După ce am studiat deja istoria lui Israel, nu există nimic care să exprime mai concis şi mai simplu scopul lui Dumnezeu în rostirea legii pe Sinai precum  

al treilea capitol din Galateni

pe care îl vom studia pe scurt. Este la fel de simplu ca o carte de poveşti pentru copii, totuşi la fel de profund şi cuprinzător ca dragostea lui Dumnezeu. 

Versetele şase şi şapte ale primului capitol ne descoperă faptul că fraţii galateni începuseră să cadă de la credinţă, fiind vrăjiţi de o învăţătură falsă – de o falsă evanghelie. După care apostolul exclamă cu vehemenţă: „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema.” Galateni 1:8-9. 

Singura parte din Scriptură scrisă pe timpul când predica Pavel este cea formată din cărţile numite în mod obişnuit Vechiul Testament. Când predica, deschidea aceste scripturi şi raţiona pe baza lor; iar cei interesaţi dintre ascultătorii lui, cercetau în aceleaşi scripturi pentru a vedea dacă cele predicate erau aşa. Fapte 17:3. 11. Când a fost acuzat de erezie şi răzvrătire, a declarat solemn că în toată slujba sa nu a spus altceva decât „ce au spus profeţii şi Moise că se va întâmpla”. Fapte 26:22. Acum, când citim din nou anatema sa împotriva celor care ar avea îndrăzneala să predice o evanghelie diferită de cea pe care el o predica, ştim că, dacă cineva predică ceva diferit de ceea ce se găseşte în Vechiul Testament, îşi atrage blestemul lui Dumnezeu. Acesta este un motiv puternic pentru a studia cu credincioşie pe Moise şi profeţii. 

Ştiind, deci, că peste tot şi întotdeauna Pavel nu predica nimic altceva „în afară de Isus Hristos şi El răstignit”, nu suntem surprinşi că strigă: „O, galateni nechibzuiţi, cine v-a vrăjit pe voi, ca să nu ascultaţi de adevăr, înaintea ochilor cărora a fost evident zugrăvit Isus Hristos ca răstignit printre voi?” Galateni 3:1. Din scrierile lui Moise şi ale profeţilor au fost făcuţi să-L vadă pe Hristos, nu ca pe unul care urma să fie răstignit, nici doar ca pe Acela care fusese răstignit în urmă cu câţiva ani, ci ca unul răstignit în mod clar şi vizibil printre ei. Şi doar din acele scrieri învechite el a putut să trezească zelul şi credinţa. 

Convertirea lor a fost una completă, pentru că primiseră Duhul şi suferiseră persecuţie de dragul lui Hristos. Aşa că apostolul întreabă: „Prin faptele legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” Versetul 2. Ei auziseră cuvintele legii şi le primiseră în credinţă şi astfel, neprihănirea legii fusese lucrată în ei prin Duhul. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu  este aceasta, să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” Ioan 6:29. Apostolul nu deprecia legea, ci doar mustra relaţia lor schimbată faţă de ea. Când au auzit-o în credinţă, au primit Duhul şi le-a fost bine; dar când au început să se încreadă în puterea omenească pentru a împlini neprihănirea legii, au încetat să asculte de adevăr. 

Din nou, apostolul întreabă: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?” Galateni 3:5. La o astfel de întrebare răspunsul evident este că prin auzirea credinţei, căci „tot aşa şi Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i s-a socotit ca neprihănire”. Versetul 6. Ei, precum Avraam, fuseseră îndreptăţiţi – făcuţi neprihăniţi – prin credinţă, nu prin fapte. 

Înainte să mergem mai departe, să avem în vedere câteva definiţii. „Păcatul este călcarea legii” (1 Ioan 3:4), şi „orice nelegiuire este păcat”. 1 Ioan 5:17. Prin urmare, înseamnă că orice lipsă de neprihănire este călcarea legii şi orice neprihănire este ascultare de lege. Astfel, când citim că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire, putem fi siguri de un lucru - credinţa lui a fost socotită ca ascultare de lege. 

Această socotire a credinţei ca neprihănire nu a fost o formă goală pentru Avraam, şi nici pentru noi nu este. Amintiţi-vă că socotirea aceasta este făcută de Dumnezeu care nu poate să mintă, dar totuşi cheamă lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, prin puterea prin care face ca morţii să trăiască. Avraam a avut neprihănirea în realitate. Credinţa lucrează. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta, să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” „Prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea.” Romani 10:10. 

Din această mică digresiune putem păstra în minte faptul că, în acest capitol, nu există nicio subapreciere a legii, ci că neprihănirea, care este rodul credinţei, este întotdeauna ascultare de legea lui Dumnezeu. 

Avraam este tatăl tuturor celor care cred. „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine».” Galateni 3:7-8. Evanghelia predicată lui Avraam este aceeaşi evanghelie „pentru toţi oamenii”, şi „va fi predicată în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor”. Va fi predicată „oricărei făpturi”, şi oricine crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar în evanghelie „este arătată neprihănirea lui Dumnezeu care se capătă prin credinţă, şi duce la credinţă”. Evanghelia este predicată „pentru ascultarea credinţei”. Ascultarea aduce cu ea o binecuvântare, căci este scris: „Binecuvântaţi sunt cei care ţin poruncile Lui.” „Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.” Versetul 9.

Blestemul legii

„Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă».” Galateni 3:10. 

O citire neatentă a acestui verset sau mai degrabă doar a primei părţi, a condus pe unii să creadă că legea însăşi şi ascultarea de ea este un blestem. Dar o citire atentă a ultimei părţi a versetului arată că o asemenea idee reprezintă o mare greşeală. „Căci este scris: «Blestemat este oricine care nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă.»” Blestemul nu este pentru ascultare, ci pentru neascultare. Nu omul care continuă în toate lucrurile care sunt scrise în l ege, ci omul care nu continuă să facă toate lucrurile scrise în lege este cel blestemat. Nu numai o parte, ci tot trebuie făcut; nu numai o parte a timpului, ci în continuu. Cel care nu face aceasta, este blestemat; de aceea, omul care face aceasta va fi binecuvântat. 

În versetele 9 şi 10 ale acestui capitol avem acelaşi contrast între binecuvântare şi blestem, care este prezentat în Deuteronom 11:26-28: „Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul; binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru.” Pe de o parte, avem grupate credinţa, ascultarea, neprihănirea, binecuvântarea, viaţa; şi pe de altă parte găsim legate într-un singur mănunchi necredinţa, neascultarea, păcatul, blestemul, moartea. Această grupare nu este nicidecum afectată de perioada în care trăieşte cineva. 

„Că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este evident; căci «Cel neprihănit prin credinţă va trăi». Însă legea nu se întemeiază pe credinţă, ci ea zice: «Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele.»” Galateni 3:11-12. 

„Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”; dar niciun om nu le-a făcut; „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” De aceea, niciun om nu poate găsi viaţă în lege. De aceea, „porunca” ce a fost rânduită spre viaţă, „mi-a pricinuit moartea”. Romani 7:10. Aşa se face că oricine încearcă să ţină legea prin propriile lui fapte, este sub blestem; şi a pune legea înaintea oamenilor care nu o primesc în credinţă, nu înseamnă pentru ei decât slujba aducătoare de moarte. Blestemul legii este moartea pe care ea o pricinuieşte călcătorilor ei. 

Dar „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn».” Galateni 3:13. Aici avem dovada că moartea este blestemul legii, de vreme ce moartea a fost ceea ce a suferit Hristos pe lemn. „Plata păcatului este moartea”; şi Hristos a fost făcut „păcat pentru noi”. 2 Corinteni 5:21. „Domnul a pus asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” şi „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. Isaia 53:5-6. Nu de la ascultarea faţă de lege ne-a răscumpărat Hristos, ci din călcarea ei şi din moarte, care vine prin păcat. Jertfa Sa a avut scopul „ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi”. Romani 8:4. 

Acum, acest adevăr, că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” a fost tot aşa de real în zilele lui Israel de la Sinai după cum este astăzi. Cu mai mult de şapte sute de ani înainte să fie înălţată crucea pe Calvar, Isaia, al cărui păcat a fost curăţit de cărbunele de pe altarul lui Dumnezeu şi care, deci, ştia despre ce vorbeşte, a spus: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”; „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El; şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Acest pasaj este identic cu Galateni 3:13. 

Din nou, Isaia a scris, făcând referire specială la copiii lui Israel în pelerinajul lor din pustie: „În toate chinurile lor, El a fost chinuit şi Îngerul prezenţei Lui i-a mântuit; în dragostea şi îndurarea Lui i-a răscumpărat; i-a purtat şi i-a dus în toate zilele din vechime.” Isaia 63:9 - KJV. Lui David îi datorăm acele cuvinte care bucură sufletul, scrise cu mult timp înainte de Isaia: „El nu ne face după păcatele noastre; nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. (…) Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Psalmul 103:10. 12. Acest limbaj descrie un fapt împlinit. Mântuirea era la fel de completă în acele zile după cum este astăzi. 

Hristos este „mielul înjunghiat de la întemeierea lumii”; şi din zilele lui Abel până acum, El a răscumpărat din blestemul legii pe toţi cei care au crezut în El. Avraam a primit binecuvântarea neprihănirii; şi „cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. 

Acest fapt este şi mai clar evidenţiat prin afirmaţia că Hristos a fost făcut blestem pentru noi „pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri prin Isus Hristos; aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit”. Galateni 3:14. Lui Avraam şi celor care sunt copiii lui prin credinţă, indiferent de naţiunea sau limba lor, aparţin toate binecuvântările care vin prin crucea lui Hristos; şi toate binecuvântările crucii lui Hristos sunt doar cele pe care le-a avut Avraam. Nu e de mirare că el s-a bucurat să vadă ziua lui Hristos. Moartea lui Hristos pe cruce ne aduce binecuvântarea lui Avraam. Nimic mai mult nu ar putea fi cerut sau imaginat. 

Legământul nemodificat

„Fraţilor, vorbesc în felul oamenilor; chiar dacă ar fi un legământ al omului, dacă este confirmat, niciun om nu îl anulează, nici nu adaugă ceva la el. Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu a spus «şi seminţelor lui», ca şi când ar fi vorba de mai multe, ci ca şi când este vorba numai de una, «şi seminţei tale», care este Hristos. Aceasta vă spun, că legământul, care a fost confirmat înainte de Dumnezeu în Hristos, nu poate fi anulat de legea venită după patru sute treizeci de ani; aceasta ar face făgăduinţa fără niciun efect.” Galateni 3:15-17 - KJV. 

Prima afirmaţie este foarte simplă: niciun om nu poate anula, lua, adăuga, nici măcar într-un legământ omenesc, odată confirmat. 

Concluzia este la fel de simplă. Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam şi l-a confirmat printr-un jurământ. „Oamenii într-adevăr jură pe ceva mai mare; şi un jurământ de confirmare este pentru ei sfârşitul oricărei dispute. De aceea, Dumnezeu, dorind să arate mai clar moştenitorilor făgăduinţei imutabilitatea hotărârii Lui, a confirmat-o printr-un jurământ; pentru ca prin două lucruri imutabile, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem o consolare puternică noi, care am fugit pentru refugiu ca să ne ţinem de speranţa pusă înaintea noastră.” Evrei 6:16-18 - KJV. De aceea, acel legământ, care a fost confirmat în Hristos prin jurământul lui Dumnezeu, garantând cu propria Sa existenţă împlinirea lui, nu putea niciodată să fie schimbat. Nici o iotă sau frântură de literă nu poate să fie îndepărtată sau adăugată cât timp Dumnezeu trăieşte.  

Observaţi afirmaţia că „făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui”. Iar sămânţa este Hristos. Toate făgăduinţele făcute lui Avraam au fost confirmate în Hristos. „Făgăduinţele”, amintiţi-vă, nu doar o făgăduinţă. „Făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da»; de aceea, şi «Amin», pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 1:20. 

De asemenea, speranţa noastră

Observaţi, de asemenea, că legământul făcut cu Avraam, şi confirmat în Hristos de jurământul lui Dumnezeu, este cel care ne dă nouă speranţă în Hristos. A fost confirmat prin jurământ pentru ca noi să avem o încurajare puternică în fuga noastră pentru scăpare, ca să ne ţinem de speranţa pusă înaintea noastră. Esenţa legământului era neprihănirea prin credinţa în Isus răstignit, aşa cum arată cuvintele lui Petru: „Voi sunteţi fiii profeţilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.» Dumnezeu, după ce a ridicat pe robul Său, Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.” Fapte 3:25-26. 

Crucea lui Hristos şi binecuvântarea păcatelor iertate au existat înainte, nu doar la Sinai, ci în zilele lui Avraam. Mântuirea nu era mai sigură în ziua în care Isus a înviat din mormânt decât în ziua în care Isaac a dus lemne pentru propria sa jertfire pe muntele Moria; căci făgăduinţa lui Dumnezeu şi jurământul sunt „două lucruri care nu se pot schimba”. Chiar un legământ omenesc, „odată ce este confirmat, niciun om nu îl anulează nici nu mai adaugă ceva la el”. Cu atât mai mult atunci când este vorba de chiar legământul lui Dumnezeu, confirmat de un jurământ, prin care garantează cu propria Sa viaţă! Acel legământ a cuprins mântuirea omenirii. De aceea, este o realitate că, fără să spună nimic despre timpul dinainte, după făgăduinţa şi jurământul lui Dumnezeu faţă de Avraam, nicio altă trăsătură nu mai putea fi introdusă în planul de mântuire. Nicio altă îndatorire mai mică sau mai mare nu putea fi cerută, nici nu putea exista posibilitatea variaţiei în condiţiile mântuirii. 

De aceea, intrarea legii pe Sinai nu putea aduce nicio trăsătură nouă la legământul făcut cu Avraam şi confirmat în Hristos, nici nu putea în vreun fel să producă vreo schimbare în făgăduinţă. Legământul care a fost confirmat mai înainte de Dumnezeu în Hristos, nu poate nicidecum să fie anulat, sau făgăduinţele lui făcute fără efect de legea rostită după patru sute treizeci de ani. 

Totuşi, legea a trebuit să fie ţinută, căci dacă nu este ţinută, moartea este sigură. Nici o iotă sau o frântură de slovă nu putea fi îndepărtată din lege. „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea legii ca să le facă.” Acum, de vreme ce legea de pe Sinai nu a adăugat nimic la legământul cu Avraam, şi totuşi legea trebuie păstrată în mod perfect, înseamnă că legea era în legământul făcut cu Avraam. Neprihănirea care a fost confirmată lui Avraam prin legământ – neprihănirea pe care Avraam a avut-o prin credinţă – era neprihănirea legii ce a fost proclamată pe Sinai. Acest lucru este şi mai evident prin faptul că Avraam a primit tăierea împrejur ca un sigiliu al neprihănirii pe care o avea prin credinţă, iar tăierea împrejur a fost pur şi simplu un semn al păzirii legii. Romani 2:25-29. 

Jurământul lui Dumnezeu faţă de Avraam a garantat punerea neprihănirii lui Dumnezeu, care este pe deplin schiţată în cele zece porunci, în şi peste orice credincios. Legământul fiind confirmat în Hristos, iar legea fiind în legământ, înseamnă în mod sigur că cererile lui Dumnezeu pentru creştinii din aceste zile nu sunt în niciun fel diferite de cele care erau în zilele lui Avraam. Darea legii nu a introdus niciun element nou. 

„Atunci pentru ce este legea?” O întrebare pertinentă şi la care se răspunde în mod drept. Dacă legea nu a produs nicio schimbare în termenii legământului făcut cu Avraam, care a fost rostul dării ei? Răspunsul este: „a fost adăugată  din pricina călcărilor de lege” (Galateni 3:19); „a venit pentru ca să se înmulţească greşeala”. Romani 5:20. Nu a fost „împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu” (Galateni 3:21), ci în directă armonie cu ele; căci făgăduinţele lui Dumnezeu sunt toate prin neprihănire, iar legea este standardul neprihănirii. Era necesar ca păcatul să fie înmulţit, „pentru ca, după cum păcatul a stăpânit spre moarte, tot aşa harul să stăpânească prin neprihănire spre viaţă veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” - KJV. Convingerea precedă în mod necesar convertirea. Moştenirea poate fi obţinută doar prin neprihănire, chiar dacă este în întregime prin făgăduinţă; căci neprihănirea este „darul harului”. Dar pentru ca oamenii să aprecieze făgăduinţele lui Dumnezeu, trebuiau făcuţi să simtă nevoia după ele. Legea, dată într-un mod atât de măreţ, avea scopul să îi facă să ştie cât de imposibil era ca ei să obţină neprihănirea ei prin propria lor putere şi astfel, să ştie că Dumnezeu era dornic să le-o ofere. 

Hristos, mijlocitorul

Acest lucru a fost accentuat prin faptul că a fost dată „în mâinile unui Mijlocitor” - KJV. Cine era acel mijlocitor? – „Dar, un mijlocitor nu este mijlocitorul unuia singur, pe când Dumnezeu este unul singur.” Galateni 3:20 - KJV. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Isus Hristos.” 1 Timotei 2:5. Isus Hristos este, deci, Cel care a dat legea pe Sinai; El a dat-o în capacitatea Lui de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Astfel, deşi era imposibil să se dea o lege care să dea viaţa, legea care însemna moarte pentru păcătoşii necredincioşi, se afla în mâinile mijlocitorului care Îşi dă propria viaţă, care este legea în desăvârşirea ei vie. În El, moartea este înghiţită şi viaţa îi ia locul; El poartă blestemul legii şi binecuvântarea ei vine peste noi. Aceasta ne aduce în faţa faptului că la Sinai găsim calvarul.