„Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.” Evrei 11:24-25. 

Aici ni se spune cât se poate de sigur că bogăţiile Egiptului erau plăcerile păcatului; că a refuza comorile Egiptului a însemnat a refuza trăirea în păcat; că a împărtăşi soarta israeliţilor a însemnat a suferi ocara lui Hristos. Aceasta demonstrează că Hristos era adevăratul conducător al acelui popor şi că ceea ce le-a fost făgăduit lor, făgăduinţă de care aveau să se împărtăşească prin eliberarea din Egipt, urma să fie a lor numai prin El şi, de asemenea, prin ocara Lui. Dar, ocara lui Hristos este crucea. Astfel, suntem din nou aduşi faţă în faţă cu faptul că sămânţa lui Avraam – adevăratul Israel – reprezintă pe aceia care sunt ai lui Hristos prin credinţa în sângele Său.  

Foarte puţini se gândesc la ce a renunţat Moise pentru Hristos. El era fiul adoptat al fiicei lui faraon şi moştenitorul tronului Egiptului. Toate comorile Egiptului erau prin urmare sub mâna sa. „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi fapte.” Fapte 7:22. Prinţ încoronat, erudit, general şi orator, cu orice perspectivă lumească deschisă înaintea lui – el renunţă la tot pentru a se împărtăşi de soarta unei clase de oameni dispreţuiţi, de dragul lui Hristos. 

El „n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon”. Aceasta implică faptul că i s-a cerut să îşi păstreze poziţia. Întâmpinând opoziţia a renunţat la perspectivele lumeşti, şi a ales să sufere apăsarea împreună cu poporul lui Dumnezeu. Imaginaţia noastră nu poate estima dispreţul cu care trebuie să fi fost privite acţiunile sale, nici epitetele batjocoritoare ce trebuie să se fi îngrămădit asupra lui, dintre care acela de „nebun” trebuie să fi fost cel mai blând. Când oamenii din zilele noastre sunt chemaţi să accepte un adevăr nepopular cu preţul pierderii poziţiei lor, le va face bine să îşi amintească de cazul lui Moise. 

Ce l-a condus să facă „sacrificiul”? „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie.” El nu şi-a sacrificat poziţia prezentă doar pentru speranţa a ceva mai bun în viitor. Nu, el a primit mai mult decât un echivalent. El socotea ocara lui Hristos, de care se împărtăşea din plin, o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Aceasta arată că el Îl cunoştea pe Domnul. A înţeles sacrificiul lui Hristos pentru om, şi a ales pur şi simplu să se împărtăşească de el. Nu ar fi putut face aşa ceva dacă nu ar fi cunoscut mult din bucuria Domnului. Numai aceasta îl putea întări într-un asemenea caz. Probabil niciun alt om nu a sacrificat vreodată perspective lumeşti atât de mari de dragul lui Hristos şi de aceea putem fi siguri că Moise avea o asemenea cunoştinţă despre Hristos şi lucrarea Sa, cum puţini oameni au avut vreodată. Pasul pe care l-a făcut este o dovadă că deja cunoştea mult despre Domnul; împărtăşirea ocării şi a suferinţelor lui Hristos trebuie să fi făcut foarte strânsă legătura dintre cei doi. 

Când Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon, a făcut-o de dragul lui Hristos şi al evangheliei. Dar cazul lui, ca şi cel al lui Iacov, şi ca de altfel al multor altor oameni, arată că cei mai sinceri credincioşi au adesea mult de învăţat. Dumnezeu cheamă oameni în lucrarea Sa nu pentru că sunt perfecţi, ci pentru a le da instruirea necesară pentru ea. În primul rând, Moise a trebuit să înveţe ceea ce mii de pretinşi creştini nu au învăţat încă în zilele noastre. A trebuit să înveţe că „mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu”. Iacov 1:20. 

A trebuit să înveţe că niciodată cauza Domnului nu poate înainta prin metode omeneşti, că „armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. 2 Corinteni 10:4-5. 

„El avea patruzeci de ani, când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel. A văzut pe unul din ei suferind nedreptate;  i-a luat apărarea, a răzbunat pe cel asuprit, şi a omorât pe egiptean. Credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea; dar n-au priceput. A doua zi, când se băteau ei, Moise a venit în mijlocul lor, şi i-a îndemnat la pace. «Oamenilor, a zis el, voi sunteţi fraţi; de ce vă nedreptăţiţi unul pe altul?» Dar cel ce nedreptăţea pe aproapele său, l-a îmbrâncit, şi i-a zis: «Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi? Vrei să mă omorî şi pe mine cum ai omorât ieri pe egiptean?» La auzul acestor vorbe, Moise a fugit, şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi fii.” Fapte 7:23-29. 

Era adevărat că Domnul plănuise ca poporul lui Israel să fie eliberat prin mâna lui Moise. Moise însuşi ştia acest lucru şi a presupus că fraţii lui au înţeles de asemenea. Dar ei nu înţeleseseră. Încercarea lui de a-i salva a fost un eşec trist, iar motivul eşecului exista atât în el, cât şi în ei. Ei nu au înţeles că Dumnezeu îi va elibera prin mâna lui; el a înţeles acest lucru, dar nu învăţase încă metoda. El a presupus că eliberarea trebuie făcută prin forţă, că sub conducerea sa de general, copiii lui Israel se vor ridica şi vor cuceri pe asupritorii lor. Dar nu aceasta era calea Domnului. Eliberarea pe care o plănuise Dumnezeu pentru poporul Său era una care nu putea fi obţinută prin eforturi omeneşti. 

Din acest eşec al lui Moise învăţăm mult referitor la natura lucrării pe care Dumnezeu Şi-a propus să o facă pentru Israeliţi şi despre moştenirea la care urma să îi conducă. Dacă ar fi plănuit doar o eliberare din robia fizică, şi dacă urmau să fie conduşi numai către o moştenire pământească, temporară, atunci probabil că ar fi fost îndeplinită în felul în care a început Moise. Israeliţii erau numeroşi şi sub conducerea de general a lui Moise, poate ar fi învins. Acesta este modul în care se câştigă posesiunile pământeşti. Istoria oferă multe exemple în care un popor mic a aruncat jugul unuia mare. Dar Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam şi seminţei lui o moştenire cerească şi nu una pământească, de aceea, putea fi câştigată numai prin mijloacele cereşti.  

Probleme legate de muncă şi remediile

Astăzi găsim în mare măsură aceleaşi condiţii care au existat şi în cazul copiilor lui Israel. Cu siguranţă, „sistemul care exploatează” predomina în acel timp la fel de mult ca în orice altă perioadă de atunci încoace. Multe ore, muncă grea şi plată puţină sau deloc – acestea erau regulile. Capitaliştii nu au apăsat niciodată muncitorii mai mult decât atunci, iar gândul natural al oprimaţilor atunci, ca acum, era că singura cale de a-şi obţine drepturile era să întâmpine forţa cu forţă. Dar calea omului nu este calea lui Dumnezeu; şi calea lui Dumnezeu este singura cale dreaptă. Nimeni nu poate nega că se face abuz de săraci şi că sunt călcaţi în picioare; dar foarte puţini dintre ei sunt dispuşi să accepte metoda lui Dumnezeu de eliberare. Nimeni nu poate condamna mai mult asuprirea celui sărac de către bogat decât Biblia, căci Dumnezeu este prietenul săracului. 

Domnului Îi pasă de săraci şi de cei apăsaţi. El S-a identificat atât de mult cu ei încât oricine dă ceva săracului se consideră că Îi împrumută Domnului. Isus Hristos a fost pe acest pământ ca un om sărac, astfel încât „cel care asupreşte pe sărac Îl ocăreşte pe Făcătorul său”. Proverbe 14:31. „Domnul ascultă pe cei săraci.” Psalmul 69:33. „Cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nădejdea celor sărmani nu piere pe vecie.” Psalmul 9:18. „Domnul face dreptate celui obijduit, dreptate celor lipsiţi.” Psalmul 140:12. „Pentru că cei nenorociţi sunt asupriţi şi pentru că săracii gem, acum, zice Domnul, Mă scol şi aduc mântuire celor obijduiţi.” Psalmul 12:5. „Doamne, cine poate ca Tine, să scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el, pe cel nenorocit şi sărac de cel care îl jefuieşte?” Psalmul 35:10. Cu un Dumnezeu atotputernic, atât de interesat de cazul lor, ce păcat că săracii sunt aşa de rău sfătuiţi, şi adesea de pretinşii slujitori ai evangheliei, să caute să îndrepte ei relele! 

Domnul spune: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi  tânguiţi-vă din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpurile, şi pe care le-aţi oprit-o prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar [ca - KJV] într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea.” Iacov 5:1-6. 

Este o acuzare teribilă împotriva asupritorilor celui sărac şi împotriva celor care le reţin plăţile cuvenite. Este de asemenea o anunţare a unei judecăţi drepte împotriva lor. Domnul aude strigătul săracului şi nu uită. El consideră fiecare act de asuprire ca fiind îndreptat împotriva Lui. Dar când săracii iau chestiunea în propriile lor mâini, întâmpinând monopolul cu monopol, şi forţa cu forţă, se aşează în aceeaşi clasă cu asupritorii lor şi astfel, se lipsesc de serviciile lui Dumnezeu în favoarea lor. 

Asupritorilor bogaţi, Dumnezeu le spune: „Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea.” Porunca: „Vă spun, să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău” înseamnă exact acest lucru, şi nu altceva; şi nu este demodat. Este la fel de aplicabil astăzi cum era acum o mie opt sute de ani. Lumea nu s-a schimbat în caracterul ei, lăcomia oamenilor este aceeaşi acum ca şi atunci; iar Dumnezeu este acelaşi. Cei care dau atenţie acestei porunci sunt numiţi de Dumnezeu „neprihăniţi”. Neprihănitul nu se împotriveşte când este pe nedrept condamnat şi defraudat, chiar ucis. 

„Dar atunci, ce remediu poate fi pentru aceste rele, dacă săracul suferă chiar până la moarte?” Ascultaţi mai departe ce spune Domnul celor săraci. Lui nu Îi este ruşine să îi numească fraţi şi spune: „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată, că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaia timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.” Iacov 5:7-8. 

Venirea Domnului este timpul când orice asuprire va înceta. Necazul este că oamenii, precum Esau, nu au credinţă, nici răbdare pentru a aştepta. De aceea, putem învăţa o lecţie de la plugar. El îşi seamănă sămânţa şi nu devine neliniştit pentru că nu culege recolta în aceeaşi zi. El are îndelungă răbdare ca să aştepte roadele pământului. „Secerişul este sfârşitul lumii.” Matei 13:39. Atunci, cei care şi-au încredinţat cauza Domnului, vor primi o răsplată amplă pentru încrederea şi răbdarea lor. Atunci va fi proclamată libertate în toată ţara şi tuturor locuitorilor ei. 

Ceea ce face cunoscută această eliberare şi dă chiar şi acum bucuria ei, chiar dacă încercări dureroase apasă, este evanghelia lui Isus Hristos. Aceasta este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Înţelepţii în felul lumii, batjocoresc predicarea evangheliei ca remediu pentru necazurile muncitorilor de azi. Dar necazurile muncitorilor de azi nu sunt mai mari decât cele care au fost în zilele lui Moise; iar vestirea evangheliei a fost singura cale pe care a aprobat-o Dumnezeu atunci şi pe care a folosit-o pentru îmbunătăţirea condiţiei lor.  

Când a venit Hristos, cea mai puternică dovadă a divinităţii misiunii Lui a fost aceea că evanghelia era predicată săracilor. Matei 11:5. El a cunoscut nevoile săracilor aşa cum nimeni altcineva nu le poate cunoaşte vreodată, iar remediul Lui a fost evanghelia. Există posibilităţi în evanghelie, la care încă abia dacă am visat. Înţelegerea corectă a moştenirii pe care o făgăduieşte evanghelia, împreună cu deţinerea bogăţiilor pe care le conţine suferirea ocării lui Hristos, este singura care poate să îl facă pe om răbdător sub opresiunea pământească.