28. Intrarea legii - partea I

28. Intrarea legii - partea I

„Ba încă şi legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 5:20-21. 

Scopul pentru care a fost dată legea la Sinai a fost „pentru ca să se înmulţească greşeala”. Aceasta nu înseamnă că a fost dată pentru a fi mai mult păcat; căci dacă suntem avertizaţi să nu continuăm în păcat pentru ca să se înmulţească harul, este evident că Dumnezeul cel neprihănit nu a făcut în mod deliberat  să se înmulţească păcatul cu scopul de a avea ocazia să arate mai mult har. Legea nu este păcat, dar efectul ei, prin propria ei neprihănire, este de a face păcatul să „iasă la iveală ca păcat”, „pentru ca păcatul să se arate din cale afară de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.”. Romani 7:13. Prin urmare, scopul pentru care a fost dată legea la Sinai a fost acela de a face ca păcatul, care exista deja, să apară în natura lui adevărată şi extinsă, pentru ca harul supraabundent al lui Dumnezeu să poată fi apreciat la adevărata lui valoare.  

Venirea legii a făcut ca păcatul să se înmulţească. Dar păcatul, pe care legea l-a făcut să se înmulţească, exista deja; „căci înainte de lege păcatul era în lume.” Romani 5:13. Prin urmare, legea era, de asemenea, în lume înainte ca ea să fie dată pe Sinai, la fel de mult ca după acel moment, deoarece „păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege”. Lui Isaac Dumnezeu i-a spus: „Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele şi legile Mele.” Geneza 26:5. Binecuvântarea lui Avraam a fost aceea a iertării păcatelor şi el „a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta”. Romani 4:11. Înainte ca fiii lui Israel să ajungă la Sinai, când mana a căzut prima dată, Dumnezeu a spus că îi încerca, să vadă „dacă vor umbla sau nu după legea” Sa. Exodul 16:4. 

Este evident, deci, că darea legii pe Sinai nu a produs nicio diferenţă între relaţia dintre oameni şi Dumnezeu. Nu s-a introdus nimic nou. Exact aceeaşi lege a existat înainte de acel timp, având acelaşi efect, şi anume, să arate oamenilor că erau păcătoşi; şi toată neprihănirea pe care o cere legea, toată  neprihănirea ce este posibil pentru fiecare om să o aibă, a fost deţinută de oameni prin credinţă, exemple remarcabile fiind Enoh şi Avraam. De aceea, singurul motiv pentru darea legii pe Sinai a fost acela de a da oamenilor un simţ mult mai viu al importanţei ei copleşitoare şi al naturii teribile a păcatului pe care ea îl interzice, precum şi de a-i conduce să se încreadă în Dumnezeu în loc să se încreadă în ei înşişi. 

Acesta a fost efectul pe care împrejurările rostirii legii erau calculate să îl producă. Niciun alt eveniment de o asemenea măreţie şi forţă copleşitoare nu mai fusese experimentat de om. Nimic asemănător nu mai fusese văzut. Evenimentul dării legii pe Sinai va fi echivalat şi depăşit numai de a doua venire a lui Hristos, „ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” şi „ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut”. 2 Tesaloniceni 1:8-10. 

Paralele

La darea legii, „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul coborâse pe el în mijlocul focului”. Exodul 19:18. La a doua venire, „Domnul Însuşi va coborî din cer”, „într-o flacără de foc”. 1 Tesaloniceni 4:16; 2 Tesaloniceni 1:8. 

Când Dumnezeu a venit la Sinai, având în dreapta Sa „focul legii” pentru poporul Său, „a venit cu zecile de mii de sfinţi”. Deuteronom 33:1-2. Îngerii lui Dumnezeu – armatele cerului – erau cu toţii prezenţi la darea legii. Dar cu mult înainte de acel timp, Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, a profeţit despre a doua venire a lui Hristos, spunând: „Iată, Domnul vine cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată.” Iuda 14-15. La venirea Lui în slavă, El va avea cu El pe „toţi sfinţii îngeri”. Matei 25:31. 

Dumnezeu a coborât pe Sinai pentru a-Şi proclama legea Sa sfântă în faţa poporului Său. El a venit „având în dreapta Lui focul legii.” Legea de pe Sinai era o descriere verbală a neprihănirii lui Dumnezeu. Dar când va veni a doua oară, chiar „cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă”. Psalmul 50:6. 

Pentru a anunţa prezenţa lui Dumnezeu pe Sinai în calitate de rege, „trâmbiţa răsuna tot mai puternic”. Exodul 19:19. La fel, a doua venire a lui Hristos va fi însoţită de „trâmbiţa lui Dumnezeu”. „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi”, căci „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi”. 1 Corinteni 15:52; Matei 24:31. 

Când trâmbiţa suna din ce în ce mai tare pe Sinai, „Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare”. Exodul 19:19. Apoi Dumnezeu a rostit cuvintele celor zece porunci „cu glas tare, din mijlocul focului din nori şi din negură groasă; (…) fără să adauge ceva”. Deuteronom 5:22. În acelaşi fel, „Dumnezeul nostru va veni şi nu va tăcea; un foc mistuitor va merge înaintea Lui şi va fi foarte furtunos în jurul Lui. Va chema cerurile de sus şi pământul, ca să Îşi judece poporul”. Psalmul 50:3-4. „Domnul Însuşi va coborî din cer cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu.” 1 Tesaloniceni 4:16. 

Dar venirea Domnului pentru judecată va fi mai plină de măreţie decât venirea pentru proclamarea legii Sale; căci atunci nici unul dintre oameni nu L-a văzut. „Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar nu aţi văzut niciun chip; ci aţi auzit doar un glas.” Deuteronom 4:12. Dar când va veni a doua oară, „orice ochi Îl va vedea şi cei ce L-au străpuns; şi toate neamurile pământului se vor boci din cauza Lui”. Apocalipsa 1:7. 

În sfârşit, referitor la efectul glasului Domnului. Când Dumnezeu a rostit legea pe Sinai, „tot muntele se cutremura cu putere”. Exodul 19:18. „S-a cutremurat pământul, s-au topit cerurile, dinaintea lui Dumnezeu, s-a zguduit Sinaiul dinaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.” Psalmul 68:8. „Pământul s-a mişcat şi s-a cutremurat.” Psalmul 77:18. Dar şi mai mare va fi efectul glasului Său la a doua venire. De pe Sinai, „glasul Lui a clătinat atunci pământul; dar acum a făcut făgăduinţa aceasta: «Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul.»” Evrei 12:26. „Cerurile vor trece cu trosnet” (2 Petru 3:10), căci „puterile cerurilor vor fi clătinate” (Matei 24:29). 

Este frumoasă asemănarea pe care o găsim între venirea Domnului pentru a da legea pe Sinai, şi venirea Lui pentru judecată la sfârşitul lumii; pe măsură ce vom studia, vom vedea că asemănarea nu este nicidecum accidentală. 

Slujba aducătoare de moarte

„Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este legea.” 1 Corinteni 15:56. 

Legea a intrat cu scopul ca păcatele oamenilor să iasă în cea mai accentuată evidenţă. Păcatul care dormitează, doar întunecos întrezărit prin lumina care luminează pe toţi oamenii, păcatul de a cărui putere nu suntem conştienţi deoarece nu am intrat niciodată într-o luptă cu el pe viaţă şi pe moarte, răsare la viaţă şi activitate când intră legea. „Fără lege, păcatul este mort.” Romani 7:8. Legea prezintă păcatul în adevăratul lui caracter şi magnitudine şi îl înarmează cu puterea sa – puterea morţii. „Prin lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Romani 3:20. A arăta păcatul şi puterea lui hidoasă, este singura sarcină a legii. 

Dar moartea vine prin păcat. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit.” Romani 5:12. Acolo unde merge păcatul, merge şi moartea. Păcatul nu numai că aduce moartea în cursul lui; ci o poartă în el. Păcatul şi moartea sunt inseparabile; fiecare este o parte a celuilalt. Este imposibil să ţii uşa întredeschisă doar cât să permită păcatului să se furişeze, şi să închizi moartea afară. Crăpătura fiind oricât de mică, dacă este suficientă ca să admită păcatul, moartea va intra prin ea. 

De vreme ce păcatul deja exista înainte ca legea să fie dată pe Sinai, intrarea legii a proclamat un blestem, căci este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă.” Galateni 3:10. Acel blestem era moartea, deoarece era blestemul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Este evident, de aceea că darea legii pe Sinai era slujba aducătoare de moarte. „Legea lucrează mânie.” Toate împrejurările de atunci proclamau acest fapt. Tunetele şi fulgerele, focul mistuitor, muntele fumegând şi cutremurul de pământ, toate rosteau moartea. Muntele Sinai, el însuşi un simbol al legii divine călcate, însemna moarte pentru oricine se atingea de el. Nu erau necesare bariere în jurul muntelui pentru a ţine poporul departe de el, după ce glasul măreţ al lui Dumnezeu a fost auzit proclamându-Şi legea, pentru că atunci când au auzit şi văzut, „s-au îndepărtat şi au stat departe” şi au spus: „Să nu ne mai vorbească Dumnezeu ca să nu murim.” Exodul 20:18-19. 

„Păcatul a luat prilejul prin ea [prin poruncă], m-a amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta, m-a lovit cu moartea” (Romani 7:11); căci „boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este legea”. Era imposibil să se fi dat o lege care să dea viaţă. Dar nu era necesar; acest lucru îl vom vedea mai clar când, în lumina revelaţiilor făcute mai dinainte lui Israel, analizăm motivul mai adânc. 

De ce a fost dată legea

Voia Dumnezeu să ia în bătaie de joc poporul dându-le o lege care nu putea aduce decât moarte? Departe de noi acest gând. „Da, El a iubit poporul” şi niciodată nu i-a iubit mai mult decât atunci când a venit la ei, „având în dreapta Lui focul legii”. Deuteronom 33:2-3. 

Căci să ne amintim că, deşi „legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala”, totuşi „unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult”. Romani 5:20. De vreme ce legea este cea care face ca păcatul să abunde, unde poate fi definită mai clar mărimea sa hidoasă decât la Sinai? Dar de vreme ce „unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult”, este evident că la Sinai putem vedea cel mai clar vastitatea harului lui Dumnezeu. Nu contează cât de mult abundă păcatul, în chiar acel loc harul este mult mai mult. Şi ce dacă „muntele a ars cu foc în mijlocul cerului”? Încă avem asigurarea: „Bunătatea Ta se înalţă mai pe sus de ceruri; iar credincioşia Ta până la nori.” Psalmul 108:4. „Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El.” Psalmul 103:11. 

Isus este mângâietorul. „Dacă păcătuieşte cineva, avem la Tatăl un mângâietor [n.t. - autorul a folosit traducerea engleză Revised Version, unde cuvântul grecesc paraklētos a fost tradus prin mângaietor. Acesta mai poate fi tradus prin mijlocitor, avocat], pe Isus Hristos Cel neprihănit.” 1 Ioan 2:1. Astfel, pe când ucenicii Săi erau îndureraţi din cauza anunţului Său că urma să plece de la ei, El a spus: „Voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi pentru totdeauna, şi anume Duhul adevărului.” Ioan 14:16-17. Cât timp Isus era pe pământ, a fost întruchiparea Duhului; dar El nu voia ca lucrarea Sa să fie limitată, aşa că a spus: „Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Ioan 16:7-8. 

Observaţi faptul că prima lucrare a Mângâietorului este aceea de a convinge de păcat. Sabia Duhului este cuvântul lui Dumnezeu care pătrunde „până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”. Evrei 4:12. Totuşi, chiar şi atunci când trimite cea mai adâncă şi mai tăioasă convingere, Duhul este mângâietorul. Nu este mai puţin mângâietorul atunci când arată păcatul decât atunci când descoperă neprihănirea lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului. Există mângâiere în convingerea pe care Dumnezeu o trimite. Chirurgul care taie până la os ca să îndepărteze substanţa otrăvitoare care aduce moartea din carne, o face numai ca să poată aplica uleiul vindecător cu succes. 

Marele păcat al copiilor lui Israel a fost necredinţa – încrederea în sine în loc de încrederea în Dumnezeu. Păcatul acesta este în toată omenirea. Este nevoie de ceva ce să distrugă încrederea de sine deşartă, pentru a putea pătrunde credinţa. Legea a intrat într-un mod în aşa fel gândit încât să dea lovitura de moarte încrederii deşerte în sine şi să accentueze faptul că doar prin credinţă şi nu prin faptele omului, vine neprihănirea. Chiar în darea legii este arătată dependenţa omului doar de Dumnezeu pentru neprihănire şi mântuire, de vreme ce oamenii nu puteau nici să atingă muntele pe care era rostită legea, fără să piară. Atunci, cum se poate presupune că Dumnezeu a plănuit vreodată ca vreun om să îşi imagineze un moment că trebuie să obţină neprihănirea prin lege? La Sinai, Hristos Cel răstignit a fost predicat în tonuri care să atingă tot poporul, aşa cum au zguduit tot pământul.