„Tu stai în picioare prin credinţă; Nu te îngâmfa dar, ci teme-te.” Romani 11:20. „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” 1 Corinteni 10:12.

Omul nu este într-un pericol mai mare decât atunci când tocmai a avut un mare succes sau a câştigat o mare biruinţă. Dacă nu este foarte atent, cântecul său bucuros de mulţumire va avea o notă de felicitare îngâmfată a sinelui. Deşi începe cu recunoaşterea puterii lui Dumnezeu, cu laude şi recunoştinţă la adresa Lui, pe nesimţite omul se pune în locul lui Dumnezeu, şi pretinde că propria lui înţelepciune şi putere i-au adus succesul şi biruinţa. Astfel se expune atacului fiind sigur că va fi un biruitor, în timp ce s-a despărţit de sursa puterii. Doar în Domnul, Iehova, este putere veşnică. 

„Iosua a trimis din Ierihon nişte bărbaţi la Ai, care este lângă Bet-Aven, la răsărit de Betel. Şi le-a zis: «Suiţi-vă şi iscodiţi ţara.» Şi oamenii aceia s-au suit şi au iscodit cetatea Ai. S-au întors la Iosua şi i-au spus: «Degeaba mai faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu osteni tot poporul, căci oamenii aceia sunt puţini la număr.» Aproape trei mii de oameni au pornit, dar au luat-o la fugă dinaintea oamenilor din Ai. Oamenii din Ai le-au omorât aproape treizeci şi şase de oameni; (…) Poporul a rămas încremenit şi cu inima moale ca apa.” Iosua 7:2-5.

Nimeni în afara pericolului

Istoria Ierihonului şi a cetăţii Ai sunt suficiente pentru a răspunde celor care repetă cu multă asigurare, ca şi când ar fi pasaj din Scriptură, zicala: „Odată în har, pentru totdeauna în har”, însemnătatea fiind că odată ce o persoană umblă cu adevărat în frica de Domnul nu mai poate niciodată cădea. Nu poate fi îndoială că fiii lui Israel s-au încrezut cu adevărat şi pe deplin în Domnul când au traversat Iordanul şi au mărşăluit în jurul Ierihonului. Dumnezeu Însuşi a mărturisit că aveau neprihănirea prin credinţă şi cuvântul Lui a declarat că au câştigat o biruinţă glorioasă prin credinţă. Totuşi, au trecut doar câteva zile şi au suferit o înfrângere gravă. Era începutul apostaziei. Cu toate că, după aceea Dumnezeu a lucrat multe minuni pentru ei şi S-a arătat întotdeauna gata să facă tot ceea ce putea prinde credinţa lor, întregul popor al lui Israel nu a mai fost niciodată unit din nou pentru „a lupta lupta cea bună a credinţei”. Doar pentru o scurtă perioadă, după revărsarea Duhului din ziua cincizecimii, mulţimea tuturor celor care au crezut au fost „o inimă şi un gând”. Dar faptul că aceeaşi unitate şi putere în credinţă desăvârşită va fi mărturisită din nou în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ, este la fel de sigur ca orice altă făgăduinţă a lui Dumnezeu. 

Cauza înfrângerii

Exista păcat în tabără când Israel s-a suit împotriva cetăţii Ai şi acesta era motivul înfrângerii. Întregul popor a suferit, nu numai din cauza păcatului lui Acan, ci pentru că toţi au păcătuit. „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” Habacuc 2:4. Fie că au fost orbiţi de „înşelăciunea păcatului” şi s-au înălţat în minţile lor, fie înălţarea lor de sine a condus la păcatul lor, nu este esenţial; este sigur însă că poporul făcuse loc păcatului şi a devenit încrezător în sine, ceea ce înseamnă în sine păcat. Din cauza păcatului au suferit înfrângere; atât timp cât păcatului i se oferea loc în inimile lor, nu puteau înainta în cucerirea ţării; şi aceasta din nou dovedeşte că moştenirea făgăduită, către care îi conducea Dumnezeu, era una care putea fi stăpânită numai de un popor neprihănit – de către cei care aveau neprihănirea prin credinţă. 

Oamenii care se suiseră să vadă ţara au făcut poporul să creadă că doar câţiva oameni erau necesari pentru a captura cetatea Ai, deoarece era o cetate mică. Dar nu au avut nicio bază pentru o astfel de presupunere. E adevărat, Ai nu era la fel de mare ca Ierihon, dar numărul nu avea nimic de-a face cu capturarea cetăţii. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului”, şi dacă israeliţii ar fi fost doar jumătate sau o zecime, rezultatul ar fi fost la fel. Se cerea aceeaşi putere pentru a captura cetatea Ai care fusese necesară pentru a captura Ierihonul, adică puterea lui Dumnezeu, menţinută prin credinţă. Când oamenii au spus că numai câţiva erau necesari pentru a captura cetatea Ai, au pretins că dibăcia lor militară era cea care urma să le asigure ţara.  Ceea ce a fost o greşeală amarnică. Dumnezeu a făgăduit că le va da ţara, şi nu putea fi obţinută decât ca un dar. Cea mai puternică armată pe care a văzut-o lumea vreodată, înarmată cu cele mai bune arme de război nu o putea lua; pe când câţiva oameni neînarmaţi, puternici în credinţă şi dând slavă lui Dumnezeu, o puteau lua în stăpânire cu uşurinţă. Forţa cu care se ia împărăţia cerului nu este forţa armelor. 

Înfrângerea nu este în planul lui Dumnezeu

Un alt lucru pe care îl învăţăm din istoria cetăţii Ai este că Dumnezeu nu a intenţionat ca poporul Lui să sufere o înfrângere vreodată, sau ca în ocuparea ţării vreun om să îşi piardă viaţa. Într-o luptă obişnuită, pierderea a treizeci şi şase de oameni într-un asalt asupra unei cetăţi puternic fortificate nu ar fi fost socotit mare, fie că asaltul ar fi avut succes sau nu; dar pentru luarea în stăpânire a ţării Canaanului a fost o înfrângere teribilă. Făgăduinţa era „orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau” şi „nimeni nu va putea să stea împotriva ta” (Iosua 1: 3. 5), iar acum, ei înşişi au fost obligaţi să fugă, cu pierdere de oameni. Influenţa pe care traversarea Iordanului şi capturarea Ierihonului ar fi trebuit să o lase asupra păgânilor, ca să îi impresioneze şi să îi umple de teamă, era acum nimicită. Încrezându-se în propria lor tărie, israeliţii au pierdut puterea prezenţei lui Dumnezeu şi şi-au demonstrat propria lor slăbiciune. 

Mijloacele de apărare

Că era în întregime împotriva planului lui Dumnezeu ca vreunul din israeliţi să îşi piardă viaţa la luarea în stăpânire a ţării făgăduite este mai departe arătat de faptul, pe care ar trebui să îl remarcăm bine aici, şi anume că nu era în planul Lui ca ei să lupte pentru stăpânirea moştenirii făgăduite. Deja am văzut că numărul şi armele nu au avut nimic de-a face cu luarea Ierihonului şi că, atunci când au depins de armele lor, forţa care în lupta obişnuită ar fi fost mai mult decât suficientă, nu le-a fost de niciun ajutor. Amintiţi-vă, de asemenea, minunata eliberare din Egipt şi distrugerea întregii armate a faraonului, fără să fie ridicată măcar o armă sau să se folosească vreo putere omenească, şi că Dumnezeu şi-a condus poporul pe cea mai lungă şi mai dificilă rută cu scopul ca ei să nu vadă războiul (Exodul 13:18), şi apoi citiţi următoarea făgăduinţă:

 „Poate că vei zice în inima ta: «Neamurile acestea sunt mai mari la număr decât mine, cum voi putea să le izgonesc?» Să nu te temi de ele. Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul Dumnezeul tău lui faraon şi întregului Egipt; adu-ţi aminte de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna tare şi de braţul întins cu care te-a scos Domnul Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul Dumnezeul tău tuturor popoarelor de care te temi. Domnul Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespii bondăreşti împotriva lor, până la deplina nimicire a celor ce vor scăpa şi se vor ascunde de tine. Să nu te înspăimânţi de ei; căci Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare şi înfricoşat.” Deuteronom 7:17-21. 

Aşa cum făcuse Domnul faraonului şi întregului Egipt, a făgăduit că va face tuturor vrăjmaşilor care s-ar fi aşezat în calea înaintării israeliţilor către ţara făgăduită. Dar copiii lui Israel nu au dus nicio luptă pentru a realiza eliberarea lor din Egipt şi pentru a distruge întreaga armată a acestuia. Când Moise, cu patruzeci de ani înainte, a încercat să elibereze pe Israel prin forţa fizică, a eşuat şi a fost obligat să fugă în dizgraţie. Doar după ce a cunoscut evanghelia ca putere a lui Dumnezeu pentru mântuire, a fost capabil să scoată poporul fără nicio frică de mânia regelui. Aceasta este o dovadă conclusivă că Dumnezeu nu plănuise ca ei să lupte pentru stăpânirea ţării; şi dacă nu luptau, bineînţeles că nu puteau să piardă pe niciunul dintre ei în bătălie. Citiţi mai departe despre modul în care Dumnezeu Îşi propusese să le dea ţara: 

„Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge, şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta, şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să nu ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării.” Exodul 23:27-30. 

Când Iacov, cu ani înainte, a stat în aceeaşi ţară cu familia sa, „groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care îi înconjurau, aşa că locuitorii lor nu au urmărit pe fiii lui Iacov”. Geneza 35:5. „Pe atunci ei erau puţini la număr, foarte puţini la număr şi străini în ţară; mergeau de la un neam la altul, şi de la o împărăţie la un alt popor, dar n-a dat voie nimănui să-i asuprească, şi a pedepsit împăraţi din pricina lor. «Nu vă atingeţi de unşii Mei – a zis El – şi nu faceţi rău proorocilor Mei.»” Psalmul 105:12-15. Exact aceeaşi putere trebuia să îi ducă în ţară şi cu rapiditate să le dea o moştenire veşnică în ea, căci mai târziu, deplângând necredincioşia lor, Domnul a spus: 

„O, de ar fi luat aminte poporul Meu la Mine şi de ar fi umblat Israel în căile Mele! Curând aş fi supus pe vrăjmaşii lor şi Mi-aş fi întors mâna împotriva vrăjmaşilor lor. Cei care Îl urau pe Domnul s-ar fi supus Lui; dar timpul lor ar fi dăinuit veşnic.” Psalmul 81:13-15 - KJV. 

De ce au luptat ei

„Dar copiii lui Israel au luptat în tot timpul existenţei lor naţionale şi aceasta sub îndrumarea lui Dumnezeu”, se va spune. Este foarte adevărat, dar nu dovedeşte deloc că era scopul lui Dumnezeu ca ei să lupte. Nu trebuie să uităm că „minţile lor erau orbite” din cauza necredinţei, aşa încât nu puteau întrezări scopul lui Dumnezeu cu ei. Nu au apucat realităţile eterne ale împărăţiei lui Dumnezeu, ci s-au mulţumit cu umbra acestora; şi acelaşi Dumnezeu care a răbdat împietrirea lor la început şi S-a străduit să îi înveţe prin umbre dacă nu au vrut realităţile, a continuat să rămână cu ei, luând în considerare cu milă slăbiciunile lor. Dumnezeu le-a îngăduit, din pricina împietririi inimii lor, să aibă mai multe soţii şi chiar a pus reguli care reglementau poligamia, dar aceasta nu dovedeşte că El a plănuit aşa pentru ei. Ştim bine că „de la început nu a fost aşa”. Astfel, când Isus le-a interzis urmaşilor Săi să lupte pentru vreo cauză, nu a introdus nimic nou, la fel cum nu a făcut-o nici atunci când a învăţat că omul trebuie să aibă o singură soţie şi să fie unit cu ea cât timp trăieşte. Pur şi simplu El enunţa primele principii – predicând o reformă completă. 

Executând judecata scrisă

Un lucru care nu ar trebui niciodată pierdut din vedere de către cei care sunt gata să citeze poruncile lui Dumnezeu către israeliţi, ca şi cum ar aproba războaiele fie de apărare sau cucerire, este faptul că Dumnezeu nu le-a spus niciodată să distrugă pe cineva a cărui cupă a nelegiuirii nu era încă deplină şi care nu respinsese irevocabil calea neprihănirii. La sfârşitul acestei lumi, când va veni timpul ca sfinţii să stăpânească împărăţia, judecata va fi dată sfinţilor Celui Prea Înalt (Daniel 7:22), şi sfinţii vor judeca nu numai lumea, ci şi pe îngeri. 1 Corinteni 6:2-3. De asemenea, ca moştenitori împreună cu Hristos, ei se vor avea o parte în executarea judecăţii, căci citim: 

„Să se bucure sfinţii în slavă; (…) Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor şi sabia cu două tăişuri în mâna lor, ca să facă răzbunarea asupra neamurilor şi să pedepsească popoarele; să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Lui.” Psalmul 149:5-9. 

De vreme ce Hristos Îşi asociază poporul cu El Însuşi în împărăţie, făcându-i pe toţi regi şi preoţi, nu este mai nepotrivit ca sfinţii Lui, în legătură cu El şi prin autoritatea Sa directă, să execute judecata dreaptă asupra celor răi care nu se mai pot corija, decât ar fi ca El să o facă. Şi astfel, dacă ne amintim că eliberarea din Egipt a fost începutul sfârşitului şi că Dumnezeu Îşi propunea atunci să dea poporului exact aceeaşi împărăţie pe care ne-o promite nouă acum, şi la care Hristos va chema pe cei binecuvântaţi când va veni, putem înţelege că un popor neprihănit putea atunci, ca şi în viitor, să fie agenţii dreptăţii lui Dumnezeu. Dar acela nu trebuia să fie un război de cucerire, nici măcar pentru stăpânirea ţării făgăduite, ci executarea judecăţii. Nu trebuie să uităm, însă, că Dumnezeu personal dă ordine când trebuie executate asemenea judecăţi şi nu lasă oamenii să presupună voia Lui într-un astfel de caz. Mai mult, doar acei care sunt fără păcat pot executa judecata asupra păcătoşilor. 

Războiul nu este un succes

Totuşi, mai trebuie amintit încă un lucru în legătură cu chestiunea luptei şi a intrării în stăpânirea ţării Canaanului, moştenirea făgăduită, şi anume, că fiii lui Israel nu au obţinut-o cu toată lupta lor. Făgăduinţa dată lor, rămâne pentru noi; „căci dacă le-ar fi dat Iosua odihnă, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi” în care noi să o căutăm şi să o găsim. Evrei 4:1. 8. Motivul pentru care ei nu au obţinut-o a fost necredinţa lor, şi acesta este motivul pentru care au luptat. Dacă ar fi crezut pe Domnul, I-ar fi permis Lui să cureţe ţara de locuitorii ei total depravaţi, pe calea pe care El o plănuise. Între timp, ei nu ar fi fost leneşi, ci ar fi făcut în mod viguros lucrarea credinţei pe care Dumnezeu le-o stabilise şi care trebuie să ne atragă atenţia în articolul următor.