuia să fie o pată albă, în formă de semilună; pe spate, forma unui vultur; pe limbă, forma unui gândac. De îndată ce era găsit, doliul ceda locul bucuriei; în toate părţile Egiptului nu se auzea nimic altceva decât festivaluri şi veselii. Noul zeu era adus la Memphis ca să îşi ia demnitatea şi acolo era instalat cu un număr mare de ceremonii.” – Rollin, Istoria veche, cartea 1, partea 2, cap. 2, sec. 1. 

Este greu să o spunem, dar aceste ceremonii aveau un caracter obscen, deoarece, închinarea la soare dusă la bun sfârşit, nu înseamnă altceva decât practicarea viciului ca o îndatorire religioasă. 

Atât de puternică era superstiţia la egipteni încât adorau chiar prajii şi cepele. Aceasta ne aminteşte că superstiţia şi idolatria urâcioasă nu sunt neapărat legate de un intelect scăzut, pentru că vechii egipteni cultivau artele şi ştiinţele la cel mai înalt grad. Practicarea idolatriei a reprezentat cauza căderii lor de la poziţia înaltă din trecut. 

Chiar numele Egipt este un sinonim pentru imoralitate şi opoziţie faţă de religia lui Hristos, şi este asociat cu Sodoma. Despre „cei doi martori” ai Domnului, se spune că „trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, spiritual, se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor”. Apocalipsa 11:8. Faptul că Israeliţii au luat parte în Egipt la relele şi idolatria lui, şi că au fost împiedicaţi prin forţă să Îl slujească pe Domnul, este evident din câteva texte ale Scripturii. 

În primul rând, când Moise a fost trimis să elibereze pe Israel, solia lui către faraon a fost următoarea: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun, lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească.»” Exodul 4:22-23. Obiectivul eliberării din Egipt era ca Israel să Îl poată sluji pe Domnul, o dovadă că ei nu Îl slujeau acolo. 

Apoi, citim că „El Şi-a adus aminte de făgăduinţa sfântă şi de Avraam, slujitorul Său. Şi-a eliberat poporul cu bucurie şi pe aleşii Lui cu veselie; le-a dat ţările păgânilor şi au moştenit munca poporului, pentru ca să poată respecta legile Lui şi să ţină poruncile Lui”. Psalmul 105:42-45 - KJV. 

Dar cea mai puternică dovadă că Israel s-a alăturat idolatriei egiptenilor se găseşte în mustrarea pentru nepărăsirea ei. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «În ziua când am ales pe Israel, Mi-am ridicat mâna spre sămânţa casei lui Iacov, şi M-am arătat lor în ţara Egiptului; (…) le-am zis: ‘Lepădaţi fiecare urâciunile care vă atrag privirile, şi nu vă spurcaţi cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!’ Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea şi n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile, şi n-au părăsit idolii Egiptului.»” Ezechiel 20:5-8.

Încă în robia egipteană

Urâciunile Egiptului n-au fost lepădate până în ziua de azi. Întunericul care a cuprins Egipt în timpul plăgilor nu a fost mai dens decât întunericul pe care Egiptul îl aruncă asupra întregului pământ. Întunericul fizic nu a fost decât reprezentarea vie a întunericului moral în care a căzut poporul acela, şi a întunericului care iese de atunci încoace din ţara aceea imorală. Istoria apostaziei din biserica creştină nu este decât raportul greşelilor care au fost aduse din Egipt. 

Aproape de încheierea celui de-al doilea secol al erei creştine, a apărut un nou sistem filosofic în Egipt. „Această filozofie a fost adoptată de unii învăţaţi din Alexandria care doreau să fie numiţi creştini, dar să îşi păstreze numele, veşmântul şi rangul de filosofi. De fapt, se spune că toţi cei care au prezidat şcolile creştine din Alexandria în acest secol – Athenagoras, Pantaenus şi Clemens Alexandrinus – au aprobat-o. Aceşti oameni erau convinşi că adevărata filozofie, cel mai măreţ şi mai salutar dar de la Dumnezeu, este fragmentat răspândită printre toate sectele filosofilor; şi de aceea, datoria oricărui om înţelept, în special a unui profesor creştin, este să adune aceste fragmente din toate colţurile şi să le folosească pentru apărarea religiei şi combaterea impietăţii.” – Mosheim, Istoria Ecleziastică, cartea 2, part. 2, cap. 1, sec. 6. 

„Acest mod de a filozofa a primit unele modificări când Ammonius Saccas, la încheierea secolului, a deschis la Alexandria o şcoală şi a pus temelia acelei secte numită neoplatonică. Acest om s-a născut şi a fost educat ca un creştin şi poate că a pretins creştinismul toată viaţa lui. Fiind înzestrat cu o mare rodnicie a geniului şi elocvenţei, şi-a luat asupra sa responsabilitatea de a aduce toate sistemele de filozofie şi religie în armonie, sau, cu alte cuvinte, a încercat să înveţe o filozofie prin care toţi filozofii şi toţi oamenii din toate religiile, inclusiv creştinii, să se poată uni şi să aibă părtăşie unii cu alţii. Aici se găseşte în special diferenţa dintre această nouă sectă şi filozofia eclectică înfloritoare mai dinainte în Egipt. Căci eclecticii susţineau că există o mixtură a binelui şi a răului, a adevărului şi a falsului în toate sistemele; de aceea, ei selectau din toate ce li se părea lor în conformitate cu raţiunea şi respingeau restul. Dar Ammonius susţinea că toate sectele deţineau unul şi acelaşi sistem al adevărului, cu doar câteva diferenţe în modul în care îl prezentau şi cu o minusculă diferenţă în concepţiile lor; aşa că, prin intermediul unor explicaţii potrivite, pot fi, cu puţină dificultate, aduşi într-un singur trup. Mai mult, el a susţinut acest nou şi singular principiu că religiile populare, cea creştină de asemenea, trebuie înţelese şi explicate în conformitate cu această filozofie comună.” – Mosheim, Istoria ecleziastică, cartea 2, partea 2, cap. 1, secţiunea 6-7. 

Clement din Alexandria a fost menţionat ca unul dintre învăţătorii creştini devotat acestei filozofii. Mosheim ne spune că acest „Clement trebuie aşezat printre primii şi principalii apărători şi învăţători creştini ai ştiinţei filozofice; de fapt, poate fi pus chiar în fruntea celor devotaţi cultivării filozofiei cu o ardoare care nu cunoştea limite, şi care erau atât de orbi şi de rău ghidaţi încât s-au angajat în încercarea fără speranţă de a produce o împăcare între principiile ştiinţei filozofice şi cele ale religiei creştine.” – Mosheim, Comentarii, cartea 2, sec. 25, nota 2. 

Să ne amintim că singura filozofie era cea păgână, şi ne va fi uşor să ne imaginăm rezultatele inevitabile ale unei asemenea devoţiuni faţă de ea din partea celor care erau învăţători în biserica creştină. Mosheim ne spune că „prin discipolii creştini ai lui Ammonius şi în special prin Origene, care în secolul următor (al treilea) a atins un grad de eminenţă greu de crezut, doctrinele pe care şi le-au derivat de la învăţătorul lor au fost în mod sârguincios infiltrate în minţile tinerilor cu a căror educaţie erau însărcinaţi, şi apoi, prin eforturile acestora, chemaţi în cea mai mare parte la slujba de pastor, dragostea de filozofie a devenit general difuzată într-o parte considerabilă a bisericii”. Origene se afla în fruntea „Şcolii Catehetice” sau a seminarului teologic din Alexandria, care era centrul învăţăturii. El era în fruntea interpreţilor Bibliei din acel secol şi era îndeaproape copiat de către tinerii care mergeau cu grămada la acel seminar. „Jumătate din predicile zilei, spune Farrar, erau împrumutate, conştient sau inconştient, direct sau indirect, din gândurile şi metodele lui Origene.” – Vieţile părinţilor, cap. 16, sec. 8. 

Dibăcia lui Origene de „interpret” al Bibliei se datora dibăciei lui ca filozof, care consta în a face să se vadă lucruri care nu existau. El şi tovarăşii lui foloseau Biblia ca pe scrierile filozofilor, ca pe un obiect asupra căruia îşi expuneau dibăcia lor mintală. A citi o afirmaţie simplă, a o crede aşa cum este scrisă, şi a prezenta adevărul simplu înaintea studenţilor, conducând minţile oamenilor la cuvântul lui Dumnezeu, era considerat prea copilăresc şi mult prea jos faţă de demnitatea unui mare profesor. Oricine putea face asta, gândeau ei. Lucrarea lor era să pară că scot din cuvântul sacru ceva ce oamenii de rând nu vor găsi niciodată; motivul era că nu se găsea acolo, ci era invenţia propriilor lor minţi. 

Pentru a-şi menţine prestigiul de profesori şi scolastici profunzi, au învăţat oamenii că Biblia nu se înţelege aşa cum este scrisă şi că oricine urmează litera clară a Scripturii cu siguranţă se va rătăci; că ea putea fi explicată numai de cei care şi-au exercitat facultăţile mentale prin studiul filozofiei. Astfel, de fapt, ei au luat Biblia din mâinile oamenilor obişnuiţi. Fără să aibă Biblia în mâna lor în mod practic, oamenii nu mai puteau distinge între creştinism şi păgânism. Rezultatul a fost nu numai că cei care declarau deja creştinismul erau într-o mare măsură corupţi, ci şi păgânii intrau în biserică fără să-şi schimbe principiile sau practicile. „S-a întâmplat că cea mai mare parte a filozofilor platonişti, comparând religia creştină cu sistemul lui Ammonius, au fost conduşi să îşi imagineze că nimic nu putea fi mai uşor decât o trecere de la una la alta şi, spre marele detriment al cauzei creştine, au fost conduşi să îmbrăţişeze creştinismul fără să simtă necesar a abandona aproape nici unul din principiile lor anterioare.” 

În felul acesta, „aproape toate denaturările prin care a fost desfigurat creştinismul în secolul al doilea şi în cele care au urmat, simplitatea şi inocenţa lui de altă dată fiind aproape şterse, şi-au avut originea în Egipt şi de acolo s-au răspândit în celelalte biserici”. „Observând că în Egipt şi în alte ţări, închinătorii păgâni, pe lângă ceremoniile lor religioase publice la care era admis oricine fără deosebire, aveau anumite rituri secrete şi foarte sacre, cărora le-au dat numele de mistere şi la a căror celebrare nimeni în afară de persoanele de cea mai încuviinţată credinţă şi discreţie aveau permisiunea de a fi prezenţi, creştinii din Alexandria mai întâi, apoi şi alţii, au fost ispitiţi spre ideea că nu pot face mai bine decât să facă disciplina creştină să se acomodeze cu acest model. Mulţimea celor ce se numeau creştini a fost astfel împărţită de ei în profani, sau cei care nu erau încă admişi la mistere, şi iniţiaţii, sau cei credincioşi şi desăvârşiţi. (…) Din această stare de lucruri, nu numai că mulţi termeni şi multe expresii utilizate în misterele păgâne au fost transferate şi aplicate la diferite părţi ale închinării creştine, în special la sacramentul (taina) botezului şi a Cinei Domnului, ci, nu în puţine cazuri, riturile sacre ale bisericii au fost contaminate prin introducerea diferitelor forme şi ceremonii păgâne.” – Mosheim, Istoria Creştinismului, cartea 2, sec. 33, nota 2, şi sec. 36. 

Chemarea de a ieşi din Egipt

Nu este necesar să enumerăm variatele doctrine şi practici false care au fost introduse astfel în biserică. Este suficient să spunem că nu a mai rămas nimic necorupt şi că se găsea cu greu o dogmă sau ceremonie păgână care să nu fi fost adoptată sau copiată într-un grad mai mare ori mai mic. Lumina cuvântului lui Dumnezeu fiind astfel eclipsată, a rezultat în mod necesar „Evul Mediu întunecat”, continuând până în vremea Reformei, când Biblia a fost din nou pusă în mâinile oamenilor ca să fie citită de ei înşişi. 

Reforma din secolul şaisprezece nu a desăvârşit însă lucrarea aceasta. O reformă adevărată nu se sfârşeşte niciodată, ci, când a corectat abuzul care ceruse apariţia ei, ea trebuie să continue prin a face ce este bine. Dar cei care au venit după reformatori nu au fost umpluţi de acelaşi spirit şi au fost mulţumiţi să creadă numai ceea ce au crezut reformatorii. Prin urmare, istoria s-a repetat. Cuvântul oamenilor a ajuns să fie primit ca fiind cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea, au rămas încă erori în biserică. Astăzi, curentul merge vertiginos în jos, ca rezultat al acceptării pe scară largă a doctrinei evoluţionismului şi al influenţei aşa-numitei „Înaltă Critică”. Cu câţiva ani în urmă, istoricul Merivale, Dean of Ely, a spus: „Păgânismul a fost asimilat, nu extirpat, iar creştinătatea a suferit din această cauză mai mult sau mai puţin, de atunci încoace.” – Epoci ale istoriei bisericii, p. 159. 

Din acest rezumat se poate vedea cu uşurinţă, că întunericul care acoperă pământul în orice perioadă, şi întunecimea groasă care învăluieşte oamenii, este întunericul Egiptului. Dumnezeu S-a ridicat să Îşi elibereze poporul nu numai din robia fizică, ci din întunericul spiritual care era cu mult mai rău. Şi de vreme ce acest întuneric încă există într-o mare măsură, lucrarea eliberării continuă. Vechiul Israel, „în inimile lor s-au întors spre Egipt”. Fapte 7:39. În toată istoria lor au fost avertizaţi împotriva pericolului Egiptului, ceea ce reprezintă o dovadă că nu au fost niciodată cu totul liberi pentru vreo perioadă de timp de influenţa lui distrugătoare. Hristos a venit pe pământ ca să elibereze oamenii din orice fel de robie şi pentru acest scop S-a pus pe Sine Însuşi în deplina poziţie a omului. Există deci o adâncă semnificaţie în coborârea Lui în Egipt, ca să se împlinească ce a fost spus de către Domnul prin gura profetului: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt”. De vreme ce Hristos a fost chemat afară din Egipt, toţi cei ce sunt ai lui Hristos, adică, toată sămânţa lui Avraam, trebuie în acelaşi fel să fie chemaţi afară din Egipt. Aceasta este lucrarea evangheliei.