Din ceea ce am văzut până acum, va fi evident că există două legi, exact aşa cum există două legăminte, având aceeaşi relaţie una faţă de alta, aşa cum cele două legăminte au unul faţă de celălalt. Una este umbra celeilalte, fiind rezultatul aşezării învelitoarei necredinţei în faţa luminii vieţii. 

„Căci porunca este o lampă, legea este lumină; iar mustrările învăţăturii sunt calea vieţii.” Proverbe 6:23 - KJV. Dar Hristos este singura lumină din lume, lumina vieţii; aşa că legea adevărată şi vie se găseşte numai în El. Este viaţa Lui, deoarece este în inima Lui şi din inimă ies izvoarele vieţii. El este piatra vie în care găsim legea în persoană, plină de har ca şi de adevăr. Legea de pe table nu este decât o umbră a acesteia, chiar dacă o umbră exactă şi perfectă. Ea ne spune exact ce găsim în Hristos. 

Deşi legea de pe table descrie neprihănirea desăvârşită a lui Dumnezeu, nu are nicio putere să o facă să se manifeste în noi, indiferent cât de mult ne-o dorim. Ea este „fără putere” din cauza firii pământeşti. Este un indicator credincios, arătând calea, dar fără să ne ducă pe ea. Însă Hristos are „putere asupra oricărei făpturi” şi în El găsim legea atât de plină de viaţă, încât, doar dacă admitem că legea este bună şi mărturisim că Hristos a venit în trup, se va manifesta în gândurile, cuvintele şi acţiunile vieţilor noastre, în ciuda slăbiciunii trupului. 

Pentru cei care cunosc legea doar aşa din carte, şi care, în consecinţă, cred că le rămâne lor să o împlinească, este o lege a faptelor şi fiind astfel, nu face decât să pronunţe un blestem asupra lor. Dar pentru cei care cunosc legea în Hristos, este o lege a credinţei, care proclamă binecuvântarea iertării şi a păcii. 

Cunoscută doar de pe tablele de piatră sau din carte, ea este o „lege a păcatului şi a morţii” (Romani 8:2), de vreme ce „boldul morţii este păcatul, şi puterea păcatului este legea”. 1 Corinteni 15:56. Dar cunoscută în Hristos, ea este „legea Duhului de viaţă”, „din pricina neprihănirii”. 

„Scrisă şi săpată în pietre”, ea nu poate fi nimic altceva decât „slujba aducătoare de moarte”. Cel care predică doar legea scrisă, vorbind oamenilor despre datoria lor de a o păzi, şi incitând-i să facă ce pot mai bine pentru a o păzi, nu face decât slujba condamnării. Dar aceeaşi lege scrisă pe tablele de carne ale inimii „cu Duhul Dumnezeului celui viu” (2 Corinteni 3:3) este „viaţă şi pace”; iar cel care predică faptul că „Hristos a venit în trup” (1 Ioan 4:2), şi că, atunci când El locuieşte în om astăzi, este un ascultător al legii la fel ca acum o mie opt sute de ani, este un slujitor al neprihănirii. 

Cunoscută doar ca un cod de reguli la care trebuie să ne conformăm vieţile – o „lege a poruncilor conţinută în orânduieli” – nu este decât un „jug al robiei”, deoarece eforturile cele mai mari ale unei persoane de a le păzi sunt ele însele numai păcat; „căci Scriptura a închis totul [pe toţi] sub păcat”; şi cu fiecare faptă „făcută în neprihănirea noastră”, legea nu face decât să mărească strânsoarea morţii peste noi, şi să îngroaşe gratiile închisorii noastre. Dar „Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”. 2 Corinteni 3:17. De aceea, în Hristos, legea este „legea desăvârşită a libertăţii”. Iacov 1:25. 

Când la Sinai, iudeii s-au oferit de bună voie că vor face lucrările lui Dumnezeu pentru El, au luat asupra lor propria mântuire. Au ignorat istoria lui Avraam şi legământul lui Dumnezeu cu el către care li se atrăsese atenţia în mod special. Dar Dumnezeu este îndelung răbdător şi nu vrea ca cineva să piară, ci toţi să vină la pocăinţă şi astfel, în armonie cu legământul Său făcut cu Avraam, nu a lepădat poporul, ci S-a străduit să îi înveţe despre Sine Însuşi şi despre mântuirea Lui, chiar în ciuda necredinţei lor. Le-a dat un sistem al jertfelor şi darurilor şi o repetiţie zilnică şi anuală de ceremonii care erau în conformitate cu legea pe care au ales ei să o păzească, şi anume, legea faptelor. 

Bineînţeles, acest sistem al jertfelor nu îi putea mântui mai mult decât legea călcată a faptelor, din care se trăgea sistemul. Orice om care a înţeles suficient natura păcatului şi necesitatea ispăşirii, are destul simţ pentru a cunoaşte că iertarea şi neprihănirea nu puteau fi niciodată obţinute prin ceremoniile legate de tabernacol. Chiar sacrificiul indica faptul că moartea este plata şi rodul păcatului. Dar oricine putea vedea că viaţa mielului, a ţapului sau a boului nu valora aşa de mult ca viaţa omului. Prin urmare, niciunul din acele animale, nici toate la un loc, nu puteau răspunde pentru viaţa unui singur om. Mii de berbeci, chiar sacrificii umane, nu puteau ispăşi nici măcar un singur păcat. Mica 6:6-7. 

Cei credincioşi din popor au înţeles acest lucru destul de bine. David a spus, după ce a comis un mare păcat: „Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus; dar Ţie nu îţi plac arderile de tot.” Psalmul 51:16. Iar prin profeţi, Dumnezeu a învăţat poporul: „Ce-Mi trebuie mulţimea jertfelor voastre?” „Nu Îmi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.” Isaia 1:11. „Arderile voastre de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.” Ieremia 6:20. Nu exista nicio virtute în ele, pentru că legea avea numai „umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor” şi nu putea „niciodată prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”. Evrei 10:1. 

Ar fi fost mai bine, de fapt, ar fi fost cel mai bine dacă poporul ar fi păstrat credinţa simplă şi puternică a lui Avraam şi Moise, caz în care nu ar fi avut un alt cort decât acela „pe care Domnul l-a ridicat, nu omul”; nici un alt mare preot, cu excepţia lui Hristos Însuşi, „făcut mare preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”; nici o limită în preoţie, ci fiecare dintre ei ar fi fost un preot „care să aducă jertfe duhovniceşti plăcute înaintea lui Dumnezeu prin Isus Hristos”; nici o altă lege decât „legea Duhului de viaţă în Hristos”; pe scurt, ar fi avut realitatea, nu doar umbra. Dar de vreme ce nu au crezut, a fost o minunată manifestare a bunătăţii, iubirii şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu în faptul că le-a dat ceea ce trebuia să le servească drept o continuă lecţie intuitivă. „Neputinţa şi zădărnicia” (Evrei 7:18) legii faptelor era întotdeauna evidentă pentru fiecare persoană care se gândea la acest lucru; şi când sufletul se trezea, legea al cărei singur folos era convingerea, şi a cărei unică putere era moartea, îi îndruma spre Hristos, Cel pentru care îi închidea, ca să găsească libertate şi viaţă. Era evident pentru ei că în Hristos, şi doar în El, puteau găsi mântuire. Adevărul aşa cum este în Hristos, este adevărul care sfinţeşte. 

Cum vine iertarea

Un alt punct pe care trebuie să îl observăm în mod special, deşi a fost deja studiat, este că nimeni nu a primit vreodată mântuirea sau iertarea vreunui păcat în virtutea legii faptelor sau a sacrificiilor legate de ea. Mai mult, Dumnezeu nu a făcut niciodată în aşa fel ca poporul să se aştepte că legea îi va mântui şi nimeni care a crezut cu adevărat în El nu a gândit vreodată că ea ar putea face aceasta. Samuel i-a spus lui Saul: „Ascultarea face mai mult decât jertfele; şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” 1 Samuel 15:22. 

Regele profet, dintr-o inimă plină de căinţă, prin mila lui Dumnezeu, a scris: „Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus; dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti, o inimă zdrobită şi mâhnită.” Psalmul 51:16-17. Prin Osea, Domnul a spus: „Bunătate voiesc, nu jertfe; şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot.” Osea 6:6. În loc de jertfa grăsimii animalelor, Domnul dorea ca poporul să „lase dreptatea să curgă ca o apă curgătoare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată”. Amos 5:24. Amintiţi-vă capitolul despre a bea în neprihănirea lui Dumnezeu. 

„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit.” Evrei 11:4. Nu a obţinut neprihănirea prin jertfirea întâilor născuţi ai turmei lui, ci prin credinţa care l-a condus la sacrificiu. „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Romani 5:1. „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Efeseni 2:8. Şi aşa a fost de la început; căci „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire”; la fel este afirmat şi despre Enoh şi Noe şi despre toţi patriarhii şi profeţii. 

După construirea tabernacolului, jertfele nu puteau fi aduse în alt loc; totuşi mulţi oameni erau departe de el. De trei ori pe an ei trebuiau să se adune acolo pentru a se închina. Dar nu trebuia ca ei să aştepte să vină acele perioade ca să primească iertarea păcatelor pe care le-au comis între timp. Oriunde s-ar fi găsit un om când păcătuia şi devenea conştient de plaga din inima lui, putea să-şi recunoască păcatul înaintea Domnului, care era mereu aproape, şi să experimenteze, la fel cum şi noi putem, că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. 1 Ioan 1:9. Acest lucru este demonstrat de cazul lui David, când profetul lui Dumnezeu l-a mustrat pentru marele său păcat. David a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului” şi imediat a venit asigurarea: „Domnul ţi a îndepărtat păcatul.” 2 Samuel 12:13 - KJV. 

Odată ce acest lucru a avut loc, sufletul pocăit şi iertat putea să aducă „jertfe ale neprihănirii” (Psalmii 4:5; 51:19 - KJV), plăcute lui Dumnezeu. Atunci Domnul avea plăcere de arderile de tot şi de toate jertfele de pe altarul Său. De ce? – Deoarece ele arătau recunoştinţa inimii şi deoarece erau o recunoaştere a faptului că toate aparţin lui Dumnezeu şi că totul vine de la El. În toate jertfele adevărate există principiul care sublinia faptul că Cel care mântuieşte sufletul este din abundenţă capabil să împlinească toate nevoile fizice, chiar dacă orice urmă de bunuri lumeşti ar fi consumate. Nu gândul că noi Îi dăm ceva lui Dumnezeu, ci că Dumnezeu ne dă nouă este cel care face un sacrificiu adevărat, de vreme ce singurul sacrificiu real este cel al lui Hristos. Acest lucru era clar manifestat în fiecare jertfă care era oferită. Oamenii puteau vedea că nu Îl îmbogăţesc pe Domnul, căci jertfa era mistuită. Fiecare om care aducea jertfe în mod inteligent – oricine se închina în duh şi în adevăr – pur şi simplu arăta că depinde numai de Dumnezeu, atât pentru viaţa de acum cât şi pentru viaţa care va veni. 

Lipsa de valoare a vechiului legământ

Prin urmare, vechiul legământ, împreună cu legea care îi aparţinea, nu a avut nici măcar pentru un moment valoare pentru iertare şi mântuire din păcat. A fost „fără efect” chiar de la început. Vezi Psalmul 89:39 - KJV. O dovadă a acestui lucru este cererea lui Moise faţă de Dumnezeu, când copiii lui Israel au făcut viţelul de aur şi i s-au închinat. Când Dumnezeu a spus: „Lasă-Mă, mânia Mea are să se aprindă împotriva lor şi îi voi mistui”, Moise L-a implorat pe Domnul şi a spus: 

„Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare? Pentru ce să zică egiptenii: «Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să îi omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?» Întoarce-Te din iuţimea mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului Tău. Adu-Ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: «Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac.»” Exodul 32:10-13. 

Nu a spus niciun cuvânt despre legământul care tocmai fusese făcut, ci numai despre legământul cu Avraam. Nu s-a legat nici un pic de făgăduinţele pe care le făcuse poporul, ci numai de făgăduinţa şi jurământul lui Dumnezeu. Dacă legământul de la Sinai ar fi avut vreodată valoare, cu siguranţă ar fi avut-o atunci când a fost făcut; dar vedem că şi atunci a fost trecut complet cu vederea. Nu a avut mai multă putere să mântuiască poporul decât avea pergamentul pe care era scris. 

În anii de mai târziu, Ieremia s-a rugat: „Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează, pentru numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe; am păcătuit împotriva Ta”. „Doamne, ne recunoaştem răutatea noastră şi nelegiuirea părinţilor noştri; căci am păcătuit împotriva Ta. Pentru numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi! Este oare printre idolii neamurilor vreunul care să aducă ploaie? Sau poate cerul să dea ploaie? Nu dai Tu, ploaie, Doamne, Dumnezeul nostru? Noi nădăjduim în Tine, căci Tu ai făcut toate aceste lucruri.” Ieremia 14:7. 20-22. Aceasta a fost cererea pe care o dorea Dumnezeu în acel moment, ca acum de altfel, căci a spus: „Întoarce-te, Israel decăzut, spune Domnul; şi nu voi lăsa mânia Mea să cadă peste tine; căci Eu sunt milos, spune Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie. Recunoaşte-ţi numai fărădelegea, că ai păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului tău.” Ieremia 3:12-13 - KJV. Era la fel de adevărat atunci ca acum că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ni le ierte”. 

Puterea lui Dumnezeu de creator şi răscumpărător, făgăduinţa şi jurământul Său, sunt singurele de care adevăraţii iudeii pocăiţi au depins pentru mântuirea lor. Niciunul dintre ei nu s-a gândit vreodată să depindă de propriile fapte sau făgăduinţe ca mijloace ale mântuirii. Pe scurt, din zilele lui Abel şi până acum, a existat o singură cale a vieţii şi mântuirii prin care oamenii puteau fi mântuiţi. Din ziua când mântuirea prin sămânţa femeii a fost descoperită lui Adam şi Evei, înainte să fie alungaţi din Eden, nu a existat nicio schimbare în planul de mântuire, nici în cerinţele lui Dumnezeu pentru mântuire, nici în numărul celor cărora li se oferă mântuirea, aşa cum nu a existat în Dumnezeu Însuşi, nici în tronul Său din cer. 

Oamenii s-au schimbat, dar Dumnezeu nu. Întotdeauna au existat oameni care s-au încrezut în propriile lor cuvinte şi făgăduinţe, şi în ceremonii; dar aceasta nu dovedeşte că Dumnezeu a dorit ca ei să facă aşa. În zilele lui Moise şi ale lui Hristos, majoritatea oamenilor se încredeau mai mult în forme şi ceremonii; la fel se întâmplă şi astăzi. Oamenii au fost întotdeauna mai dispuşi să apuce umbra în locul realităţii. Dar aceasta nu dovedeşte că în zilele din vechime, Dumnezeu se aştepta ca oamenii să fie mântuiţi prin legea faptelor, aşa cum nu dovedeşte astăzi că îndreptăţirea nu este prin credinţă. 

Faptele excesului de zel

Întotdeauna a fost o tendinţă printre oameni să înmulţească riturile şi ceremoniile. Acesta este rezultatul inevitabil al încrederii în fapte pentru mântuire. Aşa a fost în zilele lui Hristos şi la fel este acum. Când oamenii primesc ideea că faptele lor trebuie să îi mântuiască sau că ei înşişi trebuie să facă lucrările lui Dumnezeu, nu se pot mulţumi încercând să împlinească doar poruncile lui Dumnezeu. Astfel, ei învaţă ca învăţături „nişte porunci omeneşti”, adăugând la ele continuu, până ce oamenii nu mai pot nici măcar să enumere „faptele bune” cerute, cu atât mai puţin să le şi facă. Jugul care chiar de la început este dureros şi insuportabil, devine din ce în ce mai greu, până ce în final religia devine o „marfă”, iar oamenii, cu bani sau cu alte considerente, cumpără „marfa” din necesitatea de a face faptele care le sunt impuse. Şi pentru că este şi mai departe posibil ca oamenii să împlinească poruncile lui Dumnezeu prin propriile lor eforturi, decât este a împlini poruncile omeneşti, curând legea lui Dumnezeu se pierde din vederea lor, ajungând mai prejos de poruncile oamenilor. Toate acestea nu reprezintă decât tendinţa naturală şi inevitabilă provenită din eşecul de a-L vedea pe Hristos în scrierile lui Moise şi de a înţelege că orice ceremonie pe care a dat-o vreodată Dumnezeu a fost intenţionată, tocmai prin goliciunea ei, să îi impresioneze pe oameni cu necesitatea lor absolută de a depinde numai de Hristos, singurul în care este realitatea. 

Rostul unei asemănări

Încă ceva despre umbră şi realitate. După cum am văzut, legea dată poporului în pustia Sinai, nu a fost decât o umbră a legii reale, care este viaţa lui Dumnezeu. Deseori acest lucru este sugerat ca o depreciere a legii; mulţi oameni par să gândească faptul că, de vreme ce legea de pe Sinai a fost doar o umbră a lucrurilor bune, atunci ar trebui să alegem ceea ce este cât se poate de opus ei. Dar nu aşa gândesc oamenii în lucrurile vremelnice. Dacă avem o fotografie – o umbră – a unui om pe care dorim să îl găsim, nu ne oprim la un om ale cărui trăsături nu aduc nici pe departe cu asemănarea, ca să spunem: „Acesta este omul”. Nu, găsim omul a cărui fotografie este imaginea exactă şi atunci ştim că îl avem pe cel căutat. Acum, adevărata lege este viaţa lui Dumnezeu, iar legea dată copiilor lui Israel – umbra lucrurilor bune – este fotografia caracterului lui Dumnezeu. 

Singurul om din toată lumea care, în orice trăsătură, se regăseşte în caracteristicile specifice acelei fotografii este „omul Hristos Isus”, în inima căruia este legea. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, dar chipul viu – piatra vie. Venind la El în credinţă, noi de asemenea devenim pietre vii, având scrisă în noi aceeaşi lege care era în El, pentru că Duhul Său ne transformă în acelaşi chip viu; iar legea de pe tablele de piatră de la Sinai va fi martor că asemănarea este perfectă. Dar, dacă există vreo deviaţie de la fotografia desăvârşită, o lipsă de asemănare va arăta că nu suntem din adevărata familie a lui Dumnezeu.