Patruzeci de ani au trecut de la acea primă încercare greşită până ce Domnul a fost gata să Îşi elibereze poporul prin mâna lui Moise. A durat atât de mult pentru a-l face potrivit pe Moise pentru acea lucrare importantă. „El a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor”, dar avea nevoie să înveţe în locul ei înţelepciunea care vine de sus. Citim despre Moise, la sfârşitul vieţii sale, că era cel mai blând om; dar aceasta nu era înclinaţia lui naturală. O educaţie la curtea faraonului nu era gândită să dezvolte calitatea blândeţii. Din felul în care a procedat Moise la început, pentru a rezolva conflictele de muncă ale poporului său, vedem că era impulsiv şi arbitrar. Lovitura a urmat cuvântului îndeaproape. Dar omul care avea să conducă pe copiii lui Avraam spre moştenirea făgăduită trebuia să aibă trăsături mult diferite. 

Moştenirea făgăduită lui Avraam era pământul. Trebuia câştigat prin neprihănirea obţinută prin credinţă. Dar neprihănirea prin credinţă nu se poate separa de blândeţea spiritului. „Iată, sufletul celui care este înălţat nu este fără prihană în el; dar cel drept va trăi prin credinţă.” Habacuc 2:4 - KJV. De aceea, Mântuitorul a spus: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Matei 5:5. „Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi; nu a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?” Iacov 2:5. Moştenirea făgăduită, spre care trebuiau conduşi Israeliţii, putea fi stăpânită numai de cei blânzi şi de aceea, cel care urma să îi conducă pe cale, în mod necesar, trebuia să aibă această virtute. Retragerea de patruzeci de ani în pustie ca păstor, a lucrat schimbarea dorită în Moise. 

„După multă vreme împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei, şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov.” Exodul 2:23-24. 

Legământul acesta, aşa cum am văzut, a fost confirmat în Hristos. A fost legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinţii, spunându-i lui Avraam: „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului.” Fapte 3:25. Această binecuvântare consta în întoarcerea lor de la nelegiuirile lor. Era legământul de care Dumnezeu Şi-a amintit când l-a trimis pe Ioan Botezătorul, antemergătorul lui Hristos, care trebuia să elibereze pe oameni din mâna vrăşmaşilor lor, astfel ca ei să poată „sluji Lui fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire” în toate zilele vieţii lor. Era legământul care îi asigura lui Avraam şi seminţei lui stăpânirea ţării, prin credinţa personală în Hristos. 

Dar credinţa în Hristos nu asigură niciunui om stăpânire pământească. Cei care sunt moştenitori ai lui Dumnezeu sunt săraci în această lume, dar bogaţi în credinţă. Hristos Însuşi nu a avut un loc al Lui pe pământ, unde să Îşi plece capul; de aceea, nimeni nu trebuie să creadă că, urmându-L pe El, în adevăr, va avea asigurate posesiuni lumeşti. Mai degrabă va fi contrariul. 

Aceste puncte trebuie neapărat păstrate în minte pe măsură ce analizăm eliberarea lui Israel din Egipt şi călătoria lor spre ţara Canaan. Trebuie păstrate în minte când studiem toată istoria lui Israel, altfel, vom face în continuu aceeaşi greşeală făcută de ai Lui care nu L-au primit când a venit, deoarece El nu le promova interesele lumeşti. 

„Moise păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie, şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug; Moise s-a uitat, şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: «Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul.» Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: «Moise, Moise!» El a răspuns: «Iată-mă!» Dumnezeu a zis: «Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.» Şi a adăugat: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.» Moise şi-a ascuns faţa, pentru că se temea să privească pe Dumnezeu. Domnul a zis: «Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile; M-am coborât să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile pe care le locuiesc canaaniţii, hetiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii. Iată că strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.»” Exodul 3:1-10. 

Nu e nevoie să intrăm în detalii despre refuzul lui Moise şi acceptarea finală a însărcinării divine. Acum, că era pregătit pentru sarcină, se sustrăgea. Este suficient să notăm că în această însărcinare, puterea prin care eliberarea urma să fie efectuată era foarte clară. Era o asemenea eliberare încât putea fi îndeplinită numai prin puterea Domnului. Moise urma să fie doar agentul în mâinile Sale.  

Observaţi, de asemenea, ce acreditare a avut Moise: „Moise a zis lui Dumnezeu: «Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune, Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi, şi mă vor întreba, care este Numele Lui, ce le voi răspunde?» Dumnezeu a zis lui Moise: «EU SUNT CEL CE SUNT» şi a adăugat: «Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi.’»” Exodul 3:13-14. 

Acesta este „numele slăvit şi înfricoşat” (Deuteronomul 28:58) al Domnului pe care niciun om nu îl poate înţelege pe deplin vreodată, deoarece exprimă infinitatea şi eternitatea Lui. Niciuna dintre traduceri nu este completă în sine, ci toate la un loc sunt necesare pentru a reda o idee despre acest titlu. Împreună ele reprezintă pe „Domnul care este, care era şi care vine, pe Cel Atotputernic”. Apocalipsa 1:8. 

Cât de potrivit a fost ca, atunci când Domnul era pe cale să-Şi elibereze poporul, nu doar din robia temporară, ci şi din robia spirituală, şi să le dea moştenirea care putea fi stăpânită numai la venirea Domnului prin înviere, să Se facă pe Sine cunoscut, nu doar drept creatorul existent prin Sine Însuşi, ci şi ca Cel ce vine, acelaşi titlu prin care Se revelează în ultima carte a Bibliei, care este în întregime dedicată venirii Domnului şi eliberării finale a poporului Său de marele duşman, moartea. 

„Dumnezeu a mai zis lui Moise: «Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi; acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.»” Exodul 3:15. În continuu ni se aminteşte că toată această eliberare nu este decât împlinirea făgăduinţei făcute prin Hristos lui Avraam, Isaac şi Iacov. Observaţi, de asemenea, semnificaţia faptului că unele dintre cele mai puternice predici ale evangheliei raportate în Noul Testament, fac referire la Dumnezeu ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, o dovadă că El trebuie cunoscut de noi prin acelaşi titlu şi că făgăduinţele făcute părinţilor sunt valabile şi pentru noi, dacă le primim în aceeaşi credinţă. „Acesta este numele Meu pentru totdeauna, acesta este numele Meu din neam în neam.” Cu acest nume ca sprijin, cu asigurarea că Dumnezeu va fi cu el şi îl va învăţa ce să spună, înarmat cu puterea de a face minuni şi mângâiat de asigurarea că Aaron, fratele lui, îl va însoţi în lucrare, Moise a plecat spre Egipt.