Dumnezeu se ocupă de noi ca de nişte copii, şi ne învaţă prin lecţii intuitive, simbolice. Prin lucrurile care se văd, Dumnezeu ne învaţă despre lucrurile pe care ochiul muritor nu le poate vedea. Astfel, prin apa care a curs din stâncă, şi prin apa şi sângele care au curs din coasta lui Hristos, învăţăm cât de reală este viaţa pe care Hristos o dă celor ce cred în El. Lucrurile spirituale nu sunt imaginare, ci sunt reale. Poporul ar fi putut şti că apa care le înviora trupurile venea direct din Hristos, şi prin aceasta ar fi putut şti că El putea efectiv să le dea viaţă. Nu ar fi putut înţelege cum s-ar fi făcut aceasta, ceea ce nu ar fi fost necesar. Ar fi fost suficient pentru ei să cunoască realitatea. 

Dacă am crede cuvântul, am şti că bem la fel de direct din Hristos, cum au băut israeliţii în pustie. El a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor. „Toate se ţin prin El.” Coloseni 1:17. Apa pe care o bem, ieşită din pământ, vine la fel de real din El, ca aceea ce a ţâşnit din stâncă la Horeb. „El pune adâncurile în cămări.” Psalm 33:7.  

Oamenii vorbesc despre apa de pe pământ ca despre un „produs al naturii”, aproape gândind că există prin sine însăşi. Ploaia care cade şi izvoarele care curg sunt atribuite unor „cauze naturale”. Termenii aceştia sunt de convenienţă, pentru a evita să se dea slavă lui Dumnezeu. Dacă stăm pe malul unui izvor limpede şi cristalin care se grăbeşte să-şi urmeze curgerea dinspre locul lui de naştere din munţi, putem vedea că este în neîncetată schimbare, şi totuşi mereu acelaşi. Curgerea lui este neîncetată, de ce nu i se epuizează rezerva? Există un rezervor cu o capacitate infinită în inima pământului, care face izvorul „să curgă la nesfârşit”, fără măcar să-şi micşoreze debitul? Nu este ceva miraculos în curgerea aceasta constantă? „Oh, nu, ar spune omul care le ştie pe toate, este foarte simplu: apa de pe suprafaţa pământului este atrasă sus în nori, iar aceştia dau ploaia care păstrează rezerva de apă constantă.” „Dar cine face să plouă?” „Domnul este adevăratul Dumnezeu. El este Dumnezeul cel viu, Împăratul cel veşnic (…) Când face El să-I răsune glasul, se adună o mulţime de ape în ceruri, şi El face vaporii să urce de la marginile pământului.” Ieremia 10:10-13 - KJV. El este „Dumnezeul cel viu”, iar fenomenele „naturii” nu sunt altceva decât manifestările activităţii Lui neîncetate. 

Fără îndoială, israeliţii în pustie au încetat curând să privească revărsarea apei din stâncă drept ceva miraculos. Fără îndoială, mulţi dintre ei, niciodată, nici măcar la început, nu s-au gândit la ea în felul acesta, ci au văzut doar că le asigura nevoia de apă. Continuând să curgă, însă, an după an, a devenit un lucru familiar, şi minunea s-a diminuat, până când a dispărut cu totul. S-au născut copii, pentru care se părea ca şi cum apa aceea ar fi existat dintotdeauna; pentru ei părea a fi doar un produs al „cauzelor naturale”, aşa cum ni se par izvoarele pe care le putem vedea astăzi ieşind din pământ. În felul acesta, măreaţa origine a fost uitată, la fel cum este şi acum. 

Putem fi siguri că aceia ce pun totul pe seama „naturii”, care nu recunosc şi nu dau slavă lui Dumnezeu ca sursă imediată a tuturor bunurilor pământeşti, la fel vor face şi în cer, dacă ar fi admişi acolo. Pentru ei, râul vieţii care curge în toată veşnicia din tronul lui Dumnezeu, ar fi doar unul dintre „fenomenele naturii”. Ei nu au văzut când a început să curgă râul acesta, şi l-ar privi ca fiind ceva normal să existe, şi nu ar slăvi pe Dumnezeu pentru el. Omul care nu recunoaşte şi nu înţelege pe Dumnezeu în lucrările Lui în lumea aceasta, ar fi la fel de neglijent faţă de El şi în lumea viitoare. Laudele înălţate către Dumnezeu, ce vor ieşi de pe buzele celor răscumpăraţi  de-a lungul veşniciei, vor fi doar revărsările depline ale cântecului din care primele acorduri au început să le cânte aici pe pământ.

A recunoaşte pe Dumnezeu

„Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Proverbe 3:6. Când Dumnezeu netezeşte cărările unui om, ele sunt perfecte, la fel ca ale lui Dumnezeu. „Cine este omul care se teme de Domnul? Pe acela îl va învăţa pe calea pe care o alege El.” Omul care Îl vede şi Îl recunoaşte pe Dumnezeu în toate lucrările Lui, şi care aduce mulţumiri pentru toate lucrurile, va trăi o viaţă neprihănită. 

Să luăm darul apei, pe care o folosim tot timpul. Dacă întotdeauna când avem nevoie de apă ne-am gândi la Dumnezeu ca dătător al ei, şi dacă întotdeauna când o vedem sau o folosim, ne-am gândi la Hristos ca dătător al apei vieţii, şi ne-am aminti că odată cu apa primim propria Lui viaţă, care ar fi rezultatul? – Pur şi simplu, vieţile noastre ar fi neîncetat supuse controlului Său. Recunoscând că viaţa noastră vine de la El, ne-am da seama că numai El are dreptul să facă ordine în ea; şi i-am permite să-Şi trăiască propria viaţă în noi. În felul acesta am bea în neprihănire. Pentru noi adevărul ar izvorî din pământ, şi neprihănirea ar privi de sus din ceruri. Psalm 85. 11. Până şi cerurile „ar ploua neprihănirea”. Isaia 45:8.  

Felul acesta de a recunoaşte pe Dumnezeu în toate căile noastre ne va păzi de mândria egoistă, şi de încrederea noastră lăudăroasă în propriile noastre „capacităţi înnăscute”. Ar trebui să luăm seama neîncetat la cuvintele: „Cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum nu l-ai fi primit?” 1 Corinteni 4:7. Aceasta ne va păzi pe calea dreaptă, deoarece este promis: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” Psalm 25:9. În locul înţelepciunii noastre reduse, care nu este înţelepciune, ar trebui să avem înţelepciunea lui Dumnezeu ca să ne călăuzească. 

Putem învăţa acelaşi adevăr, privind latura opusă. Oamenii ajung păgâni decăzuţi pur şi simplu prin faptul că nu recunosc pe Dumnezeu aşa cum este descoperit, „în lucrurile făcute de El”. Întunericul gros în care decad ei nu are scuză, deoarece „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare, şi târâtoare.” „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate (o minte fără judecată), ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de necurăţie.” Romani 1:21-23; 28-29.  

La fel s-a întâmplat cu israeliţii, cei cărora li s-a permis în felul cel mai minunat să vadă câteva dintre lucrările miraculoase ale lui Dumnezeu,  însă nu au recunoscut pe Dumnezeu în ele. „În zilele acelea, au făcut un viţel, au adus jertfă idolului, şi s-au bucurat de lucrul mâinilor lor.” Fapte 7:41. „Au schimbat slava lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt, minuni mari în ţara lui Ham, semne minunate la Marea Roşie.” Psalm 106:20-22. 

Lucrul acesta nu ar fi trebuit să se întâmple atunci, şi nu ar trebui să se întâmple acum. Dumnezeu conducea pe copiii lui Israel spre muntele moştenirii Lui, la locul locuinţei Lui, la sanctuarul pe care mâinile Lui l-au întemeiat; şi pe când călătoreau, El a vrut să-i facă părtaşi desfătărilor din locul acela. Aşa că le-a dat apă ieşită direct din El, pentru a le arăta că prin credinţă se puteau apropia chiar atunci de tronul Său, şi să bea din apa vieţii care curge din el. 

Aceeaşi lecţie rămâne pentru noi. Dumnezeu nu doreşte ca noi să aşteptăm până când vom fi îmbrăcaţi în nemurire, pentru a ne putea împărtăşi din bucuriile cetăţii cereşti. Prin sângele lui Hristos avem îndrăzneala de a intra chiar în Locul Preasfânt al sanctuarului Său. Suntem invitaţi să venim cu îndrăzneală înaintea tronului Său de har, pentru a găsi milă. Harul Lui, sau favoarea, este viaţă, şi curge într-un izvor viu. Cu siguranţă, dacă ni se permite să venim înaintea tronului lui Dumnezeu, de unde curge râul vieţii, nimic nu ne poate împiedica să bem din el, cu atât mai mult cu cât ne este oferit fără plată. Apocalipsa 22:17. 

„Ferice de cei ce locuiesc în casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude.” Psalm 84:4. Dacă prin lucrurile care se văd, învăţăm despre lucrurile care nu se văd; dacă privim şi recunoaştem pe Dumnezeu în toate lucrările Lui şi în toate căile noastre, atunci, cu adevărat, chiar pe acest pământ, vom locui în imediata prezenţă a lui Dumnezeu, şi Îl vom lăuda continuu, întocmai cum fac îngerii în cer. 

„Cei sădiţi în casa Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi, ca să arate că Domnul este drept, El stânca mea, în care nu este nelegiuire.” Psalmul 92:13-15. „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul casei Tale, şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” Psalmul 36: 7-9. 

Edenul aici jos

Observaţi expresia: „Îi adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale.” Cuvântul ebraic tradus prin „desfătare”, este „Eden”. Eden înseamnă plăcere, desfătare. Grădina Edenului este grădina desfătării. Astfel, textul de fapt spune că aceia ce locuiesc în locul tainic al lui Dumnezeu, cei ce stau sub umbra Celui Atotputernic, se vor sătura din belşugul casei Lui, şi vor bea din râul Eden, care este râul vieţii lui Dumnezeu. 

Aceasta este partea de moştenire a celor credincioşi chiar acum; şi este tot atât de reală ca apa pe care israeliţii au băut-o din stâncă, sau ca faptul că zi de zi trăim prin belşugul care vine din mâinile Lui. Chiar acum, prin credinţă, sufletele noastre pot fi înviorate, dacă bem din râul cu apa vieţii, şi mâncăm din „mana ascunsă”. Putem mânca şi bea neprihănirea, prin faptul că mâncăm trupul Fiului omului şi bem sângele Lui.

Râu al vieţii, cu drag te salut,
Nu eşti departe, ci curgi lângă mine,
Iar sufletul meu la apele-ţi line,
Grăbeşte s-ajungă să bea însetat.
O, râule sfânt,
Mă lasă oricând,
Să beau, cât trăiesc, doar din tine!

Râuri de apă vie

Dar Dumnezeu binecuvântează oamenii pentru ca şi ei la rândul lor să fie o binecuvântare pentru alţii. Lui Avraam, Dumnezeu i-a zis: „Te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare.” La fel trebuie să fie şi sămânţa lui. De aceea, citim cuvintele lui Hristos, care se pot împlini astăzi pentru noi şi în fiecare zi, dacă le vom crede:  

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.” Ioan 7:37-39. 

Aşa după cum Hristos a fost templul lui Dumnezeu, iar inima Lui a fost tronul lui Dumnezeu, la fel noi suntem temple ale lui Dumnezeu, pentru ca El să locuiască în noi. Dar Dumnezeu nu poate fi ţinut în închisoare. Duhul Sfânt nu poate fi închis ermetic în inimă. Dacă El este acolo, slava Lui va străluci. Dacă apa vieţii este în suflet, va curge spre alţii. Aşa cum Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, El îşi face locuinţa în adevăraţii Lui credincioşi, şi pune în ei cuvântul împăcării, făcându-i reprezentanţi ai Săi, pentru ca în locul lui Hristos să îndemne oamenii să se împace cu Sine. Copiilor Săi înfiaţi le este dat frumosul privilegiu de a fi părtaşi lucrării singurului Său Fiu născut din El. Ca El, ei devin de asemenea slujitori ai Duhului; nu doar slujitori trimişi de Duhul, ci slujitori care sunt agenţi ai Duhului. Astfel, pe măsură ce devenim locuinţe ale lui Dumnezeu, pentru a reproduce din nou pe Hristos în faţa lumii, şi pe măsură ce râuri de apă vie curg de la noi înviorând pe cel slăbit şi obosit, cerul se descoperă pe pământ. 

Aceasta este lecţia pe care Dumnezeu a dorit ca israeliţii să o înveţe la apele Meriba, şi este lecţia pe care încă se străduieşte cu răbdare să ne înveţe pe noi, chiar dacă şi noi, ca ei, murmurăm şi ne răzvrătim. Nu vreţi să o învăţăm acum? „Ferice de poporul care este în această stare; ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul.”