Prezenţa Mea va merge cu tine şi Eu îţi voi da odihnă.” Exodul 33:14. Acestea sunt cuvintele cu care l-a încurajat Domnul pe Moise să conducă poporul lui Israel mai departe, după ce păcătuiseră atât de grav, făcând şi închinându-se la viţelul de aur.
Odihna lui Hristos
În studiul nostru despre odihna pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său, va fi bine să ne amintim că făgăduinţa raportată aici este identică cu aceea din Matei 11:28. Odihna a fost făgăduită şi putea fi găsită numai în prezenţa lui Dumnezeu, care urma să meargă cu poporul Său. Astfel, Hristos, care este „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23) şi care este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28:20 - KJV), spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Odihna oferită copiilor lui Israel în pustie este aceeaşi odihnă pe care Hristos o oferă întregii omeniri, odihna în Dumnezeu, în braţele cele veşnice – întrucât singurul fiu născut „este în sânul Tatălui”. Ioan 1:18. „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.” Isaia 66:13.
Dar Dumnezeu a fost şi este întotdeauna prezent peste tot; atunci de ce nu au toţi oamenii odihnă? – Pentru simplul motiv că oamenii în general nu Îi recunosc prezenţa, nici măcar existenţa. În loc să ţină seama de Dumnezeu în toate chestiunile vieţii, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi când El nu ar exista. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este.” Evrei 11:6. Aceasta arată că incapacitatea generală de a fi plăcuţi lui Dumnezeu şi astfel, de a găsi odihnă, provine din necredinţa în mod practic în existenţa Sa.
Cum putem şti că Dumnezeu există? – Încă de la crearea lumii, lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu, adică, puterea Lui veşnică şi divinitatea Sa au fost în mod clar descoperite în lucrurile pe care El le-a făcut (vezi Romani 1:20); aşa încât cei care nu Îl cunosc sunt fără scuză. Dumnezeu Se descoperă în calitate de creator, deoarece faptul că El creează Îl evidenţiază ca Dumnezeul existent prin Sine Însuşi şi Îl diferenţiază de toţi dumnezeii falşi. „Domnul este mare şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii. Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Psalmul 96:4-5. „Domnul este adevăratul Dumnezeu, El este Dumnezeul cel viu şi un rege veşnic. (…) Dumnezeii care nu au făcut cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. El a făcut pământul prin puterea Lui, El a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui.” Ieremia 10:10-12 KJV. „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.” Psalmul 121:2. „Ajutorul nostru este în numele Domnului care a făcut cerurile şi pământul.” Psalmul 124:8. Acum, de vreme ce odihna se găseşte numai în prezenţa lui Dumnezeu, iar prezenţa Lui este cu adevărat cunoscută şi apreciată numai prin lucrările Lui, este evident că odihna făgăduită trebuie să fie foarte strâns legată de creaţie.
Odihna şi moştenirea – inseparabile
Acesta este adevărul, căci odihna şi moştenirea întotdeauna au fost asociate în făgăduinţă. Când copiii lui Israel au fost învăţaţi în pustie, li s-a spus: „Să nu faceţi dar cum facem noi acum aici, unde fiecare face ce-i place. Fiindcă nu aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. Dar veţi trece Iordanul şi veţi locui în ţara pe care v-o va da în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă, după ce vă va izbăvi de toţi vrăjmaşii voştri care vă înconjoară, şi veţi locui fără frică; atunci va fi un loc pe care îl va alege Domnul Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască numele Lui acolo.” Deuteronom 12:8-11. La fel, Moise a spus şi seminţiilor care se aflau pe partea estică a Iordanului: „Domnul Dumnezeul vostru vă dă în mână ţara aceasta ca să o stăpâniţi; voi toţi cei buni de luptă, să mergeţi înarmaţi înaintea copiilor lui Israel. Numai femeile voastre, pruncii şi vitele voastre (…) să rămână în cetăţile pe care vi le-am dat; până ce Domnul va da odihnă fraţilor voştri ca şi vouă, şi vor lua şi ei în stăpânire ţara pe care le-o dă Domnul Dumnezeul vostru dincolo de Iordan.” Deuteronom 3:18-20. Odihna şi moştenirea sunt inseparabile. În Hristos, care este „Dumnezeu cu noi” găsim odihnă, în El „în care de asemenea am obţinut o moştenire, fiind hotărâţi mai dinainte după scopul Celui care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale”. Duhul Sfânt este primul rod al acestei moşteniri, până ce stăpânirea plătită este răscumpărată. Efeseni 1:10-14. „Domnul este partea mea de moştenire.” Psalmul 16:5. El este atât odihna, cât şi moştenirea noastră; avându-L pe El, avem totul.
Deja am văzut copiii lui Israel în ţara făgăduinţei; ţara, deci şi odihna, erau ale lor, căci citim aceste afirmaţii care erau adevărate în zilele lui Iosua:
„Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea. Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţilor lor; niciunul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă; şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor. Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită; toate s-au împlinit.” Iosua 21:43-45.
Iosua aminteşte de credincioşia lui Dumnezeu
Dar dacă ne-am opri aici, am face o mare greşeală. Trecând peste un capitol, ajungem la raportul în care Iosua a spus „întregului Israel”, bătrânilor, judecătorilor etc., la mult timp după ce „Domnul dăduse odihnă lui Israel, izbăvindu-l de toţi vrăjmaşii care îi înconjurau”. Iosua 23:1-2. După ce le aminteşte ce făcuse Domnul pentru ei, a spus:
„Vedeţi, v-am dat ca moştenire prin sorţ, după seminţiile voastre neamurile acestea care au rămas, începând de la Iordan, şi toate neamurile pe care le-am nimicit, până la marea cea mare spre apusul soarelui. Domnul, Dumnezeul vostru, le va izgoni dinaintea voastră şi le va alunga dinaintea voastră; şi voi le veţi stăpâni ţara, cum a spus Domnul, Dumnezeul vostru. Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga. Să nu vă amestecaţi cu neamurile acestea care au rămas printre voi; să nu rostiţi numele dumnezeilor lor, şi să nu-l întrebuinţaţi în jurământ; să nu le slujiţi, şi să nu vă închinaţi înaintea lor. Ci alipiţi-vă de Domnul Dumnezeul vostru, cum aţi făcut până în ziua aceasta. Domnul a izgonit dinaintea voastră neamuri mari şi puternice; şi nimeni până în ziua aceasta, nu a putut să vă stea împotrivă. Unul singur dintre voi urmărea o mie dintre ei (va pune pe fugă o mie – KJV); căci Domnul Dumnezeul vostru, lupta pentru voi (El este Cel care luptă pentru voi – KJV), cum v-a spus. Vegheaţi dar cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru. Dacă vă veţi abate şi vă alipiţi de neamurile acestea care au rămas printre voi, dacă vă veţi uni cu ele prin căsătorii cu ei, şi dacă veţi intra în legături cu ele, să fiţi încredinţaţi că Domnul Dumnezeul vostru nu va mai izgoni aceste neamuri dinaintea voastră; ci ele vă vor fi o cursă şi un laţ, un bici în coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pieri de pe faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru. Iată că astăzi eu mă duc pe calea pe care merge tot ce este pământesc; recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, că niciunul din toate cuvintele bune rostite asupra voastră de Domnul Dumnezeul vostru, nu a rămas neîmplinit; toate vi s-au împlinit, niciunul nu a rămas neîmplinit. Şi după cum toate cuvintele bune pe care vi le spusese Domnul Dumnezeul vostru, s-au împlinit pentru voi, tot aşa Domnul va împlini faţă de voi toate cuvintele rele, până vă va nimici de pe faţa acestei ţari bune pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru. Dacă veţi călca legământul pe care vi l-a dat Domnul Dumnezeul vostru, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, Domnul se va aprinde de mânie împotriva voastră, şi veţi pieri degrabă din ţara cea bună pe care v-a dat-o El.” Iosua 23:4-16.
Odihna – asigurată numai prin credinţă
În această porţiune din Scriptură avem o altă dovadă că moştenirea este odihna făgăduită. Ni se spune clar că Dumnezeu a dat lui Israel odihnă şi că această discuţie a avut loc cu mult timp după aceea; totuşi, chiar în această discuţie li s-au spus condiţiile pe baza cărora vor avea odihna cu siguranţă, şi pe baza cărora vrăjmaşii care mai erau încă în ţară vor fi alungaţi. Totul depindea de credincioşia lui Israel faţă de Dumnezeu. Dacă aveau să se întoarcă de la slujirea Domnului şi aveau să meargă după alţi dumnezei, atunci trebuiau să ştie cu certitudine că Dumnezeu nu avea să mai alunge dinaintea lor naţiunile care rămăseseră, ci acele naţiuni aveau să îi hărţuiască fără încetare, iar Domnul avea să îi şteargă de pe faţa pământului pe care li-l dăduse.
Cum se poate spune despre copii lui Israel că au primit odihnă faţă de toţi vrăjmaşii lor, şi că au avut ţara în stăpânire, când vrăjmaşii lor erau încă în ţară şi exista posibilitatea ca duşmanii să îi alunge pe ei, în loc să fie alungaţi? Chiar Scripturile oferă răspunsul. De exemplu, când toţi regii amoriţi au ameninţat pe gabaoniţi, care se aliaseră cu israeliţii, Domnul i-a spus lui Iosua: „Nu te teme de ei, căci i-am dat în mâinile tale.” Iosua 10:8 - KJV. Ce a făcut atunci Iosua? – S-a dus şi i-a luat. El nu a spus în mod îndoielnic: „Nu văd nicio dovadă că Domnul i-a dat în mâinile mele, pentru că nu îi am”; nici nu a spus în mod nebunesc: „De vreme ce Domnul mi i-a dat în mână, pot da drumul oamenilor şi mă pot odihni.” În oricare din aceste situaţii ar fi fost învins, chiar dacă Dumnezeu îi dăduse biruinţa. Prin acţiunea sa, Iosua a arătat că într-adevăr a crezut ceea ce i-a spus Domnul. Credinţa lucrează, şi continuă să lucreze.
În acelaşi fel poporului i s-a spus că Dumnezeu le-a dat biruinţa, pe când încă stăteau în afara zidurilor înalte şi a porţilor zăvorâte ale Ierihonului. Era adevărat că Dumnezeu le dăduse biruinţa, şi totuşi totul depindea de ei. Dacă ar fi refuzat să strige, nu ar fi văzut niciodată biruinţa.
În Hristos avem odihna şi moştenirea; dar pentru a fi făcuţi părtaşi ai lui Hristos, trebuie „să păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. Evrei 3:14. Isus spune: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16:33. Totuşi, chiar în acelaşi discurs El a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.” Ioan 14:27. Ce?! Pace în mijlocul necazurilor? Da, căci observaţi ce spune: „Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Să ai necazuri şi totuşi să nu fii tulburat; să fii în mijlocul pericolului şi totuşi să nu te temi, să fii în focul bătăliei şi totuşi să te bucuri de pace deplină; într-adevăr, pacea este dată extrem de diferit faţă de felul în care o oferă lumea.
Lupta deja încheiată
Ascultaţi solia care a fost încredinţată profetului Isaia să o dea lui Israel când treceau prin cele mai grele încercări, o solie actuală pentru noi chiar mai mult decât pentru oamenii care au trăit atunci când ea a fost rostită: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi-i la inimă Ierusalimului, strigaţi-i că lupta lui s-a sfârşit, că fărădelegea îi este iertată.” Isaia 40:1-2 - KJV. Minunată asigurare! Războiul s-a terminat, lupta s-a sfârşit, biruinţa este câştigată! Să concluzionăm deci că putem merge să dormim în siguranţă? Nicidecum; noi trebuie să fim treji şi să folosim biruinţa pe care Domnul a câştigat-o pentru noi. Conflictul este împotriva domniilor şi puterilor (Efeseni 6:12), dar Isus „a dezbrăcat domniile şi puterile” (Coloseni 2:15), şi a oferit o privelişte triumfătoare asupra lor, fiind înviat ca să stea în locurile cereşti, „mult mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai din această lume, ci şi din aceea care va veni” (Efeseni 1:20-21 - KJV), iar Dumnezeu ne-a înviat şi pe noi împreună cu El, ca să stăm împreună cu El în aceleaşi locuri cereşti (Efeseni 2:1-6) şi în consecinţă, la fel de mult deasupra tuturor domniilor şi puterilor, stăpânirilor şi oricărui nume, nu numai din această lume, ci şi din cea care va veni. De aceea, putem spune şi ar trebui să spunem din inimă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.”
Lecţii din Psalmi
David a înţeles şi s-a bucurat de această biruinţă când era vânat ca o potârniche pe munţi. Odată se ascundea într-o peşteră în pustia Zif, iar zifiţii au venit la Saul şi, descoperindu-i în mod perfid unde este ascunzătoarea, au spus: „Coboară-te dar, împărate, fiindcă aceasta este toată dorinţa sufletului tău; lasă pe noi dacă e vorba să-l dăm în mâinile împăratului.” 1 Samuel 23:15-20. Iar David, cu toate că ştia toate acestea, şi-a luat harfa şi a compus un psalm de laudă, spunând: „Îţi voi aduce jertfe de bună voie, voi lăuda Numele Tău, Doamne, căci este binevoitor. Căci El mă izbăveşte din toate necazurile.” Psalmul 54:6-7. Citiţi tot psalmul, inclusiv introducerea. În felul acesta, el putea cânta: „Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme.” Psalmul 27:3. Al treilea psalm, cu expresiile lui de încredere deplină în Dumnezeu şi cu nota lui de biruinţă, a fost compus în timp ce era exilat de la tronul său, fugind dinaintea lui Absalom. Avem nevoie să învăţăm Psalmul 23, în aşa fel încât să nu fie numai cuvinte goale când vom spune: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă peste el.”
Cel puternic învins
Ceea ce învinge lumea, este credinţa noastră. O, de am putea pricepe şi păstra totdeauna în minte faptul că biruinţa este deja câştigată, că Hristos, cel puternic, a venit asupra celui tare, adversarul şi opresorul nostru, l-a biruit, şi l-a dezbrăcat de toată armura în care se încredea, aşa că avem de luptat numai cu un duşman învins şi dezarmat. Motivul pentru care suntem biruiţi este că nu credem şi nu cunoaştem această realitate. Dacă am cunoaşte-o şi ne-am aminti-o, nu am cădea niciodată, căci cine ar fi atât de nebun încât să permită să fie luat captiv de un vrăjmaş fără armură şi lipsit de putere? Cât de multe din binecuvântările pe care ni le-a dat Dumnezeu se pierd pur şi simplu deoarece credinţa noastră nu le apucă.
Câte binecuvântări ne-a dat: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos care ne-a binecuvântat cu fiecare binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos.” Efeseni 1:3 - KJV. „Dumnezeiască Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” 2 Petru 1:3. Şi totuşi, în ciuda faptului că toate lucrurile sunt ale noastre (1 Corinteni 3:21), deseori acţionăm ca şi când nu am avea nimic. Un om, un profesor de religie şi un conducător în biserică a spus odată, când aceste texte i-au fost repetate pentru încurajare: „Dacă Dumnezeu mi-a dat toate aceste lucruri, de ce nu le am?” Fără îndoială mulţi vor citi aici propria lor experienţă. Răspunsul era uşor: pentru că nu a crezut că Dumnezeu i le-a dat. El nu putea simţi că le are, şi de aceea nu credea că le are; însă credinţa trebuie să le apuce, iar omul nu poate spera să fie capabil de a simţi un lucru pe care nu îl atinge. Biruinţa nu este îndoială, vedere sau sentiment, ci credinţă.