Răscumpăraţii Domnului se vor întoarce şi vor veni în Sion cu cântece de bucurie. Cântecul biruinţei este o dovadă a credinţei prin care cel drept va trăi. Îndemnul este: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire.” Evrei 10:35. „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început.” Evrei 3:14. Israeliţii au început bine. „Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe pământ uscat.” Pe celălalt ţărm ei au cântat cântecul biruinţei. Este adevărat, erau încă în pustie, dar credinţa este cea care biruie lumea, iar ei tocmai primiseră dovada cea mai minunată a puterii lui Dumnezeu, de a le da o călătorie în condiţii de siguranţă. Dacă ar fi continuat să înainteze cântând acel cântec al biruinţei, ar fi ajuns repede în Sion. 

Dar nu au învăţat lecţia într-un mod perfect. Nu s-au putut încrede în Domnul decât în momentele în care Îl puteau vedea, nu mai mult. „Au fost neascultători la mare, la Marea Roşie. Dar El i-a scăpat din pricina numelui Lui, ca să-Şi arate puterea. A mustrat Marea Roşie, şi ea s-a uscat; şi i-a condus prin adâncuri ca printr-un pustiu. I-a scăpat din mâna celui ce-i ura, şi i-a izbăvit din mâna vrăjmaşului. Apele au acoperit pe potrivnicii lor. N-a rămas unul măcar din ei. Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui. Dar au uitat curând lucrările Lui, şi n-au aşteptat împlinirea planurilor Lui.” Psalmul 106:7-13. 

Doar trei zile de călătorie prin pustie fără apă au fost suficiente pentru a-i face să uite tot ce făcuse Domnul pentru ei. Când au găsit apă, era atât de amară încât nu puteau să o bea şi atunci au murmurat. Această dificultate a fost cu uşurinţă remediată de Domnul, arătându-i lui Moise un lemn care, aruncat în apele amare, le-a făcut dulci. „Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo i-a pus la încercare.” Exodul 15:25. 

Aşezaţi cu tabăra lângă palmierii şi izvoarele Elimului, nu aveau nimic care să îi tulbure, aşa că trebuie să fi trecut o lună înainte să murmure din nou. În acel timp, fără îndoială că trebuie să se fi simţit satisfăcuţi de ei înşişi, ca de altfel de împrejurimi. Acum cu siguranţă se încredeau în Domnul! Este atât de uşor să ne imaginăm că progresăm când, de fapt, nu facem decât să stăm ancoraţi, iar fluxul vine în urma noastră; atât de natural este să gândim că am învăţat să ne încredem în Domnul când nu sunt încercări care să ne testeze credinţa. 

Nu a trecut mult până ce poporul nu doar că a uitat puterea Domnului, dar au fost gata să nege că El ar fi avut vreodată ceva de-a face cu ei. Trecuse doar o lună şi jumătate de la ieşirea din Egipt când au ajuns în pustia Sin, „între Elim şi Sinai, (…) şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: «Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.»” Exodul 16:1-3. 

„Domnul a zis lui Moise: «Iată că voi face să vă ploaie pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea. În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult decât vor strânge în fiecare zi.» Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: «Astăseară veţi înţelege că Domnul este Acela, care v-a scos din ţara Egiptului. Şi mâine dimineaţă, veţi vedea slava Domnului, pentru că v-a auzit cârtirile împotriva Domnului; căci ce suntem noi, ca să cârtiţi împotriva noastră?»” Versetele 4-7. 

Următoarea dimineaţă, după ce s-a ridicat roua, „pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. Când copiii lui Israel s-au uitat la ea, şi au zis unul către altul: «Ce este aceasta?», căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: «este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: «Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.» Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns, unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult, nu avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană”. Versetele 14-18. 

„Moise le-a zis: «Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţa.» N-au ascultat de Moise, şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit; Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi când venea căldura soarelui, se topea.” Versetele 19-21.  „În ziua a şasea au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: «Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne.» Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit, şi n-a făcut viermi. Moise a zis: «Mâncaţi-o azi, căci este ziua sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este sabatul, nu va fi.»” Versetele 22-26. 

„În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană şi nu au găsit. Atunci Domnul a zis lui Moise: «Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul, de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.» Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.” Versetele 27-30. 

Avem toată istoria înaintea noastră şi putem studia lecţiile ei în detaliu. Amintiţi-vă că toate acestea nu au fost scrise pentru cei care au fost acolo, ci pentru noi. „Tot ce a fost scris mai dinainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem speranţă.” Dacă ei nu au învăţat din acel eveniment lecţia pe care o plănuise Dumnezeu pentru ei, avem un motiv şi mai mare ca noi să o învăţăm din raportul scris. 

Testul

Domnul a spus că va pune poporul la încercare, să vadă dacă va umbla după legile Lui sau nu. Şi au fost testaţi în special cu privire la sabat. Dacă îl păstrau, nu era îndoială că vor păstra toată legea. Astfel, sabatul a fost testul crucial în ce priveşte păzirea legii lui Dumnezeu. La fel este şi acum, după cum vor arăta următoarele puncte pe care deja le-am învăţat: 

1. Poporul a fost eliberat ca urmare a legământului făcut cu Avraam. Vezi Exodul 6:3-4. Acel legământ a fost confirmat printr-un jurământ şi timpul împlinirii făgăduinţei pe care Dumnezeu o jurase lui Avraam se apropia. Avraam a păzit legea lui Dumnezeu şi pe această bază a rămas făgăduinţa pentru descendenţii lui. Geneza 26:3-5. Domnul i-a spus lui Isaac că va împlini jurământul pe care l-a făcut tatălui său Avraam, „pentru că Avraam a ascultat de glasul Meu şi a păzit porunca Mea, legile Mele”. Acum, când Dumnezeu îi scotea pe copiii lui Avraam din Egipt, ca împlinire a jurământului, Şi-a propus să îi testeze să vadă dacă, la rândul lor, vor umbla după legea Sa; şi punctul la care au fost testaţi a fost sabatul. Aceasta dovedeşte fără îndoială că Avraam a păzit sabatul şi că acesta se găsea în legământul făcut cu el. Era o parte a neprihănirii prin credinţă pe care Avraam a avut-o înainte să fie tăiat împrejur. 

2. „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Acum, de vreme ce sabatul – exact acelaşi pe care israeliţii l-au păzit în pustie şi pe care l-au păzit descendenţii lui Iacov, sau au mărturisit că-l păzesc, până în ziua de azi – era în legământul făcut cu Avraam, înseamnă că acesta este sabatul pe care creştinii trebuie să îl păstreze.  

3. Deja am învăţat că speranţa noastră este aceeaşi cu cea pusă înaintea lui Avraam, Isaac şi Iacov şi a tuturor copiilor lui Israel. Apostolul Pavel a fost judecat pentru „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fapte 26:6); iar făgăduinţa pentru cei credincioşi este că vor sta împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Şi-a întins a doua oară mâna ca să elibereze rămăşiţa poporului Său şi de aceea, testul ascultării în acest timp este acelaşi care a fost la început. Sabatul este cel care aduce mereu în minte puterea lui Dumnezeu drept creator şi sfinţitor; iar în solia care anunţă că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu, evanghelia veşnică, cea care ne pregăteşte pentru sfârşit, este predicată în cuvintele: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Apocalipsa 14:6-7. 

Acest test a fost dat înainte ca legea să fie rostită pe Sinai, şi înainte ca poporul să ajungă în acel loc. Totuşi, înţelegem că fiecare trăsătură a legii era deja cunoscută. Este departe de realitate ideea că darea legii pe Sinai a fost prima vestire a ei, întrucât cu mai mult de o lună înainte, copiii lui Israel au fost testaţi cu privire la ea; iar cuvintele: „Cât timp refuzaţi să păziţi poruncile şi legile Mele?” arată că ei le ştiau de mult timp şi deseori le-au călcat prin necredinţa lor. 

Când vom ajunge la evenimentele legate de darea legii, vom putea vedea mai clar decât acum că sabatul pe care trebuia să îl respecte iudeii, nu a putut fi nicidecum afectat de moartea lui Hristos, ci a fost întotdeauna identificat cu evanghelia, cu secole înainte de răstignire. Totuşi, trebuie să mai observăm un punct cu privire la faptul că ziua de sabat este o zi clar definită. 

Oamenilor li s-a spus: „Şase zile să strângeţi; dar în ziua a şaptea, care este sabatul, nu va fi” - KJV. Aceasta este exact expresia folosită în porunca a patra. „Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău, dar ziua a şaptea este sabatul Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea.” Mulţi oameni au fost conduşi să creadă că porunca nu este hotărâtă în cerinţa ei şi că sabatul nu este fixat prin poruncă într-o zi anumită a săptămânii, ci că se poate serba orice zi, dacă este precedată de şase zile de lucru. Raportul cu oferirea manei arată că aceasta este o idee greşită, şi că porunca nu cere doar o a şaptea parte nedefinită a timpului, ci chiar ziua a şaptea a săptămânii. 

Oferirea manei arată foarte mult că sabatul era o zi hotărâtă şi că omul nu a fost lăsat să decidă asupra zilei. Mai mult, a arătat că „ziua a şaptea” nu înseamnă a şaptea parte a timpului, ci o anumită zi care revenea. Dacă „ziua a şaptea” ar fi însemnat a şaptea parte a timpului, atunci „ziua a şasea” ar fi însemnat, de asemenea, a şasea parte a timpului; dar, dacă toţi copiii lui Israel ar fi acţionat pe baza acestei presupuneri, ar fi fost în dificultate încă de la început. 

Există numai o perioadă de şapte zile şi aceasta este săptămâna cunoscută de la creaţie. Dumnezeu a lucrat şase zile şi în acele prime şase zile, El Şi-a terminat lucrarea de creaţie; iar „în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o; pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse”. Geneza 2:2-3. De aceea, atunci când Dumnezeu spune că ziua a şaptea este sabatul, El spune că sabatul este ziua a şaptea a săptămânii, ziua care este cunoscută în mod obişnuit ca sâmbătă. Ziua a şasea, în care copiii lui Israel trebuia să se pregătească pentru sabat, este ziua a şasea a săptămânii, în mod obişnuit numită vineri. 

Acest lucru este stabilit, de asemenea, dincolo de orice îndoială, în raportul despre răstignirea şi îngroparea lui Hristos, unde ni se spune că femeile au venit la mormânt „la sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii” (Matei 28:1); un alt scriitor spune „după ce a trecut ziua sabatului”. Marcu 16:1. Facem referire la aceste texte pentru a arăta că prima zi a săptămânii urmează imediat sabatului şi că niciun timp nu a intervenit între sfârşitul sabatului şi vizita femeilor la mormânt. Acum, când citim raportul din Luca, învăţăm că atunci când Hristos a fost îngropat, „era ziua pregătirii şi începea ziua sabatului”. Femeile au venit şi au văzut unde a fost pus „şi s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua sabatului, s-au odihnit după lege”. Iar „în ziua întâi a săptămânii, (…) au venit la mormânt dis de dimineaţă”. Luca 23:54-56; 24:1. 

Sabatul a urmat „zilei pregătirii” şi a precedat imediat „prima zi a săptămânii”. Prin urmare, sabatul a fost a şaptea zi a săptămânii. Şi a fost „ziua sabatului după lege”. De aceea, sabatul poruncii nu este altul decât a şaptea zi a săptămânii. Aceasta este ziua pe care Dumnezeu a marcat-o în modul cel mai deosebit ca fiind sabatul, prin faptul că a făcut minuni în onoarea lui timp de patruzeci de ani. Adevărul acesta să fie bine luat în considerare. Să ne amintim că oriunde se vorbeşte în Biblie despre sabat, se referă la ziua a şaptea a săptămânii şi numai la aceasta. Faptul că acest sabat al poruncii a patra, împreună cu toată legea, a fost legat inseparabil de evanghelia lui Isus Hristos cu mult timp înainte de zilele lui Moise, va fi mai evident pe măsură ce înaintăm în studiu.