Când Dumnezeu l-a trimis pe Moise să scoată pe Israel din Egipt, solia Sa către faraon a fost: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut; îţi spun: lasă pe fiul Meu să plece, ca să Mă slujească.” (Exodul 4:22-23); apoi El i-a scos şi le-a dat ţările păgânilor „ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui”. Psalmul 105:44-45. Marele avantaj al evreilor faţă de alte popoare a fost că „lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”. Romani 3:1-2. Cu siguranţă ei nu au primit acele „cuvinte vii” în toată puterea lor plină de viaţă, pentru ca avantajul lor să fie infinit mai mare; dar aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, şi acum noi nu discutăm despre ce a avut Israel de fapt sau cine a fost, ci despre ceea ce puteau avea şi ceea ce ar fi trebuit să fie.
Două lucruri au fost întotdeauna adevărate, şi anume, că „niciun om nu trăieşte pentru sine”, şi că „Dumnezeu nu face deosebire între persoane”; şi aceste două adevăruri combinate formează pe al treilea, că ori de câte ori Dumnezeu oferă un dar sau un avantaj cuiva, o face cu scopul ca acesta să îl folosească pentru beneficiul celorlalţi. Dumnezeu nu oferă unei persoane sau unui popor binecuvântări pe care nu ar vrea ca toţi să le aibă. Când a făgăduit o binecuvântare lui Avraam, a făcut-o cu scopul ca el să fie o binecuvântare, pentru ca în el să fie binecuvântate toate popoarele pământului. Dumnezeu a eliberat pe Israel deoarece a mers pe direcţia făgăduinţei făcute lui Avraam. De aceea, dându-le avantajul de a avea legea Sa, a făcut astfel pentru ca ei să descopere şi altor popoare acel avantaj inestimabil, pentru ca şi alte popoare să poată avea parte de ea.
Scopul lui Dumnezeu era ca numele Său să fie cunoscut pe tot pământul. Exodul 9:16. Dorinţa Lui ca toţi oamenii să Îl cunoască era la fel de mare precum dorinţa Lui ca Israel să Îl cunoască. A cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat este viaţă veşnică (Ioan 17:3); de aceea, descoperindu-Se pe Sine lui Israel, Dumnezeu le arăta calea vieţii veşnice sau evanghelia, cu scopul ca ei să proclame aceeaşi evanghelie altora. Motivul pentru care El S-a revelat pe Sine lui Israel mai întâi, a fost că ei se aflau, să zicem aşa, mai la îndemână faţă de alt popor. Amintirea felului în care a lucrat Dumnezeu cu Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif, şi a credinţei lor, era păstrată printre iudei, făcându-i astfel mai accesibili. Dumnezeu i-a ales nu pentru că îi iubea mai mult decât pe alţii, ci pentru că iubeşte pe toţi oamenii şi voia să Se facă şi lor cunoscut prin intermediul agenţilor care erau cel mai la îndemână. Ideea că Dumnezeu este exclusivist şi că El limitează îndurările şi adevărul Său la un popor special, este cea mai dezonorantă pentru caracterul Său. Niciodată nu a lăsat El păgânii fără mărturie despre Sine şi oriunde putea găsi un om sau un popor care consimţea să fie folosit, imediat îl încadra în serviciul Său, pentru a face o revelaţie şi mai mare despre Sine.
Efectul proclamării evangheliei în Egipt
Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire şi de vreme ce puterea cea mare a lui Dumnezeu a fost manifestată în salvarea lui Israel din Egipt, este evident că evanghelia a fost proclamată în acel moment aşa cum nu a mai fost niciodată de atunci. Efectul acelei proclamări este arătat prin cuvintele femeii păgâne, prostituata Rahav. Când cei doi spioni au venit în casa ei la Ierihon, ea i-a ascuns şi le-a spus:
„Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor, dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ.” Iosua 2:9-11.
Apoi a cerut şi a primit făgăduinţa eliberării
„Prin credinţă nu a pierit prostituata Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă.” Evrei 11:31. Ceea ce i s-a întâmplat ei putea fi soarta oricărui alt locuitor al Ierihonului, dacă ar fi exercitat aceeaşi credinţă ca ea. Ei auziseră aceleaşi lucruri ca ea şi ştiau la fel de bine ca ea că „Iehova, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ”. Dar cunoştinţa nu este credinţă. Demonii ştiu că există un singur Dumnezeu, dar ei nu au credinţă. Credinţa este încredere – supunere. Rahav a fost dispusă să se supună cerinţelor lui Dumnezeu şi să trăiască precum unul din poporul Său, în timp ce conaţionalii ei nu au fost. În cazul ei vedem dovedit că Dumnezeu salvează oamenii nu pentru că sunt buni, ci pentru că sunt dispuşi să fie făcuţi buni. Isus este trimis să ne binecuvânteze, întorcându-ne de la fărădelegile noastre. Acea sărmană femeie păgână cu o reputaţie proastă, care putea rosti o minciună cu o mimică falsă şi fără mustrare de conştiinţă, a avut o foarte slabă idee despre diferenţa dintre bine şi rău; totuşi Dumnezeu a recunoscut-o ca pe una din poporul Lui, pentru că nu s-a întors de la lumină, ci a umblat în lumină pe măsură ce ajungea la ea. A crezut spre mântuirea sufletului ei. Credinţa ei a ridicat-o dincolo de împrejurările păcătoase şi a aşezat-o pe calea cunoştinţei; şi nu se poate găsi o dovadă mai puternică a faptului că lui Hristos nu Îi este ruşine să îi numească fraţi chiar şi pe păgâni, decât faptul că nu Îi este ruşine să aibă una dintre ei, şi încă o prostituată, menţionată în sulul genealogiei Lui după trup.
Râvna lui Dumnezeu pentru toţi oamenii
Dar punctul special în această referire la Rahav este că Dumnezeu nu S-a limitat la poporul evreu. Oriunde exista un locuitor idolatru al Canaanului, dacă era dispus să Îl recunoască pe Dumnezeu, în acel moment era primit în poporul lui Dumnezeu. Faptul că făgăduinţa lui Avraam includea toată lumea, nu doar odraslele lui Iacov, este o lecţie nu doar teoretică, ci una practică, mângâietoare şi înălţătoare. Ne arată cât de îndelung răbdător este Domnul, care „doreşte ca nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. 2 Petru 3:9 - KJV. Ne arată cât de repede sesizează Dumnezeu cea mai slabă înclinaţie de a-L căuta şi o foloseşte ca mijloc de a atrage sufletul păcătos şi mai aproape. Cu blândeţe suflă peste cea mai firavă licărire, dacă există posibilitatea să facă din ea o flacără. Urechea Lui este fără încetare întoarsă spre pământ, încordată la maxim pentru a prinde cea mai slabă şoaptă, astfel încât strigătul cel mai slab, da, primul impuls de a striga după El din cele mai de jos adâncuri, este instantaneu auzit şi primeşte răspuns.
Preoţi ai lui Dumnezeu
Faptul că intenţia lui Dumnezeu pentru Israel era ca ei să proclame evanghelia întregii lumi se vede în faptul că, dacă rămâneau în legământul Său, urma ca ei să fie o împărăţie de preoţi. Toţi urmau să fie preoţi ai lui Dumnezeu. Însă, lucrarea unui preot este astfel prezentată în Maleahi 2:5-7, unde Dumnezeu spune despre Levi:
„Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace; I l-am dat ca să se teamă de Mine; şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu. Legea adevărului era în gura lui şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău. Căci buzele preotului trebuie să păstreze ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor.”
A întoarce oamenii de la rău este lucrarea lui Hristos prin învierea Sa; de aceea, lucrarea adevăratului preot este pur şi simplu de a predica evanghelia – de a vesti pe Mântuitorul cel viu, în care există legea cea vie şi desăvârşită care converteşte sufletul. Dar de vreme ce ar fi trebuit ca toţi copiii lui Israel să fie preoţi şi de aceea toţi să fie familiari cu legea, este evident că trebuia ca ei să fie preoţi în folosul altora. Dacă ar fi acceptat propunerea lui Dumnezeu şi ar fi fost bucuroşi să rămână în legământul Său în loc să insiste într-al lor, nu ar fi fost nevoie de nicio preoţie care să facă legea adevărului şi a păcii cunoscută lor; toţi ar fi cunoscut adevărul şi, în consecinţă, toţi ar fi fost liberi; dar slujba unui preot este de a învăţa legea şi de aceea este evident că scopul lui Dumnezeu de a-i scoate pe israeliţi din Egipt era să îi trimită în toată lumea pentru a predica evanghelia. Ce sarcină uşoară şi rapidă ar fi fost aceasta, susţinuţi fiind de puterea lui Dumnezeu! Faima a ceea ce făcuse Dumnezeu în Egipt se răspândise înaintea lor şi dacă ar fi înaintat cu aceeaşi putere, ar fi putut predica evanghelia în plinătatea ei oamenilor deja pregătiţi să o accepte sau să o respingă. Lăsându-şi soţiile şi micuţii în siguranţă în Canaan şi ieşind doi câte doi, după cum i-a trimis mai târziu Isus pe ucenicii săi, le-ar fi trebuit puţin timp pentru a duce evanghelia până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Să presupunem că vrăjmaşii ar fi încercat să se opună înaintării lor. Unul ar fi putut să pună pe fugă o mie, şi doi – zece mii. Aceasta înseamnă că puterea prezenţei lui Dumnezeu cu fiecare doi dintre ei ar fi făcut ca în ochii vrăjmaşilor lor ei să apară egali cu zece mii de oameni, şi nimeni nu ar fi îndrăznit să îi atace. Astfel, ar fi putut merge înainte cu lucrarea lor de a predica evanghelia, fără teama hărţuirii. Groaza pe care prezenţa lor ar fi inspirat-o opozanţilor, arată puterea pe care solia ce o proclamau ar fi avut-o asupra inimilor deschise să primească adevărul. Pe măsură ce ar fi mers astfel îmbrăcaţi cu toată puterea lui Dumnezeu, terenul nu ar fi avut nevoie să fie vizitat a doua oară. Toţi cei ce ar fi auzit ar fi luat poziţie imediat pentru sau împotriva adevărului; şi această decizie ar fi fost definitivă, căci, de vreme ce unul respinge evanghelia când este proclamată în toată plinătatea ei, adică însoţită de toată puterea lui Dumnezeu, nu se mai poate face nimic pentru el, pentru că nu există o putere mai mare decât aceea a lui Dumnezeu. Astfel, doar câţiva ani sau poate luni după traversarea Iordanului ar fi fost suficiente pentru predicarea evangheliei împărăţiei în toată lumea ca mărturie pentru toate naţiunile.
Dovezi ale imparţialităţii lui Dumnezeu
Însă Israel nu a împlinit chemarea sa înaltă. Necredinţa şi încrederea în sine i-a deposedat de prestigiul cu care au intrat în ţara făgăduită. Nu au lăsat ca lumina lor să lumineze şi astfel, în timp, ei înşişi au pierdut-o. S-au mulţumit să se colonizeze în Canaan în loc să stăpânească tot pământul. Au presupus că lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu se datora faptului că El îi iubea mai mult pe ei decât pe alţii şi astfel au devenit aroganţi şi i-au dispreţuit pe ceilalţi. Totuşi, Dumnezeu nu a încetat să le arate că ei trebuie să fie lumina lumii. Istoria iudeilor, în loc să arate că Dumnezeu se limitase la ei, arată că El încerca în continuu să îi folosească pentru a face cunoscut numele Său altora. Ca mărturie este raportul despre Naaman sirianul, care a fost trimis la regele lui Israel pentru a fi vindecat de lepră. Vezi cazul văduvei din Sarepta la care a fost trimis Ilie. Regina din Şeba a venit de departe ca să audă înţelepciunea lui Solomon. Iona a fost trimis, mai mult împotriva voinţei lui, să avertizeze Ninive care s-a pocăit la predicarea lui. Citiţi profeţiile lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel şi vedeţi cât de des Dumnezeu se adresează în mod direct diferitelor naţiuni. Toate acestea arată că Dumnezeu nu a fost atunci, cum nu este nici acum, doar Dumnezeul evreilor, ci şi al neamurilor. În final, pentru că Israel a refuzat complet să împlinească misiunea la care îi chemase Dumnezeu, i-a trimis în captivitate, pentru ca astfel păgânii să poată primi ceva din cunoştinţa despre Dumnezeu, cunoştinţă pe care nu au vrut să o împartă de bunăvoie. Acolo, câteva suflete credincioase au fost mijloacele pentru a pune adevărul în mod clar înaintea regelui păgân Nebucadneţar, care, în timp, cu umilinţă, L-a recunoscut pe Dumnezeu şi şi-a făcut publică mărturisirea de credinţă pe tot pământul. Regele Cir de asemenea, şi alţi regi persani, prin proclamaţii regale au făcut cunoscut în toată lumea numele singurului Dumnezeu adevărat.
Strânşi într-o singură turmă
Astfel, vedem că nimic nu a dorit Dumnezeu mai mult decât mântuirea păgânilor din jurul evreilor; şi nu numai a celor care erau aproape, ci şi a celor de departe, căci făgăduinţele erau nu doar pentru evrei şi pentru copiii lor, ci pentru toţi cei care erau „departe”. Vezi Fapte 2:39; Isaia 57:19. Că Dumnezeu nu făcea nicio diferenţă între iudei şi neamuri se vede din faptul că Avraam, capul naţiunii ebraice, fusese el însuşi dintre neamuri şi a primit asigurarea acceptării din partea lui Dumnezeu pe când era încă netăiat împrejur, „ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca adică să li se socotească şi lor neprihănirea”. Romani 4:11-12. Dumnezeu a fost întotdeauna la fel de dispus să accepte oameni dintre păgâni aşa cum a fost când l-a chemat pe Avraam să iasă dintre ei. Când a venit Hristos, a declarat că a fost trimis numai la oile pierdute ale casei lui Israel şi chiar în timp ce spunea asta, a arătat cine erau oile pierdute ale casei lui Israel, trimiţând vindecare unei femei păgâne care credea. Matei 15. Ce a făcut Hristos pentru femeia aceea canaanită, ar fi fost la fel de dispus şi nerăbdător să facă în zilele lui Iosua pentru fiecare locuitor al Canaanului şi pentru oricine din întreaga lume, care ar fi crezut. Toţi cei care nu s-ar fi agăţat cu încăpăţânare de idolii lor, ar fi fost strânşi în turma lui Israel, până ce ar fi fost o singură turmă, sub un singur păstor. Exista mântuire pentru toţi cei care ar fi acceptat-o, dar trebuia ca ei să devină cu adevărat israeliţi.
Israel, un popor separat
Acesta este motivul pentru care li s-a interzis israeliţilor să facă vreo alianţă cu locuitorii ţării. O alianţă implică asemănare, egalitate, unirea a două puteri similare. Dar Israel, dacă era credincios chemării lui, nu avea nimic în comun cu locuitorii ţării. Ei trebuiau să fie un popor separat, separat pur şi simplu datorită prezenţei sfinţitoare a Domnului. Când Dumnezeu îi spusese lui Moise: „Prezenţa Mea va merge cu tine şi îţi voi da odihnă”, Moise a replicat: „Dacă prezenţa Ta nu merge cu noi, nu ne duce mai departe. Căci de unde se va şti că eu şi poporul Tău am găsit har înaintea Ta? Nu din faptul că mergi Tu cu noi? Astfel vom fi separaţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele care sunt pe faţa pământului.” Exodul 33:14-16 - KJV. A face alianţă cu naţiunile înconjurătoare ar fi însemnat să se unească cu ele, iar acest lucru însemna despărţire de prezenţa lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu era singurul lucru care avea să facă şi să menţină pe Israel separat de alte naţiuni, şi prezenţa Lui nu putea avea alt efect decât acesta. Prezenţa lui Dumnezeu va face acelaşi lucru în aceste zile, căci El nu Se schimbă. Prin urmare, dacă cineva vrea să spună că nu este necesar ca poporul lui Dumnezeu să fie separat de naţiuni, în realitate el spune că nu este necesar ca ei să aibă prezenţa lui Dumnezeu.
Acelaşi principiu a fost implicat când poporul a vrut un rege. Citiţi raportul din 1 Samuel 8. Poporul i-a spus lui Samuel: „Pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile”. Acest lucru nu a plăcut lui Samuel şi fără îndoială i-a rănit sentimentele, dar poporul a insistat: „Dă-ne un împărat ca să ne judece.” Atunci Domnul i-a spus lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce îţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat întotdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei.” Atunci Samuel, la porunca Domnului, a prezentat înaintea poporului unele din relele care vor rezulta din faptul că vor avea un împărat; însă au refuzat să fie înduplecaţi, spunând: „Nu, ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile [naţiunile – KJV].”
În Biblie „naţiunile” sunt păgânii. Cuvântul ebraic care se traduce deseori prin „neamuri”, „naţiuni” (engl.), este acelaşi din care provine întotdeauna cuvântul „păgân”. Poate că Psalmul 96:5 clarifică acest lucru pentru cititor. „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt idoli; dar Domnul a făcut cerurile.” Aici este foarte evident că „naţiunile” sunt păgâne. În Psalmul 2:1, unde citim, „De ce se înfurie păgânii şi de ce îşi imaginează popoarele lucruri deşarte?” (KJV), o altă traducere spune: „De ce se înfurie naţiunile şi popoarele îşi imaginează lucruri deşarte?” (engl.). Ideea de „naţiune creştină” este o contradicţie, aşa cum ar fi termenii „creştin păgân” sau „creştin păcătos”. Termenul „naţiune”, folosit de Dumnezeu când vorbeşte de naţiunile pământeşti, înseamnă o colectivitate de păgâni. Astfel, ceea ce au spus de fapt evreii era aceasta: „Să fie un împărat pentru noi, ca să fim şi noi ca toţi păgânii.” Aceasta şi-au dorit ei, pentru că toate celelalte popoare recunoşteau alţi dumnezei decât pe Iehova şi toate popoarele de pe pământ, cu excepţia lui Israel, aveau regi peste ele. Biblia daneză traduce 1 Samuel 8:20 foarte clar: „Vom fi şi noi ca toţi păgânii.”
Planul lui Dumnezeu pentru Israel era ca el să nu fie o naţiune. Suntem înclinaţi să ne uităm la ce a fost el, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie, uitând că de la început până la sfârşit Israel a refuzat, într-o măsură mai mare sau mai mică, să umble în sfatul lui Dumnezeu. Vedem poporul evreu cu judecători şi oficiali şi toate accesoriile guvernului civil; dar trebuie să ne amintim că legământul lui Dumnezeu prevedea ceva mult diferit, ceva ce ei nu au înţeles niciodată pe deplin, din cauza necredinţei.
Israel – Biserica lui Hristos
Cuvântul „biserică” se foloseşte destul de des, totuşi probabil că puţini din cei care îl folosesc realizează că provine din limba greacă, dintr-un cuvânt care înseamnă „scos afară”, şi că se aplică lui Israel mai mult decât oricărui alt popor. Ei au constituit biserica lui Dumnezeu, întrucât au fost scoşi afară din Egipt. În Vechiul Testament se face referire la ei folosind termenul „adunare”, adică, cei care erau adunaţi sau strânşi laolaltă, căci formau turma Domnului al cărei păstor era El. Dumnezeu este cunoscut ca „Păstorul lui Israel”. Psalmul 80:1. Vezi de asemenea Psalmul 23:1. Astfel, biserica din timpurile de mai târziu este numită turma lui Dumnezeu. Fapte 20:28. Ştefan, în discursul său dinaintea Sinedriului, a vorbit despre Israel ca despre „biserica din pustie”. Fapte 7:38 - KJV.
Este o singură biserică, fiindcă biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1:19-23) şi trupul este unul singur. Efeseni 4:4. Acea singură biserică este formată din cei care aud şi urmează glasul lui Hristos, căci Hristos spune: „Oile Mele aud glasul Meu” „şi vin după Mine”. Ioan 10:27. Biserica aceea din pustie este deci aceeaşi cu adevărata biserică a lui Hristos din fiecare perioadă. Acest lucru este cel mai clar arătat în Evrei 3:2-6. Când citiţi pasajul, amintiţi-vă despre „casa lui Dumnezeu” că este „biserica Dumnezeului celui viu”. 1 Timotei 3:15. Textul spune că Hristos a fost credincios în casa lui Dumnezeu, aşa cum şi Moise a fost. Moise a fost credincios în casa lui Dumnezeu ca slujitor, dar Hristos ca Fiu peste aceeaşi casă, „şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm [în care ne bucurăm – KJV]”. Isus a fost chemat din Egipt, după cum este scris: „am chemat pe Fiul Meu din Egipt”. Matei 2:15. El era capul şi conducătorul oştirii care a ieşit împreună cu Moise. 1 Corinteni 10:1-10. Hristos şi Moise, deci, sunt în aceeaşi tovărăşie şi comunitate, şi oricine este părtaş cu Hristos trebuie să îl recunoască pe Moise ca frate în Domnul.
Aceste lucruri sunt foarte importante, căci, de vreme ce studiem planul lui Dumnezeu pentru Israel, învăţăm adevăratul model pentru biserica lui Dumnezeu din toate timpurile, până la sfârşit. Nu putem cita fără discernământ ce a făcut Israel ca o autoritate pentru ce ar trebui să facem noi, întrucât ei s-au răzvrătit deseori împotriva lui Dumnezeu, iar istoria lor este mai degrabă un raport al apostaziei decât al credinţei; dar putem şi ar trebui să studiem făgăduinţele lui Dumnezeu şi mustrările adresate lor, căci ceea ce avea El pentru ei are de asemenea pentru noi.
Biserica, împărăţia
Poporul Israel a constituit o împărăţie de la început, cu secole înainte ca Saul să fie pus peste ei; căci biserica lui Dumnezeu este împărăţia Sa, iar supuşii Lui sunt toţi copiii Lui. „Casa lui Dumnezeu” este „comunitatea lui Israel”. Efeseni 2:19 - KJV. Hristos, împreună cu Tatăl, stă pe „tronul harului” şi adevărata biserică Îl recunoaşte pe El, şi numai pe El, ca Domn. Apostolul Ioan, scriind bisericii, semnează: „fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos.” Apocalipsa 1:9. Hristos a declarat despre Sine că este împărat, şi anume împăratul evreilor (Matei 27:11), şi a primit omagiu ca „Împărat al lui Israel”. Ioan 1:49. Dar chiar şi atunci când a pretins că este împărat, Isus a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” Ioan 18:36. Aşa cum împărăţia lui Hristos nu este din această lume, tot aşa biserica Sa, trupul Său, poporul pe care l-a ales El şi pe care l-a chemat afară din lume, nu trebuie să formeze o parte a lumii, deşi este în ea. Nu trebuie făcută niciun fel de alianţă cu lumea, indiferent de scop. Singurul ei rost în lume este să fie lumina lumii, sarea prin care să fie conservat cât mai mult din lume. Nu trebuie să fie o parte a lumii, aşa cum lumina nu este o parte a întunericului în care luminează. „Ce legătură este între lumină şi întuneric?” 2 Corinteni 6:14 - KJV. Sunt două clase distincte pe pământ – biserica şi lumea; dar când biserica se aliază cu lumea, fie în mod formal, fie că adoptă metodele sau principiile lumii, atunci în mod real există o singură clasă – lumea. Prin harul lui Dumnezeu, totuşi au existat întotdeauna câţiva credincioşi, chiar şi în timpul celei mai mari apostazii.
Nu o teocraţie
Este destul de obişnuit să se vorbească despre Israel ca despre o teocraţie. Într-adevăr, aşa plănuise Dumnezeu să fie şi aşa ar fi trebuit să fie, dar în adevăratul sens nu a fost niciodată. Cel mai departe de teocraţie a fost Israel când poporul a cerut un împărat pământesc „pentru ca să fim şi noi ca toţi păgânii”, deoarece făcând astfel, L-au respins pe Dumnezeu ca împărat al lor. Este destul de ciudat că oamenii se referă la ce a făcut Israel în directă opoziţie cu dorinţele lui Dumnezeu, ca justificare pentru o acţiune similară de acum din partea bisericii, şi la actul lor de respingere a lui Dumnezeu ca o dovadă că erau guvernaţi de puterea Sa.
Cuvântul „teocraţie” este o combinare între două cuvinte greceşti şi înseamnă în mod literal „guvernarea lui Dumnezeu”. O teocraţie adevărată prin urmare, este un trup în care Dumnezeu este singurul şi absolutul conducător. O asemenea guvernare a fost rareori văzută pe acest pământ şi niciodată într-o măsură prea mare. O adevărată teocraţie a existat când Adam a fost făcut la început şi aşezat în Eden, când „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune”. Geneza 1:31. Dumnezeu l-a făcut pe Adam din ţărâna pământului şi l-a pus peste lucrările mâinilor Sale. El a fost făcut stăpân „peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”. Geneza 1:26. Prin urmare, lui i se dăduse toată puterea. Dar în cea mai bună stare a sa, fiind încoronat cu slavă şi cu cinste, Adam a fost doar ţărână, fără să aibă mai multă putere de la sine decât avea ţărâna peste care călca. De aceea, puterea măreaţă care se manifesta în el nu era nicidecum puterea lui, ci era puterea lui Dumnezeu care lucra în el. Dumnezeu era stăpân absolut, dar I-a plăcut Lui, în ceea ce priveşte acest pământ, să Îşi descopere puterea prin om. Cât timp Adam a fost loial faţă de Dumnezeu, a existat deci o teocraţie perfectă pe acest pământ.
O asemenea teocraţie nu a mai existat niciodată de atunci încoace, întrucât căderea omului a însemnat recunoaşterea lui Satan ca dumnezeu al acestei lumi. Dar în mod individual a existat în perfecţiunea ei în Hristos, al doilea Adam, în inima căruia se afla legea lui Dumnezeu, şi în care locuia trupeşte toată plinătatea dumnezeirii. Când Hristos va reînnoi pământul şi va restaura toate lucrurile ca la început şi va fi doar o turmă şi un păstor, un singur împărat pe pământ, atunci va fi o teocraţie perfectă. Voia lui Dumnezeu va fi făcută pe tot pământul aşa cum este acum în cer. Dar acum este timpul pregătirii. Acum Hristos Îşi strânge un popor în care va fi reprodus caracterul Său, în inimile căruia va locui El prin credinţă, aşa încât fiecare dintre ei, asemenea Lui, „va fi plin de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Efeseni 3:17-19. Aceştia strânşi constituie biserica lui Hristos, care, ca întreg, este „plinătatea Celui ce umple totul în toţi”. Efeseni 1:22-23 - KJV. Astfel, în timp ce adevărata teocraţie este în primul rând în inimile indivizilor care, zi de zi, spun cu sinceritate Tatălui lor ceresc: „a Ta este împărăţia”, mulţimea celor ce cred – biserica – atunci când va fi unită laolaltă într-un singur gând prin Duhul Sfânt, va constitui singura teocraţie care a existat vreodată pe acest pământ. Când biserica este apostată, ea caută prin alianţe cu lumea, asumându-şi putere regească, să arate o formă teocratică de guvernare, dar nu este decât o formă falsificată, fără putere divină, în timp ce adevăraţii urmaşi ai lui Dumnezeu, puţini la număr, risipiţi prin toată lumea şi necunoscuţi de naţiuni, oferă un exemplu de teocraţie adevărată.
Prin profetul care şi-a deschis gura să blesteme, dar în loc de aceasta a rostit binecuvântări, Dumnezeu a spus despre poporul Său Israel: „Poporul va locui singur şi nu va fi numărat printre naţiuni.” Numeri 23:9 - KJV. Poporul lui Dumnezeu este în lume, nu din lume, cu scopul de a da pe faţă măreţia Celui care i-a scos din întuneric. Dar acest lucru ei îl pot face numai dacă recunosc pe Dumnezeu ca suprem. Biserica este împărăţia în care doar Dumnezeu guvernează, în care toată puterea ei este puterea Lui, singura ei lege este legea Lui, a iubirii. Doar glasul lui Dumnezeu este cel auzit şi pe care membrii îl urmează, şi doar glasul lui Dumnezeu vorbeşte prin ea.
Niciun model pământesc
Niciuna dintre împărăţiile sau asociaţiile pământeşti nu pot servi ca model pentru adevărata teocraţie, biserica şi împărăţia lui Dumnezeu; iar acţiunile organizaţiilor lumeşti nu pot fi luate ca ceva precedent. Ea este unică în orice detaliu, fără se depindă de niciunul din lucrurile pe care se bazează guvernările omeneşti pentru menţinerea unităţii, şi totuşi, este o aşa minunată desfăşurare de ordine, armonie şi putere încât îi uimeşte pe toţi.
Dar, cu toate că poporul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să locuiască de o parte, fără să fie numărat printre naţiuni, şi în consecinţă fără să aibă vreo parte în direcţionarea sau administrarea guvernelor civile, nu trebuie să fie nicidecum indiferent faţă de bunăstarea omenirii. Asemenea Capului lor divin, misiunea lor este să facă bine. Aşa cum Adam a fost fiul lui Dumnezeu (Luca 3:38), întreaga familie umană, deşi căzută, sunt copiii Lui – fii risipitori – şi de aceea, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor privi pe toţi oamenii ca fraţi ai lor, pentru bunăstarea şi mântuirea cărora trebuie să lucreze. Lucrarea lor este de a descoperi pe Dumnezeu lumii ca pe un tată iubitor şi bun, iar acest lucru îl pot face numai permiţând iubirii Lui să lumineze în vieţile lor.
Împărăţia lui Hristos de pe pământ are drept singură lucrare ca, prin asemănarea în mod practic cu El, să arate supunerea ei faţă de El şi să Îl prezinte ca Domnul de drept al tuturor şi astfel, dovedind măreţia Sa, să determine pe cât mai mulţi să Îl accepte ca Împărat, pentru a fi pregătiţi să Îl primească atunci când va veni pe tronul slavei Sale. Matei 25:31. Hristos, Împăratul, a venit în lume pentru singurul scop de a mărturisi despre adevăr (Ioan 18:37) şi la fel, supuşii Lui loiali nu au alt obiectiv în vieţile lor; iar puterea prin care aduc mărturie este cea a Duhului Sfânt care locuieşte în ei şi rămâne în ei (Fapte 1:8), şi nu prin amestecul în luptele politice sau sociale. Pentru puţină vreme, după înălţarea lui Hristos la cer, biserica a fost mulţumită cu această putere şi un progres minunat s-a făcut în lucrarea de predicare a evangheliei împărăţiei; dar curând, biserica a început să adopte metode lumeşti, iar membrii ei au devenit interesaţi de treburile statului în loc de cele ale împărăţiei lui Hristos, iar puterea a fost pierdută. Dar să ne amintim că, în acele zile ale loialităţii bisericii, era prezentă aceeaşi putere care fusese dată israeliţilor în acelaşi scop cu sute de ani înainte; şi amintiţi-vă mai mult că poporul prin care puterea lui Dumnezeu a fost manifestată astfel, a fost în ambele cazuri acelaşi, „căci mântuirea vine de la iudei”. Ioan 4:22.
„Cât despre Dumnezeu, calea Sa este desăvârşită”, şi ştim că „tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El”. Eclesiastul 3:14. De aceea, deşi Israel în zilele judecătorilor şi ale profeţilor s-a dovedit necredincios în cele încredinţate lui, şi aceeaşi biserică din zilele apostolilor a fost în mare măsură neglijentă faţă de privilegiile şi datoria ei, trebuie să vină timpul când biserica – Israelul lui Dumnezeu – va ieşi din lume şi va fi separată şi astfel, va fi liberă de toate încurcăturile pământeşti şi depinzând numai de Hristos, va străluci ca zorile, „frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor”.