„Timp de aproape patruzeci de ani, le-a suferit purtarea în pustie.” Fapte 13:18. În aceste câteva cuvinte, apostolul Pavel, în discursul său din sinagoga din Antiohia, a expus cei patruzeci de ani de pribegie prin pustie a israeliţilor; şi pentru scopul studiului acesta vom trece prin ei aproape la fel de repede. Purtarea lor a fost de aşa natură încât Dumnezeu a „suferit-o” în mod literal. Raportul este unul al murmurărilor şi al răzvrătirii. „N-au crezut în Dumnezeu, n-au avut încredere în ajutorul Lui.” Psalmul 78:22. „De câte ori s-au răzvrătit ei împotriva Lui în pustie! De câte ori L-au mâniat [mâhnit - KJV] ei în pustietate! Da, n-au încetat să ispitească pe Dumnezeu şi să întărâte [să îngrădească – KJV] pe Sfântul lui Israel. Nu şi-au mai adus aminte de puterea Lui, de ziua când i-a izbăvit de vrăjmaş; de minunile pe care le-a făcut în Egipt şi de semnele Lui minunate din câmpia Ţoan.” Versetele 40-43. Deşi patruzeci de ani au văzut zilnic lucrările lui Dumnezeu, nu au învăţat căile Lui; de aceea, spune Domnul: „M-am dezgustat de neamul aceasta şi am zis: «Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele! Am jurat dar în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea.»” Evrei 3:10-11. 

O moştenire a credinţei

„Vedem dar că nu au putut să intre din pricina necredinţei lor.” Ce ne învaţă acest lucru despre natura moştenirii către care Dumnezeu Îşi conducea poporul? – Pur şi simplu că era o moştenire care putea fi stăpânită numai de către cei care aveau credinţă – că numai credinţa o putea câştiga. Posesiunile temporare, lumeşti, pot fi, şi sunt câştigate şi păstrate de oameni care nu cred, sau care chiar Îl dispreţuiesc şi Îl hulesc pe Dumnezeu. De fapt, oamenii necredincioşi au cel mai mult din bunurile acestei lumi. Mulţi, pe lângă David, au fost invidioşi văzând prosperitatea celor răi; dar asemenea sentimente de invidie apar doar când ne uităm la lucrurile temporare în locul celor eterne. „Prosperitatea nebunilor îi va distruge.” Dumnezeu a ales săracii acestei lumi, însă „bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc”. Iacov 2:5. Împărăţia aceea „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), ci este „patria mai bună, adică una cerească”, pe care au aşteptat-o patriarhii. Evrei 11:16. Către această ţară făgăduise Dumnezeu să Îşi conducă poporul atunci când l-a eliberat din Egipt. Dar ea poate fi stăpânită numai de cei care sunt „bogaţi în credinţă”. 

Venise timpul când Dumnezeu Îşi putea duce la bun sfârşit scopul cu poporul Său. Cei lipsiţi de credinţă, care spuseseră că micuţii lor vor muri în pustie, au pierit, iar acum chiar acei copii, care crescuseră până la maturitate şi care se încredeau în Domnul, urmau să intre în ţara făgăduită. După moartea lui Moise, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. Orice loc pe care va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise.” Iosua 1:2-3. 

Traversarea Iordanului

Dar Iordanul se rostogolea între ei şi ţara în care trebuiau să intre împreună cu toate turmele şi micuţii lor. Râul era umflat, inundând toate malurile şi nu erau poduri; dar acelaşi Dumnezeu care dusese poporul prin Marea Roşie încă îi conducea şi era la fel de capabil să facă minuni. Toţi oamenii şi-au ocupat locurile după ordinele Domnului, preoţii ce purtau chivotul fiind cu aproximativ o mie de paşi înaintea oştirii. Au mers înainte înspre râu, al cărui curs îşi vedea de drum. Au venit chiar până la marginea râului, dar apele nu s-au retras nici măcar puţin. Dar aceşti oameni învăţaseră să se încreadă în Domnul, şi când le-a spus El să înainteze, nu au ezitat nicio clipă. Au intrat în apă, cu toate că ştiau că este atât de adâncă încât le era imposibil să o treacă şi destul de rapidă ca să îi ia. Însă nu era treaba lor să se ocupe cu greutăţile; partea lor era să asculte de Domnul, iar a Lui de a face calea. 

„Când preoţii, care duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi când li s-au muiat picioarele în marginea apei, (…) apele care se pogoară din sus s-au oprit şi s-au înălţat grămadă, la o foarte mare depărtare de lângă cetatea Adam, care este lângă Ţartan; iar cele care coborau spre marea câmpiei, care este marea sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului. Preoţii care duceau chivotul legământului Domnului s-au oprit pe uscat în mijlocul Iordanului, în timp ce tot Israelul trecea pe uscat, până a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul.” Iosua 3:14-17. 

Ce desfăşurare de credinţă şi încredere în Dumnezeu! Albia Iordanului era uscată, este adevărat, pentru ca poporul să treacă, dar la dreapta era un perete de apă ce se făcea din ce în ce mai înalt, fără niciun suport vizibil. Imaginaţi-vă grămada aceea mare de apă, aparent ameninţând să înghită poporul, şi veţi putea aprecia mai bine credinţa celor care au trecut calm pe dinaintea ei. Pe toată durata traversării, preoţii au stat calmi şi nemişcaţi în mijlocul albiei râului, iar poporul a trecut fără să rupă rândurile. Nimeni nu s-a îmbrâncit pentru a trece repede înainte ca apele să cadă peste ei; căci „cel care crede nu se va grăbi să fugă”. Isaia 28:16. 

În sfârşit liberi

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: «Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.» (…) Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie, până la nimicirea întregului neam de oameni de război, care ieşiseră din Egipt, şi care nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, o ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur; căci erau netăiaţi împrejur, pentru că nu-i tăiase împrejur pe drum. După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.»” Iosua 5:2-9. 

Pentru a vedea întreaga forţă a acestei ceremonii, trebuie să ne amintim însemnătatea tăierii împrejur şi de asemenea trebuie să ştim ce se înţelege prin „ocara Egiptului”. Tăierea împrejur însemna neprihănire prin credinţă (Romani 4:11); adevărata tăiere împrejur, a cărei laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu, înseamnă ascultare de lege, prin Duhul (Romani 2:25-29); înseamnă neîncredere totală în sine, încredere şi bucurie în Hristos Isus. Filipeni 3:3. În acest exemplu vedem că Dumnezeu Însuşi a poruncit ca poporul să fie tăiat împrejur, o dovadă clară că El Însuşi îi accepta ca neprihăniţi. La fel cum s-a întâmplat cu Avraam, credinţa lor le-a fost socotită ca neprihănire. 

„Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.” Proverbe 14:34. Păcatul este „ocara Egiptului”, şi acesta este cel ce a fost îndepărtat de la copiii lui Israel, căci adevărata tăiere împrejur a inimii, singura pe care Dumnezeu o socoteşte tăiere împrejur, este „tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti. Coloseni 2:11. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «În ziua când am ales pe Israel, Mi-am ridicat mâna spre sămânţa casei lui Iacov şi M-am arătat lor în ţara Egiptului, Mi-am ridicat mâna spre ei, şi am zis: ‘Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!’ (…) Atunci le-am zis: ‘Lepădaţi fiecare urâciunile care vă atrag privirile, şi nu vă spurcaţi cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea şi nu au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile, şi n-au părăsit idolii Egiptului.” Ezechiel 20:5-8. 

Pentru că nu au vrut să părăsească idolii Egiptului, oamenii care au ieşit din acea ţară împreună cu Moise nu au intrat în ţara făgăduită. Un popor nu poate fi în acelaşi timp şi liber şi în robie. Robia Egiptului – „ocara Egiptului” – nu era doar munca fizică pe care poporul era forţat să o facă fără răsplată, ci idolatria urâcioasă a Egiptului în care căzuseră. Din aceasta voia Dumnezeu să Îşi elibereze poporul, când i-a spus faraonului: „Lasă poporul Meu să plece, ca să Mă slujească”. 

Această libertate a fost obţinută în final de popor. Dumnezeu Însuşi a declarat că robia, păcatul, ocara Egiptului a fost îndepărtată de la ei. Atunci se putea cânta: „Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios.” Isaia 26:2.

Biruinţa credinţei

„Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile.” Evrei 11:30. 

„Şi credinţa este substanța lucrurilor sperate, dovada lucrurilor care nu se văd.” Evrei 11:1 - KJV.

„Căci armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice prin Dumnezeu ca să doboare întăriturile.” 2 Corinteni 10:4 - KJV. 

Copiii lui Israel erau în ţara făgăduită, dar după toate aparenţele, nu erau în stăpânirea ei. Încă locuiau în corturi, în timp ce locuitorii ţării erau adăpostiţi în cetăţile lor, ale căror „ziduri se înălţau până la cer”, atât de puternice încât numai raportul despre ele i-a făcut pe copiii lui Israel să se piardă cu inima şi să se întoarcă în urmă cu patruzeci de ani. Dar ziduri de piatră şi mulţimi de oameni înarmaţi nu sunt nimic atunci când bătălia este a Domnului. 

„Ierihonul era închis şi întărit de teama copiilor lui Israel. Nimeni nu ieşea din el, şi nimeni nu intra în el.” Iosua 6:1. Ierihonul era prima cetate care trebuia luată şi modul de acţionare pe care îl ordonase Domnul era unul calculat să testeze credinţa israeliţilor la maxim. Tot poporul trebuia să mărşăluiască în jurul cetăţii în linişte desăvârşită, cu excepţia preoţilor care mergeau înainte cu chivotul; ei trebuiau să sufle din trâmbiţele lor. „Iosua dăduse porunca aceasta poporului: «Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul, şi să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: Strigaţi! Atunci să strigaţi.»” Iosua 6:10. De îndată ce terminau de înconjurat oraşul în tăcere, trebuiau să se întoarcă în tabără. Acelaşi lucru trebuia făcut timp de şase zile succesive, iar în a şaptea zi înconjurarea trebuia făcută de şapte ori. 

Imaginaţi-vă situaţia. Zgomot de paşi, întreaga mulţime mergea în jurul cetăţii şi apoi intra în tabără. Din nou şi din nou se repeta acest lucru, fără un rezultat vizibil. Zidurile erau la fel de înalte şi de cumplite ca înainte; nicio piatră nu a căzut, nici măcar puţin mortar nu s-a desprins. Totuşi, niciun cuvânt de murmurare nu s-a auzit din popor. 

Putem crede pe bună dreptate că în prima sau a doua zi vederea acelei mari oştiri mărşăluind tăcut în jurul cetăţii a umplut pe locuitori de groază, mai ales că înainte fuseseră îngroziţi de raportul a ceea ce făcuse Dumnezeu pentru acel popor. Dar, cum marşul se repeta zi după zi, aparent fără vreun scop, era foarte natural pentru cei asediaţi să prindă curaj şi să privească totul ca o farsă. Mulţi poate că au început să batjocorească şi să îi zeflemisească pe israeliţi cu metodele lor lipsite de sens. Istoria războaielor nu avea niciun precedent pentru un asemenea mod de a proceda la capturarea unei cetăţi şi ar fi fost contrar naturii umane dacă unii din poporul cetăţii nu ar fi ridiculizat pe faţă pe cei care mărşăluiau afară. 

Dar niciun cuvânt de ripostă nu a venit din partea celor din rânduri. Cu răbdare, copiii lui Israel au suportat orice batjocuri aruncate. Niciun glas nu a fost auzit spunând: „Ce rost au toate acestea?” „Ce fel de general este acest Iosua?” „Presupune el că prin zgomotul paşilor noştri cadenţaţi vom face zidurile să vibreze şi astfel vor cădea?” „Am obosit de această nebunie şi voi sta în cortul meu până ce vom face ceva care să merită efortul.” Oricine cunoaşte ceva despre natura umană, ştie că aceste expresii şi altele similare ar fi fost rostite nestăvilit în asemenea împrejurări de către majoritatea oamenilor; şi că este ceva remarcabil să nu se producă o revoltă împotriva procedurilor. Aşa s-ar fi întâmplat în cazul copiilor lui Israel cu patruzeci de ani înainte; dar faptul că au mărşăluit cu răbdare şi în tăcere în acest fel în jurul cetăţii de treisprezece ori, aparent fără scop, este dovada celei mai remarcabile credinţe pe care a cunoscut-o lumea vreodată. Gândiţi-vă la o întreagă naţiune, printre care nu era niciun căutător de greşeli, niciunul care să rostească vreun cuvânt de plângere pentru că era pus în situaţia pe care nu o putea înţelege şi care, aparent, era fără niciun rost. 

A şaptea zi aproape că se dusese şi a treisprezecea înconjurare a cetăţii era încheiată. Totul a rămas ca la începutul marşului lor. Acum venea ultimul test, de încoronare a credinţei. „A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis poporului: «Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână.»” Iosua 6:16. 

De ce să strige? – Pentru că Domnul le-a dat cetatea; trebuiau să strige biruinţa. Dar ce dovadă era acolo că biruinţa era câştigată? Ei nu puteau vedea niciun câştig. O, credinţa este „dovada lucrurilor care nu se văd”. Biruinţa era a lor, deoarece Dumnezeu a garantat-o şi credinţa lor o pretindea pe baza cuvântului Său. Nicio clipă nu au ezitat; credinţa lor era desăvârşită şi la cuvântul ordinului un strigăt triumfător s-a ridicat din vasta adunare. „Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit.” Iosua 6:20. 

Făgăduinţa făcută acelor oameni este aceeaşi pe care Dumnezeu o extinde şi asupra noastră; şi toate lucrurile raportate despre ei sunt pentru învăţătura noastră. „Nu prin sabia lor au pus mâna pe ţară, nu braţul lor i-a mântuit” (Psalmul 44), ci mâna dreaptă a Domnului i-a mântuit. Tot aşa El a spus că vom „fi mântuiţi de vrăjmaşii noştri şi din mâna celor care ne urăsc”, pentru ca, eliberaţi din mâna vrăjmaşilor noştri, să Îi putem sluji fără frică, în sfinţenie şi neprihănire toate zilele vieţii noastre. Luca 1:68-75. Această eliberare este prin Hristos, care este acum, la fel ca în zilele lui Iosua, „căpetenia oştirii Domnului”. El spune: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16:33. „Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Coloseni 2:10. Astfel, „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.