Pentru că măsurile blânde nu l-au determinat pe faraon să recunoască puterea lui Dumnezeu, au fost trimise judecăţile. Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, a spus că inima faraonului se va împietri, şi că El Însuşi o va împietri; şi aşa a fost. Totuşi nu trebuie să presupunem că Dumnezeu, în mod intenţionat, a împietrit inima faraonului împotriva voinţei lui, astfel încât nu s-ar fi putut înduioşa dacă ar fi vrut. Dumnezeu trimite o lucrare de amăgire pentru ca oamenii să creadă o minciună, şi anume asupra celor care au respins adevărul şi care iubesc minciuna. Vezi 2 Tesaloniceni 2:10-12. Fiecare are ceea ce îşi doreşte cel mai mult. Dacă cineva vrea să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte învăţătura; dar celui care respinge adevărul, nu îi mai rămâne decât întunericul şi înşelăciunea. Vezi Ioan 7:17. 

Este interesant de observat că manifestarea milei lui Dumnezeu a fost cea care a împietrit inima faraonului. Cererea simplă a lui Dumnezeu a fost respinsă cu batjocură. Atunci au început să vină plăgile, totuşi nu imediat, ci după un timp suficient pentru a-i permite faraonului să se gândească. Dar pentru că puterea vrăjitorilor a părut la fel de mare ca puterea exercitată de Moise şi Aaron, faraon nu a cedat. În curând a început să se vadă că acolo era o putere mai mare decât cea a vrăjitorilor lui. Au adus broaşte peste toată ţara, dar vrăjitorii nu au putut să le îndepărteze. „Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi a zis: «Rugaţi-vă Domnului, să îndepărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu, şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului».” Exodul 8:8. A învăţat deja suficient despre Domnul, ca să Îl cheme pe nume. 

„Moise şi Aaron au ieşit de la faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu privire la broaştele cu care lovise pe faraon. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi broaştele au pierit în case în curţi şi în ogoare. Le-au strâns grămezi, şi ţara s-a împuţit. Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima şi nu a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.” Versetele 12-15. 

„Dacă ierţi pe cel rău, el totuşi nu învaţă neprihănirea, se dedă la rău în ţara în care domneşte neprihănirea, şi nu caută la măreţia Domnului.” Isaia 26:10. Aşa s-a întâmplat cu faraon. Judecata lui Dumnezeu determinase aroganţa lui să slăbească, dar „văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima”. 

După aceea, au venit roiuri de muşte la porunca Domnului şi faraon a spus: „«Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.» Moise a răspuns: «Am să ies de la tine, şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor depărta de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.» Moise a ieşit de la faraon, şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi muştele s-au depărtat de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui; nu a mai rămas una. Dar faraon, şi de data aceasta şi-a împietrit inima, şi nu a lăsat poporul să plece.” Exodul 8:28-32. 

Aşa că a mers mai departe prin plăgi. Nu ne sunt daţi toţi paşii în fiecare caz, dar vedem că îndelunga răbdare şi mila lui Dumnezeu sunt cele care au împietrit inima faraonului. Aceeaşi predicare ce a adus mângâiere multor inimi în zilele lui Isus, i-a făcut pe alţii mai înverşunaţi împotriva Lui. Învierea lui Lazăr din morţi a întărit în inimile celor necredincioşi hotărârea de a-L omorî. Judecata va descoperi faptul că oricine a respins pe Domnul, în împietrirea inimii lui, a făcut-o în faţa descoperirii milei Sale.

Scopul lui Dumnezeu cu faraon

„Domnul a zis lui Moise: «Scoală-te dis de dimineaţă, du-te înaintea lui faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: Lasă pe poporul Meu să plece că să-Mi slujească. Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul. Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit  cu ciumă, pe tine şi poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit pe tot pământul.’»” Exodul 9:13-16. 

Traducerea şi mai literală, din ebraică, a Dr. Kalisch, spune astfel: „Mi-aş fi putut întinde mâna şi te-aş fi putut lovi pe tine şi pe poporul tău cu ciumă; şi ai fi fost nimicit de pe pământ. Dar numai pentru acest motiv te-am lăsat să trăieşti, ca să îţi arăt puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie recunoscut pe tot pământul.”  

Dumnezeu nu l-a adus pe faraon la existenţă pentru scopul de a şi vărsa răzbunarea asupra lui, aşa cum se presupune prea adesea cu uşurinţă. O asemenea idee este foarte dezonorantă pentru caracterul Domnului. Ci adevărata idee este că Dumnezeu ar fi putut să îl nimicească pe faraon chiar de la început, şi astfel şi-ar fi eliberat poporul fără nicio amânare. Dar aceasta nu s-ar fi potrivit cu felul neschimbător al Domnului de a da fiecărui om ocazii ample de a se pocăi. Dumnezeu a răbdat mult încăpăţânarea faraonului, iar acum Şi-a propus să trimită judecăţi mai dure; totuşi, l-a avertizat în mod corect, pentru ca să se mai poată întoarce încă de la răutatea lui. 

Dumnezeu l-a păstrat pe faraon în viaţă şi a amânat să îşi trimită judecăţile Sale cele mai severe asupra lui, cu scopul de a-i arăta puterea Sa. Dar puterea lui Dumnezeu se manifesta în acel timp pentru mântuirea poporului Său, iar puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este evanghelia. Prin urmare, Dumnezeu îl ţinea pe faraon în viaţă, în ciuda încăpăţânării lui, pentru a-i da ocazie amplă de a învăţa evanghelia. Evanghelia era la fel de puternică pentru a-l salva pe faraon cum era pentru a-i salva pe evrei. 

S-au folosit alte traduceri pentru că sunt mai clare decât cele din versiunile obişnuite şi nu pentru că nu este prezentat acelaşi adevăr în fiecare dintre ele. Luaţi versiunea obişnuită (KJV): „Într-adevăr, pentru acest motiv te-am ridicat, ca să Îmi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul”, şi admiteţi că se referă la aducerea faraonului pe tron. Chiar şi atunci este departe de gândul că Dumnezeu l-a ridicat pentru a-l lovi cu plăgi şi a-l omorî. Textul spune că scopul a fost acela de a-i arăta puterea lui Dumnezeu şi a face Numele Său cunoscut pe tot pământul. A presupune că Dumnezeu Îşi arată puterea şi Îşi face cunoscut Numele doar prin distrugerea oamenilor, este dezonorant pentru El şi contrar evangheliei. „Îndurarea Lui ţine în veac.” 1 Cronici 16:34. 

Scopul lui Dumnezeu a fost ca Numele Său să fie vestit pe tot pământul. Acest lucru s-a întâmplat, fiindcă citim că patruzeci de ani mai târziu, popoarele Canaanului s-au îngrozit la apropierea israeliţilor, deoarece şi-au amintit ce a făcut Dumnezeu pentru a-i elibera din Egipt. Dar scopul lui Dumnezeu s-ar fi împlinit la fel de mult dacă faraon s-ar fi predat voinţei Domnului. Să presupunem că faraon ar fi recunoscut pe Domnul şi ar fi acceptat evanghelia care i-a fost predicată. Care ar fi fost rezultatul? Ar fi făcut ce a făcut Moise, adică ar fi lăsat tronul Egiptului pentru ocara lui Hristos şi pentru un loc în moştenirea veşnică. Astfel ar fi fost agentul cel mai puternic pentru a vesti Numele Domnului pe tot pământul. Chiar faptul că un rege atât de puternic accepta evanghelia ar fi făcut cunoscută puterea Domnului la fel de eficient cum au făcut-o plăgile. Faraon însuşi, dintr-un persecutor al poporului lui Dumnezeu, precum Pavel, ar fi devenit un predicator al credinţei. E trist să o spunem, nu a cunoscut ziua cercetării lui. 

Observaţi cu atenţie faptul că scopul lui Dumnezeu era ca Numele Lui să fie vestit pe tot pământul. Acest lucru nu trebuia să se întâmple într-un colţ. Eliberarea din Egipt nu era ceva ce privea doar câţiva oameni de pe o porţiune a pământului. Trebuia să fie pentru „toţi oamenii”. În conformitate cu făgăduinţa făcută lui Avraam, Dumnezeu elibera pe copiii lui Israel din robie, dar eliberarea nu era numai pentru ei. Prin eliberarea lor, numele şi puterea Sa urmau să fie cunoscute până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Timpul împlinirii făgăduinţei pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam se apropia; dar de vreme ce făgăduinţa includea întregul pământ, era necesar ca evanghelia să fie proclamată la fel de extins. Copiii lui Israel erau agenţii aleşi ai lui Dumnezeu pentru a realiza această lucrare. Împărăţia lui Dumnezeu urma să se centreze în jurul lor, ei fiind nucleul. Faptul că au fost necredincioşi faţă de ceea ce li s-a încredinţat, doar a amânat, nu a schimbat planul lui Dumnezeu. Cu toate că au eşuat în a proclama numele Domnului şi chiar l-au tăgăduit, Dumnezeu a spus: „Cât este de adevărat că Eu sunt viu (…) slava Domnului va umple tot pământul.” Numeri 14:21. „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi vestită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.” Matei 24:14.