Dar, dacă evanghelia este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, dumnezeul acestei lumi a orbit minţile celor necredincioşi, pentru ca lumina evangheliei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu răsară peste ei.” 2 Corinteni 4:3-4.
„Moise a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când cobora de pe munte nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.” Exodul 34:29. Pentru că Moise a vorbit cu Dumnezeu, faţa lui strălucea chiar şi după ce a părăsit prezenţa apropiată a lui Dumnezeu. „Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el. Moise i-a chemat; Aaron şi toţi fruntaşii adunării lui Israel s-au întors la el, şi el le-a vorbit. După aceea, toţi copiii lui Israel s-au apropiat; şi el le-a dat toate poruncile, pe care le primise de la Domnul, pe muntele Sinai. Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o mahramă [o învelitoare – KJV] pe faţă. Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, îşi scotea mahrama până ce ieşea; iar când ieşea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise. Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise, şi vedeau că pielea feţei lui strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi mahrama pe faţă până ce intra ca să vorbească cu Domnul.” Versetele 30-35.
Necredinţa este cea care orbeşte mintea. Acţionează ca o învelitoare care opreşte lumina. Doar prin credinţă pricepem; Moise a avut o credinţă profundă şi statornică, de aceea, el „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”. El nu avea nevoie de învelitoare pe faţă nici măcar atunci când era în prezenţa imediată a slavei lui Dumnezeu. Învelitoarea pe care şi-o punea pe faţă când cobora ca să vorbească fiilor lui Israel era pusă numai pentru ei, deoarece faţa lui strălucea în aşa fel încât ei nu puteau să îl privească. Dar când se întorcea să vorbească cu Domnul, îşi scotea învelitoarea.
Învelitoarea de pe faţa lui Moise era o concesie făcută slăbiciunii poporului. Dacă nu şi-ar fi pus-o el, atunci fiecare dintre ei ar fi fost obligat să îşi pună o învelitoare peste faţă, ca să se apropie şi să îl asculte pe Moise. Ei nu erau în stare, aşa cum era Moise, să privească slava Domnului cu faţa neacoperită. De aceea, practic fiecare dintre ei avea o învelitoare pe propria faţă. Faţa lui Moise era neacoperită.
Învelitoarea de pe faţa copiilor lui Israel reprezenta necredinţa care era în inimile lor. Aşa că, învelitoarea era, de fapt, peste inimile lor. „Minţile lor erau orbite” şi „până astăzi, când se citeşte Moise, învelitoarea este peste inimile lor”. 2 Corinteni 3:15. Aceasta este adevărat nu numai despre poporul evreu, ci despre toţi aceia care nu Îl văd pe Hristos prezentat în toate scrierile lui Moise.
O învelitoare interpusă între oameni şi lumină îi lasă în umbră. Astfel, când copiii lui Israel au întins învelitoarea necredinţei între ei şi „lumina evangheliei slavei lui Hristos”, în mod natural au primit numai umbra ei. Au primit numai umbra lucrurilor bune făgăduite lor, în loc să primească înseşi lucrurile făgăduite. Să observăm câteva umbre comparate cu realităţile!
Umbră şi realitate
1. Dumnezeu spusese: „Dacă într-adevăr veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu (…) Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi”. Dar ei nu au devenit niciodată o împărăţie de preoţi. Doar o singură seminţie, seminţia lui Levi, a avut de-a face cu sanctuarul şi din acea seminţie, doar o familie, cea a lui Aaron puteau fi preoţi. Ar fi însemnat moarte sigură pentru oricine nu era din familia lui Aaron să aibă îndrăzneala să slujească drept preot în vreun fel. Totuşi, cei care sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, sunt „o preoţie împărătească”, „o preoţie sfântă, care să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”. 1 Petru 2:5. Aceasta a făgăduit Dumnezeu naţiunii iudeilor la Sinai, dar ei nu au ajuns niciodată la aceasta, deoarece nu au păzit legământul credinţei, ci s-au încrezut în propria lor putere.
2. În loc să fie aduşi la sanctuarul ceresc pe care l-au întemeiat mâinile lui Dumnezeu şi să fie sădiţi în el, au avut un sanctuar pământesc făcut de om şi nici măcar în acela nu li se permitea să intre.
3. Tronul lui Dumnezeu din sanctuarul de sus este un tron viu, care se mişcă, venind şi plecând ca strălucirea unui fulger, ca răspuns imediat la gândul Duhului. Ezechiel 1. Dimpotrivă, în sanctuarul pământesc ei au avut doar o slabă reprezentare a acelui tron sub forma unui chivot din lemn şi aur, care trebuia dus pe umeri de oameni.
4. Făgăduinţa din legământul cu Avraam, pe care poporul lui Dumnezeu trebuia să o păzească, era că legea va fi pusă în inimă. Copiii lui Israel au avut-o pe tablele de piatră. În loc ca, prin credinţă să primească „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2), scrisă pe „piatra vie” din mijlocul tronului lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2:3-4; Apocalipsa 5:6), care le-ar fi împărtăşit viaţă, făcându-i şi pe ei pietre vii, au primit legea scrisă numai pe pietrele reci, fără viaţă, care nu le putea da decât moartea.
5. Pe scurt, în loc de slujirea neprihănirii lui Dumnezeu în Hristos, au avut numai slujirea morţii; căci chiar lucrul care este un miros de viaţă pentru cei care cred, este un miros de moarte pentru cei care nu cred.
Dar vedem bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu chiar şi aici. Le-a oferit lumina strălucitoare a evangheliei Sale pline de slavă, iar ei au interpus o învelitoare de necredinţă, astfel că au putut primi doar umbra. Totuşi, chiar această umbră era o amintire mereu prezentă a realităţii. Când un nor gros, trecător, aruncă o umbră pe pământ, ştim, dacă nu suntem prea întunecaţi ca să gândim, că nu ar putea arunca nicio umbră dacă nu ar exista soarele; astfel, chiar norul vesteşte prezenţa soarelui. Dacă, deci, oamenii de astăzi, chiar pretinşii creştini, nu ar fi la fel de orbi precum copiii lui Israel, s-ar bucura întotdeauna în lumina feţei lui Dumnezeu, de vreme ce şi un nor dovedeşte întotdeauna că lumina este prezentă, iar credinţa întotdeauna face ca norul să dispară sau lasă să se vadă în el curcubeul făgăduinţei.
Mărturia lui Dumnezeu în mijlocul necredinţei
Era mai bine pentru iudei să aibă legea chiar ca un martor împotriva lor, decât să nu o aibă deloc. Era oricum un mare avantaj pentru ei faptul că le-au fost încredinţate cuvintele vii ale lui Dumnezeu. Romani 3:2. Este mai bine să avem legea ca să ne ocărască pentru păcatele noastre şi să ne arate calea neprihănirii, decât să fim lăsaţi fără ea complet. Astfel, iudeii, chiar în necredinţa lor, au avut un avantaj mai presus de păgâni, deoarece iudeii aveau „în lege forma neprihănirii şi a adevărului”. Romani 2:20 - KJV. În timp ce forma aceea nu îi putea salva, ci doar făcea condamnarea lor mai mare dacă respingeau instrucţiunile exprimate prin ea, totuşi exista un avantaj în ea prin faptul că era o mărturie constantă pentru ei despre Dumnezeu. Dumnezeu nu a lăsat păgânii fără martori, prin faptul că le-a vorbit despre Sine prin lucrurile făcute de El, predicându-le evanghelia prin cele create, dar mărturia dată evreilor, pe lângă cealaltă, a fost chiar imaginea realităţilor Sale eterne.
Ba chiar însăşi realităţile acestea erau pentru poporul Său. Doar că învelitoarea de necredinţă de pe inimile lor îi împiedica să aibă realitatea a cărei umbră o aveau, căci „învelitoarea este dată la o parte în Hristos” (2 Corinteni 3:14), iar Hristos era chiar şi atunci prezent cu ei. Ori de câte ori inima se întoarce spre Domnul, învelitoarea este luată. Chiar cel mai orb ar fi putut vedea că sanctuarul vechiului legământ şi rânduielile serviciului divin legate de el, nu erau realităţile pe care Dumnezeu jurase să le dea lui Avraam şi seminţei lui. Aşa că s-ar fi putut întoarce cu toţii odată spre Domnul, aşa cum au făcut indivizi de-a lungul întregii istorii a lui Israel.
Moise a vorbit cu Dumnezeu având faţa neacoperită. Pe când ceilalţi „au stat în depărtare”, „Moise s-a apropiat”. Doar prin sângele lui Hristos se poate apropia cineva. Prin sângele lui Isus avem îndrăzneala de a intra în locul cel mai sfânt, în locul tainic al lui Dumnezeu. Faptul că Moise a făcut acest lucru, dovedeşte cunoştinţa pe care o avea despre puterea sângelui preţios, şi încrederea lui în el. Dar sângele care putea să dea îndrăzneală şi intrare liberă lui Moise ar fi putut face acelaşi lucru pentru toţi ceilalţi, dacă ar fi crezut cum a crezut el.
Nu uitaţi că prezenţa unei umbre este dovada prezenţei strălucirii soarelui. Dacă slava neprihănirii lui Dumnezeu nu ar fi fost prezentă în plinătatea ei, poporul lui Israel nu ar fi putut avea nici umbra. Şi de vreme ce necredinţa a produs umbra, credinţa i-ar fi dus imediat în deplina strălucire şi ar fi fost „spre lauda slavei harului Său”. Moise a văzut slava cu faţa neacoperită şi a fost transformat de ea. Astfel, dacă credem, „noi toţi, cu faţa neacoperită, reflectând ca o oglindă slava Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din slavă în slavă, ca aceea de la Domnul, Duhul.” 2 Corinteni 3:18 - KJV. La fel ar fi putut să fie şi cu copiii lui Israel, dacă ar fi crezut, pentru că Domnul nu a fost niciodată parţial. De ceea ce a avut parte Moise, ar fi putut cu toţii să aibă.
Ceea ce a fost abolit
„Hristos este sfârşitul legii pentru neprihănire fiecăruia care crede.” Romani 10:4 - KJV. El „a nimicit [a abolit - KJV] moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin evanghelie” (2 Timotei 1:10); şi această evanghelie a fost predicată lui Avraam şi lui Israel în Egipt şi în pustie. Dar din cauza necredinţei lor, evreii, „nu au putut privi ţintă la sfârşitul a ceea ce a fost abolit”. 2 Corinteni 3:13 - KJV. Deoarece credinţa lor nu s-a ţinut de Hristos, au primit doar legea ca „slujbă aducătoare de moarte” (Versetul 7), în loc de „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”.
Oamenii vorbesc despre „perioada evangheliei”, „dispensaţiunea evangheliei”, ca şi cum evanghelia ar fi un gând venit ulterior din partea lui Dumnezeu, sau ceva pe care Dumnezeu a întârziat mult să îl dea omenirii. Dar Scripturile ne învaţă că „dispensaţiunea evangheliei”, sau „perioada evangheliei”, este de la Edenul pierdut până la Edenul restaurat. Ştim că „evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul”. Matei 24:14. Atunci va fi sfârşitul ei, dar începutul a fost la căderea omului. Apostolul Pavel ne îndreaptă atenţia spre omul de la început, încununat cu slavă şi cu cinste şi pus peste toate lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Făcându-ne să privim către omul din Eden, domn peste tot ce a văzut, apostolul continuă: „Totuşi, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse.” Evrei 2:8. De ce nu? – Deoarece a căzut şi a pierdut împărăţia şi slava. Dar continuând să privim către locul în care am văzut mai întâi omul în slava şi puterea nevinovăţiei, în care l-am văzut păcătuind şi lipsit de slavă, apoi Îl „vedem pe Isus”. Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut; dar unde să caute dacă nu acolo unde s-a pierdut? A venit să salveze oamenii din cădere şi astfel, în mod necesar a mers acolo unde omul a căzut. Oriunde păcatul abundă, acolo harul abundă şi mai mult. Şi astfel „dispensaţiunea evangheliei” cu crucea lui Hristos răspândind lumina slavei lui Dumnezeu în întunericul păcatului, datează de la căderea lui Adam. Acolo unde primul Adam a căzut, se ridică cel de-al doilea Adam, căci acolo este înălţată crucea.
„Dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”, deoarece al doilea om Adam este un duh dătător de viaţă (1 Corinteni 15:21. 45), întrucât El este „învierea şi viaţa”. De aceea, în Hristos moartea a fost abolită, iar viaţa şi nemurirea au fost aduse la lumină prin evanghelie, chiar în ziua când Adam a păcătuit. Dacă nu ar fi fost aşa, Adam ar fi murit chiar în acea zi. Avraam şi Sara au dovedit în trupurile lor că Hristos a abolit moartea, pentru că amândoi au experimentat puterea învierii, bucurându-se să vadă ziua lui Hristos. „Dispensaţiunea evangheliei” a fost în slavă deplină în istoria lumii cu mult înainte de Sinai. Dacă oamenii s-au împărtăşit de altă dispensaţiune în afară de dispensaţiunea evangheliei, a fost numai din cauza împietririi inimii lor nepocăite, care a dispreţuit bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu, îndurarea şi îndelunga Lui răbdare, şi şi-au adunat o comoară de mânie pentru ziua mâniei.
În felul acesta, chiar acolo la Sinai slujba aducătoare de moarte a fost îndepărtată în Hristos. Legea se afla „în mâinile unui mijlocitor” (Galateni 3:19), astfel că ea era viaţă pentru toţi cei care o primeau în El. Moartea, care vine prin păcat şi a cărei putere este legea, a fost abolită şi viaţa a fost pusă în locul ei pentru oricine crede, indiferent cât de mulţi sau cât de puţini ar fi ei.
Dar nimeni să nu uite că aşa cum evanghelia a fost în plină slavă la Sinai, tot aşa legea întocmai cum a fost dată pe Sinai, este întotdeauna prezentă în evanghelie. Dacă legea de pe tablele de piatră fără viaţă a fost doar o umbră, a fost totuşi umbra exactă a legii scrise pe piatra vie, Hristos Isus. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ştie, oriunde se aude glasul Lui, că neprihănirea pe care ascultarea lui Hristos o împărtăşeşte credinciosului, este neprihănirea descrisă în legea rostită de pe Sinai. Nicio literă nu poate fi schimbată. Ea este o fotografie exactă a caracterului lui Dumnezeu în Hristos. O fotografie este doar o umbră, este adevărat; dar dacă lumina este bună, este o reprezentare exactă a realităţii. În acest caz, lumina a fost „lumina evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4), aşa că putem şti despre cele zece porunci că sunt forma exactă şi literală a neprihănirii lui Dumnezeu. Ele descriu exact ceea ce Duhul Sfânt va imprima cu litere vii de lumină pe tablele de carne ale inimilor noastre, dacă sunt sensibilizate de o credinţă simplă.