Iudeii au găsit că este prea greu să creadă cuvintele lui Hristos, şi anume că El Se va da pe Sine Însuşi pentru ca ei să Îl mănânce. Au spus: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?”. Isus a repetat afirmaţia chiar mai accentuat şi apoi a spus: „Duhul este acela care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă”. 

Dacă fiecare dintre ei ar fi putut mânca din trupul lui Hristos aşa cum stătea acolo, iar carnea pe care o mâncau ar fi fost înlocuită, aşa încât să fi putut continuu să mănânce din ea, luând-o în stomac şi asimilând-o, nu ar fi primit niciun beneficiu durabil din ea. Niciun bun spiritual nu ar fi venit peste ei. Lucrul acesta deja îl făcuseră de fapt, atunci când au mâncat din pâinea care venise din viaţa existentă în trupul Lui; însă lucrul acesta nu le-a folosit la nimic. Astfel, dacă pretenţia romană ar fi adevărată, că preoţii au puterea de a transforma pâinea în trupul real al lui Hristos, aceasta nu ar folosi la nimic. Oamenii ar putea mânca din el şi să fie la fel de răi ca întotdeauna. „Carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.” Ioan 6:63. 

„Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului; şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” Psalmul 33:6. El a vorbit şi a spus: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor, şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ. Şi aşa a fost.” Geneza 1:11. Viaţa tuturor plantelor este doar manifestarea vieţii cuvântului lui Dumnezeu. Viaţa care exista în cuvântul Său a făcut ca cerealele să crească la început şi aceeaşi viaţă le face să crească de atunci încoace. De aceea, toată mâncarea pe care oamenii o au ca hrană, este cea care vine din cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu putem vedea viaţa într-un grăunte de grâu, dar când mâncăm pâinea făcută din el, o experimentăm. Tăria fizică pe care o primim din hrană este doar lucrarea cuvântului Domnului. Dacă nu Îl recunoaştem pe Dumnezeu în acest lucru şi nu Îl cunoaştem în felul acesta, nu obţinem decât tărie fizică; dar dacă în toate Îl vedem şi Îl recunoaştem pe Dumnezeu, primim din viaţa neprihănirii Sale. El spune: „Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.” Proverbe 3:6. 

Când Dumnezeu ne netezeşte cărările (ni le direcţionează – KJV), acele drumuri vor fi drepte; căci „cât despre Dumnezeu, calea Sa este desăvârşită”. Psalmul 18:30. Oamenii care au mâncat din pâini în pustie, nu L-au crezut pe Domnul şi nu au recunoscut viaţa Sa, şi de aceea nu au dobândit viaţa spirituală din ele. La fel s-a întâmplat cu copiii lui Israel în pustie. „Nu au crezut în Dumnezeu şi nu s-au încrezut în mântuirea Lui; deşi El a poruncit norilor de sus şi a deschis uşile cerului, a plouat asupra lor cu mană ca să mănânce şi le-a dat din grâul cerului.” Psalmul 78:22-24 - KJV. Astfel, deşi se hrăneau cu adevărat cu viaţa lui Hristos, nu au primit viaţă spirituală din cauza necredinţei lor oarbe. Prin oferirea manei, Dumnezeu le dădea aceeaşi lecţie pe care a dat-o Hristos mulţimii în pustie, şi anume: cuvântul Său este viaţă şi „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. 

Mana a fost testul loialităţii lor faţă de legea lui Dumnezeu, şi în special faţă de sabat ca sigiliu al legii. Dar odată cu mana, ei L-ar fi putut primi în ei pe Hristos, dacă ar fi înţeles acest lucru. De aceea, trebuie să învăţăm că doar dacă Îi permitem lui Hristos să locuiască în inimile noastre prin credinţa în cuvântul Său – nu doar în o parte, ci în tot cuvântul – El va aduce în vieţile noastre păzirea întregii legi, inclusiv a sabatului. Fiecare cuvânt care provine din gura lui Dumnezeu este necesar vieţilor noastre. 

Se obişnuieşte printre creştini să mulţumească atunci când mănâncă. Este la fel de mult un motiv pentru mulţumire atunci când bem sau când primim orice altă binecuvântare a lui Dumnezeu. „În toate, aduceţi mulţumiri; căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Isus cu privire la voi.” Problema este că prea des mulţumirea este doar o formă. Este adesea făcută pentru că a devenit un obicei şi nu vine din inimă. Ce înseamnă ea de fapt? Înseamnă că mâncarea şi băutura noastră, şi tot ce este necesar pentru vieţile noastre, vine de la Dumnezeu. Totul este o manifestare a dragostei Lui faţă de noi. Dar de vreme ce „Dumnezeu este iubire”, manifestarea iubirii Lui este manifestarea vieţii Sale. Împărtăşindu-ne din belşugul iubirii Lui, în realitate ne împărtăşim din El. Acum, dacă recunoaştem acest lucru necontenit, fie că mâncăm, fie că bem, fie că facem altceva, totul va fi făcut spre lauda lui Dumnezeu. Vom trăi ca în prezenţa Lui apropiată. Ştiind că viaţa Lui este neprihănire, şi cuvântul Său este viaţa Lui, mulţumirile noastre pentru mâncare vor fi mulţumiri pentru cuvântul Său. 

Cine nu poate vedea că o astfel de viaţă trebuie în mod necesar să fie o viaţă neprihănită? Odată cu hrana noastră zilnică ne putem hrăni cu Hristos şi bineînţeles, cu neprihănirea Lui. Aceasta doreşte Dumnezeu ca noi să învăţăm din raportul cu oferirea manei. Ea era viaţa lor şi dacă L-ar fi recunoscut pe Hristos în ea, viaţa lor ar fi fost neprihănirea legii. Dar hrana noastră zilnică vine de la Dumnezeu, la fel de sigur cum a venit a lor. Fie ca noi să învăţăm această lecţie pe care ei au neglijat-o! 

O lecţie de egalitate

În raportul cu mana se repetă des afirmaţia: „Fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană.” Li s-a spus de asemenea să adune şi pentru cei rămaşi în corturi. „Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns, unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă de loc.” Exodul 16:17-18. 

Este ceva minunat în aceasta. Pare ca şi cum ar fi vorba de o minune, şi într-un anume sens, aşa a fost. Dar minunea nu a constat în faptul că ceea ce adunase omul în plus se restrângea dintr-o dată ca să corespundă cu măsura, şi nici în faptul că jumătatea goală din măsură a celui ce adunase puţin, se umplea în mod misterios. Scriptura ne ajută să înţelegem minunea. Într-o anume instrucţiune legată de dăruire, citim: „Nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi; ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire; după cum este scris: «Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă.»” 2 Corinteni 8:13-15. 

Minunea a fost o minune a harului lui Dumnezeu, manifestată prin dăruire. Cel ce adunase mult nu avea nimic de prisos, deoarece împărţea cu altul care avea puţin, sau cu unul care nu era în stare să adune nimic; şi în felul acesta, cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă. Vedem în felul acesta că în pustie se acţiona pe baza aceluiaşi principiu ca în biserica de după ziua cincizecimii. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii vesteau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă.” Fapte 4:32-34. 

Vorbim mult despre greşelile israeliţilor din vechime, dar uneori este bine să vedem şi partea cealaltă. Între toate greşelile lor, nu au avut greşeli mai mari decât greşelile obişnuite oamenilor. Ei nu au fost mai răi decât sunt oamenii în general, însă ei, uneori, s-au ridicat pe culmi de credinţă şi încredere cum rareori pot fi văzute. Nu trebuie să presupunem că şi-au păstrat întotdeauna această bunătate, sau că nu ar fi fost printre ei şi oameni avari. Astfel de oameni au fost şi în biserica a cărei istorie este redată în Faptele apostolilor. Dar este suficient să ştim că ei au făcut aşa cel puţin pentru o vreme, şi să ştim că Dumnezeu a aprobat aceasta. Dumnezeu le-a dat pâine din abundenţă. Partea lor era pur şi simplu să o adune. De aceea, nu exista niciun motiv pentru care să nu împartă cu fraţii lor mai lipsiţi. De fapt, dacă privim din latura aceasta, pare că este lucrul cel mai natural ce se poate face. 

Dar situaţia noastră este la fel cu a lor. Nu avem nimic ce să nu vină de la Dumnezeu. El ne dă tot, şi lucrul cel mai bun pe care-l putem face este să adunăm din belşugul Lui. De aceea, nu ar trebui să considerăm nimic din posesiunile noastre ca fiind ale noastre, ci să înţelegem că le administrăm pentru El. Observaţi că aceasta este foarte diferit de orice fel de comunism. Nu este vorba de o împărțire a bunurilor pe baza legii, ci o dăruire zilnică din partea celui tare pentru cel slab. Nimeni nu pune deoparte pentru viitor, lăsând pe alţii lipsiţi de necesarul lor pentru prezent, ci este o încredere în Dumnezeu care asigură necesarul zilnic. 

Acel fel de comunism nu poate fi atins prin vreun plan omenesc. Este rezultatul iubirii lui Dumnezeu în inimă. „Dacă are cineva bunurile lumii acesteia, şi văzând pe fratele lui în nevoie, îşi închide inima faţă de el, cum locuieşte dragostea lui Dumnezeu în el?” „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” 2 Corinteni 8:9. Harul acesta şi dragostea aceasta sunt caracteristicile adevăratului Israel.