21. Eliberarea finală

21. Eliberarea finală

„Trâmbiţa să sune peste marea întunecată din Egipt; Poporul este liber, Iehova pentru ei a biruit.”

Să citim pe scurt istoria aşa cum este raportată de inspiraţie.  „La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâi născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul său de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el, şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. În aceeaşi noapte, faraon a chemat pe Moise şi Aaron şi le-a zis: «Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis. Duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.» Egiptenii zoreau poporul, şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: «Altfel, toţi vom pieri.» Poporul şi-a luat plămădeala (coca) înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine, şi le-au pus pe umeri. 

Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur (bijuterii de aur şi de argint – KJV) şi haine; Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni. Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.” Exodul 12:29-38. 

„După ce a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: «S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt.» Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre marea Roşie.” Exodul 13:17-18. 

„Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor ca să îi călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze; pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.” Versetele 20-22. 

„Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: «Spune copiilor lui Israel să se întoarcă şi să tăbărască înaintea Pihahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon; în dreptul locului acestuia să tăbărâţi, lângă mare. Faraon va zice despre copiii lui Israel: ‘S-au rătăcit prin ţară, îi închide pustia.’ Eu voi împietri inima faraonului, şi-i va urmări; dar faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul.» Copiii lui Israel au făcut aşa. S-a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima faraonului şi inima slujitorilor lui s-a schimbat faţă de popor. Ei au zis: «Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?» Faraon şi-a pregătit carul de război, şi şi-a luat oamenii de război cu el; a luat şase sute de care de luptă cu oameni aleşi, şi toate carele Egiptului;  în toate erau luptători. Domnul a împietrit inima faraonului, împăratul Egiptului, şi faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă. Egiptenii i-au urmărit, şi toţi caii, carele faraonului, călăreţii lui, şi oştirea lui i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare.” Exodul 14:1-9. „Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi, iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare, şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: «Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie.» Moise a răspuns poporului: «Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia pe care îi vedeţi azi, nu îi veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi, staţi liniştiţi.»” Versetele 10-14. 

Cu felul eliberării lor cu toţii suntem familiarizaţi: cum la porunca Domnului marea s-a retras şi a lăsat o cărare prin mijlocul ei, astfel încât copiii lui Israel au trecut ca pe un pământ uscat şi cum atunci când egiptenii au încercat să facă acelaşi lucru, marea s-a năpustit înapoi şi i-a înghiţit. „Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat; pe când egiptenii care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.” Evrei 11:29. Să observăm câteva lecţii pe care trebuie să le învăţăm din această istorie: 

1. Dumnezeu a fost Cel care conducea poporul. „După ce a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor.” Moise nu ştia ce să facă sau pe ce cale să meargă mai mult decât ştia poporul, doar că îi spunea Domnul. Dumnezeu i-a putut spune lui Moise, pentru că „Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu”. Evrei 3:2.

2. Când poporul a murmurat, murmurau împotriva lui Dumnezeu, nu împotriva lui Moise. Când au spus lui Moise: „Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?” în realitate ei negau providenţa lui Dumnezeu în acea chestiune, cu toate că ştiau bine că Dumnezeu îl trimisese pe Moise la ei. 

3. La prima vedere a pericolului credinţa poporului a pierit. Au uitat ceea ce Dumnezeu deja făcuse pentru ei şi cât de puternic lucrase pentru eliberarea lor. Ultima judecată asupra egiptenilor ar fi fost suficientă pentru a-i învăţa să se încreadă în Domnul, şi că El era întru totul capabil să îi salveze de egiptenii care mai rămăseseră în viaţă. 

4. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul să ducă vreo luptă. El i-a condus prin pustie cu scopul de a nu vedea războiul. Totuşi, a ştiut că dacă vor merge pe acolo, egiptenii îi vor urmări cu siguranţă. Copiii lui Israel nu au avut niciodată o nevoie mai mare de a lupta decât atunci când egiptenii i-au împresurat lângă Marea Roşie; totuşi, atunci cuvântul a spus: „Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi.” Se poate spune că motivul pentru care Domnul nu a dorit ca ei să vadă războiul a fost acela că nu erau pregătiţi încă de luptă. Este destul de adevărat; dar trebuie să ne amintim că în alte ocazii când aveau mulţi luptători instruiţi, Dumnezeu i-a eliberat fără ca ei măcar să încordeze arcul. Când luăm în considerare împrejurările eliberării lor din Egipt – cum totul a fost îndeplinit de puterea directă a lui Dumnezeu, fără vreo putere omenească, partea lor fiind doar de a urma şi de a asculta cuvântul Său – trebuie să fim convinşi că nu era în conformitate cu planul lui Dumnezeu ca ei să poarte vreo luptă, nici măcar pentru autoapărare. 

5. Trebuie, de asemenea, să învăţăm că cea mai scurtă şi aparent cea mai uşoară cale nu este întotdeauna cea mai bună. Drumul pe la filisteni era cel mai scurt, dar nu era cel mai bun pentru israeliţi. Faptul că intrăm în locuri dificile, în care nu putem să vedem ieşirea, nu este o dovadă că Dumnezeu nu ne conduce. Dumnezeu a condus pe copiii lui Israel în locul acela strâmt din pustie, între munţi şi mare, la fel de sigur cum i-a condus afară din Egipt. El ştia că nu se puteau ajuta singuri într-o asemenea capcană şi i-a condus acolo în mod deliberat, cu scopul de a vedea aşa cum niciodată mai înainte nu văzuseră că Dumnezeu Însuşi era responsabil de siguranţa lor şi că El era pe deplin capabil să îndeplinească sarcina pe care o luase asupra Sa. Necazul lor avea scopul de a le da o lecţie de neuitat de încredere în Dumnezeu. 

6. În cele din urmă, trebuie să învăţăm să nu îi condamnăm pentru necredinţa lor. „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.” Romani 2:1. Când îi condamnăm pentru că nu s-au încrezut în Domnul, arătăm că ştim că nu există scuză pentru murmurul şi teama noastră. Noi avem toată dovada puterii lui Dumnezeu pe care au avut-o şi ei, şi încă mult mai mult în plus. Dacă putem vedea clar cât de nebunească a fost teama lor şi cât de rele au fost murmurele lor, atunci să avem grijă să nu ne arătăm mai nebuni şi mai răi. 

A doua oară

Mai există o lecţie pe care trebuie să o observăm în legătură cu aceasta şi care este de o importanţă atât de mare încât cere atenţie specială, întrucât le include pe toate celelalte. O învăţăm din capitolul 11 din Isaia. Acest capitol conţine, în scurte cuvinte, toată istoria evangheliei, de la naşterea lui Hristos, până la eliberarea finală a sfinţilor în împărăţia lui Dumnezeu şi distrugerea celor răi. 

„O odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un vlăstar va da din rădăcinile lui: Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite; ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său.” Isaia 11:1-5. 

Comparaţi prima parte cu Luca 4:16-18, şi ultima parte cu Apocalipsa 19:11-21, şi vom vedea cât de mult timp acoperă această profeţie. Ea ne conduce până la distrugerea celor răi. Acoperă întreaga zi a mântuirii. „În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipită în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat, şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului.” Versetele 10-12. 

Din nou, aici este scoasă în evidenţă eliberarea poporului lui Dumnezeu. Domnul Îşi întinde mâna a doua oară pentru lucrarea aceasta, şi va avea succes. Prima dată Şi-a întins mâna în zilele lui Moise, dar poporul nu a intrat din pricina necredinţei. A doua oară va avea drept rezultat mântuirea veşnică a poporului Său. Observaţi că strângerea finală a poporului Său are loc prin Hristos, care este steagul pentru toate popoarele; căci Dumnezeu cercetează neamurile ca să scoată din ele un popor pentru numele Lui. Aceştia trebuie adunaţi „de la cele patru capete ale pământului”, căci „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. Matei 24:31. 

Faptul că această eliberare trebuie să aibă loc în zilele de pe urmă, chiar la încheierea timpului, este evident din faptul că El strânge „rămăşiţa” poporului Său, adică, pe ultimii copii ai Săi. Şi acum observaţi această făgăduinţă şi amintire: „Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai rămânea în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara Egiptului.” Isaia 11:16. 

Păstraţi în minte faptul că lucrarea de eliberare a lui Israel din Egipt a început cu mult timp înainte de ziua în care au părăsit acea ţară. A început chiar în ziua în care Moise a ajuns în Egipt şi a început să spună poporului despre intenţia lui Dumnezeu de a-Şi împlini făgăduinţa făcută lui Avraam. Toată desfăşurarea de putere a lui Dumnezeu în Egipt, care nu a fost altceva decât proclamarea evangheliei, a fost o parte din lucrarea eliberării. Tot aşa va fi şi în ziua în care Domnul Îşi va întinde a doua oară mâna pentru a elibera rămăşiţa poporului Său. Ziua aceea este acum, căci „iată că acum este vremea potrivită; iată, că acum este ziua mântuirii”. 2 Corinteni 6:2. Tot Israelul va fi mântuit, deoarece „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov”. Romani 11:26. Lucrarea de eliberare a poporului lui Dumnezeu din robia păcatului este aceeaşi lucrare cu eliberarea finală. Când Domnul va veni a doua oară, El „va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.” Filipeni 3:21. Puterea prin care trupurile noastre vor fi schimbate – puterea învierii – este puterea prin care păcatele noastre sunt puse sub stăpânire, şi noi suntem eliberaţi de sub controlul lor. Aceasta se face prin aceeaşi putere care a fost desfăşurată la eliberarea lui Israel din Egipt. 

„Mie nu mi-e ruşine de evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; întâi a iudeului, apoi a grecului.” Romani 1:16. Oricine vrea să ştie cât de mare este această putere, trebuie doar să se uite la eliberarea lui Israel din Egipt şi la despărţirea Mării Roşii pentru a vedea o demonstraţie practică a ei. Aceasta este puterea care va însoţi predicarea evangheliei complete în zilele dinaintea venirii Domnului.