„Stâncă ce ai fost lovită pentru mine,
Lasă-mă să vin, să mă ascund în Tine.”

„Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: «Dă-ne apă să bem!» Moise le-a răspuns: «Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?» Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: «Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?» Moise a strigat către Domnul, şi a zis: «Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi au să mă ucidă cu pietre.» Domnul a zis lui Moise: «Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.» Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela «Masa şi Meriba», căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: «Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?»” Exodul 17: 1-7. 

Am văzut că prin mană, Dumnezeu a dat poporului hrană spirituală. În acelaşi fel, vedem în legătură cu evenimentul tocmai relatat, că „au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei [sau, venea cu ei – KJV, marginea]; şi stânca era Hristos.” 1 Corinteni 10:4. 

Apa este unul dintre elementele cele mai esenţiale vieţii. Cu adevărat, este viaţă. Două treimi din corpul uman, este apă. Fără o rezervă potrivită de apă, atât animalele cât şi plantele ar înceta curând să existe. Oamenii aceia ar fi pierit curând în pustie, dacă nu li s-ar fi dat apă. De aceea, apa pentru ei a fost viaţă. Oricine a suferit de sete îşi poate imagina cum s-au înviorat sufletele copiilor lui Israel, şi cum a pornit în ei o nouă viaţă, de îndată ce au băut din apa aceea cristalină, proaspătă şi vie care ţâşnea din stânca lovită. 

„Şi stânca era Hristos.” De multe ori Domnul este reprezentat ca o stâncă. „Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu.” Psalmul 18:2. „Domnul este drept, El stânca mea, în care nu este nelegiuire.” Psalmul 92:15. „Voi vesti numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.” Deueronomul 32:3-4. Isus Hristos este stânca pe care este zidită biserica – „piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu” – pe care, dacă venim la El, suntem zidiţi ca să fim „o casă duhovnicească”. 1 Petru 2:4-5. Atât profeţii cât şi apostolii au zidit pe El, socotindu-L nu doar „piatra din capul unghiului” (Efeseni 2:20), ci şi temelia, singura care poate fi pusă. 1 Corinteni 3:11. Oricine nu zideşte pe El, zideşte pe nisip mişcător. 

Stânca pe care a văzut-o poporul în pustiu a fost doar un simbol al stâncii, Isus Hristos, Cel care stătea pe stâncă, însă pe care ei nu Îl vedeau. Stânca aceea dură nu putea furniza apă. Nu exista stocată în ea o rezervă inepuizabilă de apă, care odată ce i se dădea drumul, continua să curgă mereu proaspătă şi dulce. Stânca în sine nu avea viaţă. Dar Hristos, „autorul vieţii” a stat pe ea, şi apa a ţâşnit din El. Nu este nevoie să facem teorii, deoarece Scriptura ne spune limpede că ei au băut din Hristos. 

Lucrul acesta trebuie să fie evident pentru oricine îşi ia un moment să se gândească. De fapt, apa a fost dată ca un răspuns direct la întrebarea pusă cu necredinţă, „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” Asigurându-le apă din stânca solidă, dură, în pustiul uscat şi sterp, Domnul a arătat poporului că El era cu adevărat în mijlocul lor; întrucât nimeni nu putea face aceasta în afară de El. 

Dar Domnul nu era în mijlocul lor doar aşa ca un musafir. El era viaţa lor, şi minunea făcută trebuia să-i înveţe realitatea aceasta. Ei ştiau că apa era singura lor nădejde de viaţă, şi nu se putea ca ei să nu vadă că apa care îi înviorase a venit direct de la Domnul. De aceea, cei care au stat şi s-au gândit trebuie să fi văzut că El era viaţa şi sprijinul lor. Fie că ştiau sau nu ştiau, ei au băut direct din Hristos, adică, au primit din viaţa Lui. La El „este izvorul vieţii”. Psalm 36:9.  

A fost o diferenţă enormă între cei ce au recunoscut şi cei ce nu au recunoscut pe Hristos ca sursă a vieţii lor. Dacă L-au recunoscut, dacă au băut prin credinţă, au primit viaţă spirituală din stâncă. Dacă nu au recunoscut pe Domnul în darul Lui minunat, atunci apa pentru ei nu a fost mai mult decât a fost pentru vitele lor. „Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe care le tai.” Psalmul 49:20. Dar când oamenii, cu toate capacităţile lor superioare nu au recunoscut pe Dumnezeu în darurile Sale mai mult decât au făcut-o vitele lor, s-au dovedit cu mai puţin discernământ decât ele. „Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.” Isaia 1:3. 

Având în vedere minunea cu apa din stâncă, Domnul Însuşi, putem înţelege mai bine forţa cuvintelor Lui de mai târziu, când exprimă astfel grozăvia păcatului poporului Său de a se îndepărta de El: „Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.” Ieremia 2:12-13. 

Psalmistul a spus despre Domnul, „El este stânca mea, în care nu este nelegiuire”. Viaţa Lui este neprihănire. De aceea, cei care trăiesc prin credinţă în El, trăiesc vieţi neprihănite. Apa care ieşea din stâncă, în pustiu, a ieşit pentru ca poporul să aibă viaţă. Era viaţa lui Hristos. De aceea, dacă în timp ce beau din ea ar fi recunoscut sursa din care provenea, atunci ar fi băut în neprihănire, şi ar fi fost binecuvântaţi cu neprihănire, deoarece este scris: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.” Dacă însetăm după neprihănire, şi suntem săturaţi, suntem săturaţi doar prin faptul că bem din neprihănirea după care însetăm. 

Isus este izvorul de apă vie. Astfel, când femeia din Samaria şi-a exprimat surpriza pentru faptul că El i-a cerut să-i dea apă, El i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” Apoi, pentru că ea continua să fie uimită de cuvintele Sale, a adăugat: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în El într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:10. 13-14.

Apa cea vie poate fi băută acum de „oricine vrea”. Căci „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude, să zică: «Vino!» Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Apocalipsa 22:17. 

Apa vieţii din care sunt invitaţi cu toţii să bea fără plată, este „râul cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Apocalipsa 22:1. Râul acesta izvorăşte din Hristos, deoarece atunci când Ioan a văzut scaunul de domnie, din care curge apa vieţii, „în mijlocul scaunului de domnie” a văzut „un Miel” care „părea înjunghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul”. Apocalipsa 5:6. 

Dacă privim la calvar, vom vedea lucrul acesta încă şi mai clar. Când Isus atârna pe cruce, „unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. Ioan 19:34. „Trei sunt care mărturisesc: Duhul, apa şi sângele, şi acestea trei sunt una în mărturisirea lor.” 1 Ioan 5:8. Ştim că „viaţa este sângele” (Leveticul 17:11. 14), şi că „duhul este viu din cauza neprihănirii” sau în KJV, „Duhul este viaţă, din cauza neprihănirii” Romani 8:10. De aceea, întrucât Duhul, apa şi sângele sunt una în mărturisirea lor, înseamnă că şi apa trebuie să fie apa vieţii. Pe cruce, din Hristos a curs viaţa Lui pentru omenire. Trupul Lui era templul lui Dumnezeu, şi în inima Lui era întronat Dumnezeu; astfel, apa vieţii care curgea din coasta Lui străpunsă, a fost aceeaşi apă a vieţii care curge din tronul lui Dumnezeu, din care putem bea cu toţii şi să trăim. Inima Lui este izvorul „deschis pentru păcat şi necurăţie”. Zaharia 13:1. 

Duhul lui Dumnezeu este cel care ne aduce apa vieţii; sau mai bine zis, primim apa vieţii prin primirea Duhului Sfânt. Aceasta o facem prin credinţă în Hristos, Cel care este reprezentat de Duhul Sfânt. În ultima zi a sărbătorii corturilor, „Isus a stătut în picioare, şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima Lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.» Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.” Ioan 7:37-39. 

Duhul Sfânt primit în inimă ne aduce chiar viaţa lui Hristos, şi anume „viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată”. 1 Ioan 1:2. Oricine primeşte cu bucurie Duhul Sfânt, primeşte apa vieţii, una şi aceeaşi cu sângele lui Hristos care ne curăţeşte de orice păcat. Israeliţii în pustie ar fi primit acelaşi lucru, dacă ar fi băut prin credinţă. Prin stânca pe care a lovit-o Moise, aşa cum s-a întâmplat şi în zilele lui Pavel printre galateni, sub ochii lor „a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit”. Galateni 3:1. Ei au stat la picioarele crucii lui Hristos la fel de real ca Iudeii care s-au îngrămădit de la Ierusalim spre calvar. Mulţi dintre ei nu au cunoscut ziua cercetării lor, şi au pierit în pustie, la fel cum Iudeii de mai târziu nu au ştiut că au răstignit pe Hristos, şi au pierit în păcatele lor la distrugerea Ierusalimului. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică tuturor celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1:12. 

Israeliţii, în zilele lui Moise, nu au avut nicio scuză pentru că nu au cunoscut pe Domnul, deoarece El li S-a făcut cunoscut pe Sine prin multe minuni deosebite. Nu a fost nicio scuză pentru faptul că nu L-au recunoscut ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, deoarece au avut zilnic dovada că El era viaţa lor. Stânca lovită le vorbea încontinuu despre stânca mântuirii lor care turna peste ei viaţa Lui din coasta Lui străpunsă. 

Răscumpăraţii Domnului vor merge spre Sion în mijlocul cântecelor, dar ei nu trebuie să fie forţaţi să cânte. Ei vor cânta pentru că sunt fericiţi, pentru că doar cântecul va putea exprima bucuria pe care o au. Vor scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii. Isaia 12:3. Bucuria aceasta este bucuria Domnului. El îi hrăneşte cu pâine din cer, şi îi face să bea din şuvoiul desfătărilor Sale. Cu alte cuvinte, El li Se dă pe Sine Însuşi. Dar când Domnul ni Se dă pe Sine Însuşi, mai mult nu are ce să ne mai dea. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Romani 8:32. Dumnezeu ni Se dă pe Sine atunci când ne dă viaţa Lui în Hristos; ideea aceasta li s-a transmis Israeliţilor când li s-a dat apa vieţii, care venea de la Hristos. De aceea, ştim că tot ce conţine evanghelia lui Hristos pentru oameni, a fost dat copiilor lui Israel în pustie.  

Deja am văzut că făgăduinţa făcută lui Avraam era evanghelia. Jurământul care a confirmat făgăduinţa, este jurământul care ne dă o puternică îmbărbătare când fugim pentru a găsi refugiu la Hristos, în locul sfânt al lui Dumnezeu. A fost făcut pentru a-i asigura pe Israeliţi de harul fără plată al lui Dumnezeu, şi de faptul că ei puteau să bea din viaţa lui Hristos, dacă ar fi crezut că apa venea din stâncă. A fost făcut pentru a-i asigura că binecuvântarea lui Avraam, adică iertarea păcatelor prin neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos, era pentru ei. Lucrul acesta este arătat de cuvintele, „A deschis stânca, şi au curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate. Căci Şi-a adus aminte de cuvântul Lui cel sfânt [de făgăduinţa Lui sfântă – KJV], şi de robul Său, Avraam.” Psalm 105: 41-42. 

Isus Hristos este „Mielul junghiat de la întemeierea lumii”. Apocalipsa 13:8 - KJV. „El a fost cunoscut [orânduit – KJV] mai înainte de întemeierea lumii.” 1 Petru 1:20. Crucea lui Hristos nu este ceva doar de o zi, ci este oriunde există păcătoşi care trebuie salvaţi, încă de la căderea în păcat. Este prezentă întotdeauna, aşa încât cei credincioşi pot spune necontenit împreună cu Pavel: „am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc.” Galateni 2:20. Noi nu trebuie să privim în urmă pentru a vedea crucea, la fel cum oamenii din vremurile cele mai străvechi nu au trebuit să se uite înainte ca să o vadă. Ea stă cu braţele ei întinse, cuprinzând secolele de la Edenul pierdut până la Edenul restaurat, şi, oricând şi oriunde, oamenii au trebuit să privească doar în sus pentru a vedea pe Hristos „înălţat de pe pământ”, atrăgându-i la El prin iubirea Lui nepieritoare ce se revarsă spre ei într-un şuvoi de viaţă. 

 Prezenţa reală

Murmurând din cauza lipsei de apă, poporul a spus, „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” Exod 17:7. Domnul a răspuns la problema aceasta în modul cel mai practic. El a stat pe stânca Horebului, şi le-a dat apă pentru ca ei să bea şi să trăiască. El a fost prezent în mod real acolo, în persoană. A fost acolo prezenţa Lui reală. Nu înseamnă că a fost mai puţin acolo, doar pentru că ei nu L-au putut vedea. Şi pentru că le dădea dovada că nu este departe de fiecare dintre ei, dacă ar fi tânjit după El, prin credinţă L-ar fi găsit şi L-ar fi primit, iar prezenţa lui reală ar fi fost în ei la fel de real ca apa pe care o beau. 

În mană, pâinea din cer pe care israeliţii o mâncau în fiecare zi, şi în apa din stânca Isus Hristos, avem echivalentul exact al cinei Domnului. Pâinea şi apa nu erau Hristos, la fel cum pâinea şi vinul nu pot fi în niciun fel schimbate în trupul şi sângele lui Hristos. Nu ar folosi la nimic şi dacă ar putea fi schimbate, deoarece „carnea nu foloseşte la nimic”. Ci ele arată prezenţa reală a Lui, tuturor celor care au ochii credinţei pentru a discerne trupul Domnului. Ele arată că Hristos locuieşte în inimă, prin credinţă, la fel de real după cum simbolurile sunt primite în trup; şi la fel de real cum acele simboluri sunt asimilate şi devin carne, la fel de real, Hristos, Cuvântul, devine trup în toţi cei ce Îl primesc prin credinţă. Hristos este format înăuntru prin puterea Duhului. 

Dumnezeu nu este un mit. Duhul Sfânt nu este un mit. Prezenţa Lui este la fel de reală ca El Însuşi. Când Hristos a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu mine” (Apocalipsa 3:20), El se referă la un fapt real. Iar când spune, „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23), nu intenţionează să ne înşele cu o închipuire. El vine în trup astăzi, la fel de real cum a venit în Iudea. Faptul că S-a arătat atunci, a fost pentru a prezenta tuturor oamenilor posibilitatea şi perfecţiunea acestui fapt. Şi întocmai aşa cum El vine acum în trup, la toţi cei ce Îl primesc, la fel a făcut în zilele din vechime, pe când Israel era în pustie; ba chiar în zilele lui Avraam şi Abel. Am putea să ne obosim speculând despre felul în care aşa ceva este posibil, şi să murim de inaniţie spirituală, în timp ce ezităm să „gustăm şi să vedem ce bun este Domnul”, şi să găsim în prezenţa Lui satisfacţie şi bucurie deplină.