39. Odihna făgăduită - partea a II-a

39. Odihna făgăduită - partea a II-a

Israeliţii erau în stăpânirea ţării; niciunul din cuvintele lui Dumnezeu nu rămăsese neîmplinit; împreună cu El le dăduse toate lucrurile; dar ei nu au apreciat minunatul dar şi astfel, au primit în zadar harul lui Dumnezeu. 

Cel puţin cu numele au fost credincioşi lui Dumnezeu în timpul vieţii lui Iosua, dar după moartea lui „copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care îi înconjurau; s-au închinat înaintea lor, şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Astarteelor. Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur, şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Oriunde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare.” Dumnezeu le spusese că din cauza neascultării lor, nu va izgoni popoarele dinaintea lor, ci vrăjmaşii lor vor rămâne şi vor fi ca nişte spini în coastele lor. Judecători 2:1-15.

Astfel, vedem că deşi Dumnezeu le-a dat odihnă, ei nu au intrat în ea. Prin urmare, a fost la fel de adevărat despre ei ca despre cei ce au căzut în pustie, că „nu au putut să intre din pricina necredinţei lor”.

Care este poziţia noastră?

„De aceea, să ne fie teamă, ca nu cumva, având făgăduinţa intrării în odihna Lui, vreunul dintre voi să fie lipsit de ea. Căci evanghelia ne-a fost predicată nouă, ca şi lor; dar cuvântul predicat lor nu le-a folosit la nimic, pentru că nu a fost amestecat cu credinţă în cei care l-au auzit.” Evrei 4:1-2 - KJV. Suntem în lume exact în aceeaşi situaţie ca vechiul Israel, cu aceleaşi făgăduinţe, aceleaşi perspective, aceiaşi duşmani, aceleaşi pericole. 

Nu sunt duşmanii împotriva cărora să putem folosi arme obişnuite de luptă, cu toate că urmaşii lui Hristos sunt asiguraţi că vor suferi persecuţie (2 Timotei 3:12) şi că vor fi urâţi de lume, cu o ură până la moarte (Ioan 15:18-19; 16:1-3); totuşi, „armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti”. Astfel, cazul nostru nu este în niciun fel diferit de cel al Israelului din vechime. 

Biruinţa lor putea fi obţinută numai prin credinţă şi, aşa cum deja am văzut, dacă ei ar fi fost cu adevărat credincioşi, nu ar mai fi fost nevoie să folosească sabia pentru a izgoni pe canaaniţi, aşa cum nu a fost nevoie să o folosească pentru a-l distruge pe faraon şi oştirea lui. Într-adevăr, motivul pentru care ei nu au câştigat stăpânire deplină asupra ţării a fost acea necredinţă care a făcut sabia necesară; pentru că este absolut imposibil ca patria cerească pe care Dumnezeu a făgăduit-o lui Avraam să fie cucerită de oameni cu săbii sau arme în mâinile lor. Nu era nevoie ca Israel să lupte în vechime, aşa cum nu este nevoie ca noi să o facem, căci „când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui” (Proverbe 16:7), iar nouă ni se interzice total să luptăm. 

Când Hristos porunceşte urmaşilor Săi să nu lupte şi îi avertizează că dacă o vor face vor pieri, nu introduce o nouă ordine de lucruri, ci pur şi simplu Îşi conduce poporul înapoi la principiile dintâi. Vechiul Israel oferă o ilustraţie a faptului că cei care folosesc sabia vor pieri de sabie; şi, cu toate că Domnul a avut multă răbdare cu ei şi a făcut multe concesii slăbiciunii lor şi are încă şi mai multă răbdare cu noi, El doreşte ca noi să evităm greşelile lor. Toate lucrurile privitoare la ei, „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile lumii”. 1 Corinteni 10:11. 

Făgăduinţa Canaanului

Dar trebuie să mergem puţin mai departe şi să vedem că poziţia noastră este exact aceea a vechiului Israel şi că aceeaşi odihnă şi moştenire date de Dumnezeu lor, lăsate de ei nebuneşte să le alunece printre degete, sunt ale noastre, cu condiţia ca noi „să păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. Din fericire, dovada este foarte simplă şi clară, şi deja am analizat-o în mare parte. Să ne împrospătăm minţile cu următoarele fapte. 

Canaan este ţara pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam şi seminţei lui „în stăpânire veşnică”. Geneza 17:7-8. Aceasta urma să fie o stăpânire veşnică atât pentru Avraam cât şi pentru sămânţa lui. Dar Avraam însuşi nu a avut nici măcar o palmă de loc din ţară în stăpânire reală (Fapte 7:5) şi niciunul din sămânţa lui nu a avut, căci până şi cei neprihăniţi dintre ei (şi doar cei neprihăniţi sunt sămânţa lui Avraam), „toţi au murit în credinţă, fără să fi primit lucrurile făgăduite”. Evrei 11:13. 39. 

De aceea, aşa cum am arătat înainte, stăpânirea ţării presupunea învierea morţilor la venirea Domnului pentru a restaura toate lucrurile. Prin învierea lui Hristos, Dumnezeu ne-a născut din nou la o speranţă vie, „la o moştenire care nu se strică, neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. 1 Petru 1:3-6. 

O împărăţie întinsă în toată lumea

Dar stăpânirea ţării Canaanului nu însemna mai puţin decât stăpânirea întregii lumi, după cum învăţăm comparând Geneza 17:7-8. 11, cu Romani 4:1-13. Astfel, tăierea împrejur era sigiliul legământului de a da ţara Canaanului lui Avraam şi seminţei lui în stăpânire veşnică. Dar tăierea împrejur era, în acelaşi timp, semnul sau sigiliul neprihănirii prin credinţă; iar „făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea nu a fost făcută pe temeiul legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă”. Adică, ceea ce îi sigila lui Avraam dreptul de a stăpâni ţara Canaanului, era sigiliul dreptului său de a avea întreaga lume.

Dându-i lui şi seminţei lui ţara Canaan, Dumnezeu le-a dat toată lumea. Bineînţeles, nu „această lume rea”, căci „lumea trece”; dar „noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”. 2 Petru 3:13. Nu stăpânirea temporară a câtorva mii de kilometri pătraţi de pământ afectat de păcat, este cea pe care Dumnezeu a făgăduit-o lui Avraam şi seminţei lui, ci stăpânirea veşnică asupra întregului pământ eliberat de orice urmă de blestem. Chiar dacă ar fi adevărat că micul teritoriu al Canaanului ar constitui întreaga moştenire făgăduită, ar fi la fel de adevărat că israeliţii nu au avut-o niciodată; căci făgăduinţa pe care a confirmat-o Dumnezeu, era să dea lui Avraam şi seminţei lui ţara Canaanului în stăpânire veşnică, adică, Avraam trebuia să o aibă în stăpânire veşnică şi sămânţa lui trebuia, de asemenea, să o aibă în stăpânire veşnică. Dar ei toţi au murit, şi în timp chiar ţara a trecut în mâinile altui popor. Nicio şedere temporară în Palestina nu poate constitui împlinirea făgăduinţei. Făgăduinţa încă rămâne să fie împlinită pentru Avraam şi toată sămânţa lui. 

Noul pământ

Odihna este moştenirea; moştenirea este ţara Canaanului; dar stăpânirea ţării Canaanului înseamnă stăpânirea întregului pământ, nu în starea lui actuală, ci restaurat ca la început în Eden. De aceea, odihna pe care o dă Dumnezeu nu se poate separa de noul pământ: este odihna pe care numai starea pământului nou o poate da, odihna găsită numai în Dumnezeu; când toate lucrurile vor fi restaurate, când Dumnezeu în Hristos va umple în mod absolut şi nestânjenit toate lucrurile, aşa încât peste tot va fi odihnă deplină. De vreme ce odihna se găseşte numai în Dumnezeu, este foarte evident că fiii lui Israel nu s-au bucurat de odihnă şi de moştenire, nici măcar în timpul când au stat în Palestina, căci deşi El „a alungat neamurile dinaintea lor, le-a împărţit ţara în părţi de moştenire şi a pus seminţiile lui Israel să locuiască în corturile lor. Ei au ispitit pe Dumnezeul Prea Înalt, s-au răzvrătit împotriva Lui şi n-au ţinut poruncile Lui. Ci s-au depărtat şi au fost necredincioşi, ca părinţii lor; s-au abătut la o parte, ca un arc înşelător. L-au supărat prin înălţimile lor, şi I-au stârnit gelozia cu idolii lor”, astfel încât „Dumnezeu S-a dezgustat de Israel ”. Psalmul 78:55-59 - KJV. 

Amintiţi-vă că Avraam a aşteptat o ţară cerească. Totuşi, făgăduinţa lui Dumnezeu de a-i da lui şi seminţei lui (inclusiv nouă, dacă suntem ai lui Hristos, Galateni 3:16. 29) ţara Canaanului în stăpânire veşnică, va fi împlinită la literă. 

Când Domnul va veni să Îşi ia copiii la Sine, în locul pe care l-a pregătit pentru ei (vezi Ioan 14:3), morţii neprihăniţi vor fi înviaţi în neputrezire şi neprihăniţii vii vor fi schimbaţi la fel în nemurire şi toţi vor fi luaţi „în nori ca să Îl întâmpine pe Domnul în văzduh şi astfel, vor fi totdeauna cu Domnul”. 1 Tesaloniceni 4:16-17; 1 Corinteni 15:51-54. Locul în care vor fi luaţi este Ierusalimul liber de sus „care este mama noastră” (Galateni 4:26); căci acolo este Hristos acum, şi acolo ne pregăteşte un loc. Câteva texte pot fi citate pentru a arăta acest fapt şi mai clar. Că Ierusalimul ceresc este locul unde se află Hristos acum „în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi” este evident din Evrei 12:22-24, unde ni se spune că acum cei care cred s-au apropiat de muntele Sion, de „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc”, „de Dumnezeu, Judecătorul tuturor”, „şi de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou”. Hristos „stă la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri” (Evrei 8:1) şi din acest tron, este bine să amintim, curge „râul cu apa vieţii”. Apocalipsa 22:1. 

Cetatea pe care a aşteptat-o Avraam

Această cetate, Noul Ierusalim, cetatea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei de care Lui nu Îi este ruşine, pentru că ei caută o ţară cerească (Evrei 11:16), este capitala stăpânirilor Lui. Este „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (versetul 10), cetatea pe care a aşteptat-o Avraam. În capitolul 21 din Apocalipsa, găsim o descriere a acelor temelii, şi aici, de asemenea, găsim că cetatea nu va rămâne mereu în cer, ci va coborî pe acest pământ cu sfinţii care vor fi domnit în ea împreună cu Hristos timp de o mie de ani după învierea lor. Vezi Apocalipsa 20. Despre coborârea cetăţii citim: 

„Şi eu am văzut coborând din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: «Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi va fi Dumnezeu lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.» Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit. Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.»” 

Din Isaia 49:17-21 învăţăm că podoaba pe care o va avea cetatea când va coborî, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei sunt cei credincioşi, neprihăniţi, copiii Noului Ierusalim. Astfel, vedem că atunci când Hristos va veni după ei, sfinţii lui Dumnezeu vor merge imediat în Noul Ierusalim şi apoi se vor întoarce împreună cu el pe acest pământ, când va sosi timpul pentru curăţirea pământului de toate lucrurile care îl strică şi de toţi cei care fac nelegiuirea, şi pentru reînnoirea tuturor lucrurilor ca la început. 

Locul în care va coborî cetatea

Dar pe ce colţişor al acestui pământ va coborî cetatea? Vorbind despre timpul distrugerii celor răi, profetul Zaharia spune: 

„Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc spre răsărit şi spre apus, şi se va face o foarte mare vale; jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ de pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda; şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El! În ziua aceea nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea vor izvorî apele vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi numele Lui va fi singurul nume.” Zaharia 14:3-9. 

Astfel, vedem că, atunci când Domnul va aduce înapoi poporul Său, îl va aduce chiar pe bucăţica de pământ pe care a făgăduit-o lui Avraam ca stăpânire veşnică – ţara Canaan. Dar stăpânirea acelei ţări este stăpânirea întregului pământ, nu doar pentru câţiva ani, ci pentru toată veşnicia. „Moartea nu va mai fi.” Aceasta este moştenirea glorioasă pe care copiii lui Israel au avut-o în mână când au trecut Iordanul, dar pe care din necredinţă au lăsat-o să le scape. Dacă ar fi fost credincioşi, un foarte scurt timp ar fi fost suficient pentru a face numele şi puterea mântuitoare a lui Dumnezeu cunoscute în toate părţile pământului şi atunci sfârşitul ar fi venit. Dar ei au eşuat, şi astfel timpul s-a lungit, până în zilele noastre; aceeaşi speranţă a rămas însă întotdeauna unica ţintă înaintea poporului lui Dumnezeu. Aşa că putem privi înainte spre stăpânirea ţării Canaan cu acelaşi zel ca Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi Moise, şi cu aceeaşi speranţă încrezătoare. 

Restaurarea Israelului lui Dumnezeu

Cu aceste schiţe bine fixate în minte, citirea profeţiilor din Vechiul şi Noul Testament va fi o plăcere, căci vom fi scutiţi de multă confuzie şi multe contradicţii aparente vor fi văzute clare. Când citim despre restaurarea Ierusalimului, că va fi bucuria şi lauda întregului pământ, vom şti că este vorba de Noul Ierusalim care coboară din cer, pentru a lua locul celui vechi. Dacă o cetate de pe acest pământ este arsă din temelii, iar oamenii construiesc o nouă cetate pe acelaşi loc, se spune că cetatea a fost reconstruită şi se numeşte la fel. La fel stau lucrurile şi cu Ierusalimul, numai că cetatea este reconstruită în cer, aşa că nu este niciun interval între distrugerea celei vechi şi apariţia celei noi. Este ca şi cum cetatea cea nouă răsare dintr-o dată din ruinele celei vechi, însă infinit mai glorioasă. 

Tot aşa, când citim despre întoarcerea lui Israel la Ierusalim, ştim că nu este vorba de întoarcerea a câtorva mii de muritori la o grămadă de ruine, ci de venirea oştirii nenumărabile, nemuritoare a celor răscumpăraţi la cetatea mereu nouă, în care cetăţenia lor a fost de mult timp înregistrată. Nu oamenii muritori vor rezidi cetatea cu cărămizi, pietre şi mortar, ci Dumnezeu Însuşi o va reconstrui cu aur, perle şi tot felul de pietre preţioase. „Când Domnul va construi Sionul, Se va arăta în slava Lui.” Psalmul 102:16 - KJV. El spune Ierusalimului: „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato. Iată, voi aşeza pietrele tale frumos colorate, şi-ţi voi pune temelii de safir. Voi face ferestrele tale din agat, şi porţile tale din rubin, şi toate hotarele tale din pietre plăcute. Toţi copiii tăi vor fi învăţaţi de Domnul; şi multă va fi pacea copiilor tăi.” Isaia 54:11-13 - KJV. Acestea sunt pietrele pe care le iubesc copiii ei. Psalmul 102:14. 

Aici va fi odihnă, pace eternă desăvârşită. Făgăduinţa este: „Vei fi întărită în neprihănire; vei fi departe de asuprire, căci nu te vei teme; şi de teroare, căci nu se va apropia de tine.” Isaia 54:14 - KJV. „În ziua aceea se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură.” Isaia 26:1. Dumnezeu Însuşi va fi cu poporul Lui pentru totdeauna „iar ei vor vedea faţa Lui” şi de aceea vor avea odihnă, căci El a spus: „Prezenţa Mea”, literal, faţa Mea, „va merge cu tine şi îţi voi da odihnă”. 

De ce să anuleze oamenii aceste făgăduinţe minunate, citindu-le ca şi când ele ar învăţa doar despre stăpânirea temporară a unei cetăţi ruinate pe acest pământ bătrân, blestemat de păcat? Pentru că limitează evanghelia, fără să înţeleagă că toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în Hristos, şi că nimeni nu se poate bucura de ele decât cei care sunt în Hristos, şi în care El locuieşte prin credinţă. O, dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar vrea să primească fără amânare „Duhul de înţelepciune şi descoperire” în cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru ca ochii înţelegerii lor să fie iluminaţi, ca să „ştie care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi” şi că aceasta poate fi câştigată numai prin „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti”! Efeseni 1:17-20. 

Acum că am aruncat această scurtă privire în viitor, şi am văzut împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a da poporului Său odihnă în ţara Canaanului, ne putem întoarce şi stărui asupra unor detalii, care vor fi mult mai uşor înţelese datorită acestei schiţe, şi care în schimb vor scoate şi mai mult în relief viziunea pe care deja o avem. 

Articolul din această serie care va apărea săptămâna viitoare – cu titlul „O altă zi” – va analiza odihna care rămâne acum pentru poporul lui Dumnezeu. Evrei 4.