Căci dacă Iosua le-ar fi dat odihnă, atunci El nu ar mai fi vorbit după aceea de o altă zi. De aceea, rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.” Evrei 4:8-9 - KJV. 

Am văzut că, deşi niciun cuvânt din făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Israel nu a rămas neîmplinit, „cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că nu a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 4:2), şi că la mult timp după ce Domnul le dăduse odihnă a pus înaintea lor, prin Iosua, condiţiile pe baza cărora se puteau bucura de moştenire. 

Împărăţia este a Domnului

Trecând peste o perioadă de mai mult de patru sute de ani, timp în care istoria copiilor lui Israel este un raport de apostazie, pocăinţă şi din nou apostazie, ajungem în timpul lui David, când împărăţia lui Israel era la culmea puterii ei. Deşi prin cererea lor de a avea un rege, copiii lui Israel L-au respins pe Dumnezeu, El nu i-a respins. Nu a fost în planul lui Dumnezeu ca Israel să aibă vreodată alt împărat în afară de El, dar ei nu s-au mulţumit să umble prin credinţă, având un Împărat pe care nu Îl puteau vedea. Cu toate acestea, împărăţia a rămas tot a Domnului şi de aceea, El Şi-a exercitat dreptul de a numi conducători. 

La fel este în toată lumea. „Al Domnului este pământul, cu tot ce este pe el.” „Împărăţia Lui guvernează peste tot.” Oamenii din lume nu Îl recunosc pe El ca împărat şi se laudă, mândri de propriile lor guverne, dar „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea”. „El răstoarnă şi pune pe împăraţi.” Daniel 4:32; 2:21. „Nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu.” Romani 13:1. Acesta este motivul pentru care ar trebui ca fiecare suflet să fie supus „stăpânirilor celor mai înalte”, şi este dovada că împărăţia Domnului include tot pământul, chiar dacă guvernatorii cărora li se permite pentru o vreme să îşi imagineze că ei ţin frâiele, se pun împotriva Lui. 

Străini şi călători în vremea lui David

Astfel, când prin providenţa lui Dumnezeu David a ajuns la tronul lui Israel „şi i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care îl înconjurau” (2 Samuel 7:1), s-a născut în inima lui dorinţa de a construi un templu Domnului. La început, profetul Natan, vorbind cuvintele lui, i-a spus: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă”; dar mai apoi a vorbit cuvintele Domnului şi a spus că nu David ar trebui să îl construiască. Atunci Domnul i-a spus lui David: 

„Voi stabili un loc pentru poporul Meu Israel şi îi voi sădi, ca să locuiască în locul lor şi să nu mai fie îndepărtaţi; iar copiii răutăţii să nu îi mai apese ca la început, şi cum au făcut din ziua când am rânduit judecători peste poporul Meu Israel. Mai mult, Domnul îţi spune că El îţi va zidi o casă.” 2 Samuel 7:10-11 - KJV. 

Aşadar, copiii lui Israel nu obţinuseră încă odihna şi moştenirea. David a fost un împărat puternic şi a avut „un nume mare, ca numele marilor bărbaţi de pe pământ”, totuşi când a predat fiului său Solomon împărăţia, şi tot materialul pentru construirea templului, a spus în rugăciunea lui către Dumnezeu: „Înaintea Ta suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra, şi fără nicio nădejde.” 1 Cronici 29:15. 

Într-o vreme când împărăţia lui Israel era atât de mare şi de puternică aşa cum nu a mai fost de atunci pe pământ, împăratul însuşi declară că nu este decât un străin şi un călător în ţară, cum a fost Avraam, care nu a avut din ea „nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc”. În casa lui din lemn de cedru, la fel ca Avraam, Isaac şi Iacov, care au locuit în corturi, David „a locuit în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui”. Nu doar Avraam, Isaac şi Iacov, ci şi Ghedeon, Samson, Iefta, David, Samuel, profeţii şi mulţi alţii „măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit”. Evrei 11:32. 39. Ce altă dovadă mai puternică ar putea exista că moştenirea pe care a făgăduit-o Dumnezeu lui Avraam şi seminţei lui nu a fost niciodată o stăpânire temporară, în „această lume rea”? 

Ierusalimul temporar înseamnă robie

De vreme ce marele rege David, la culmea puterii lui, nu a primit împlinirea făgăduinţei, ce nebunie totală este să presupunem că făgăduinţa de a restaura Israelul în ţara lui ar putea fi împlinită prin întoarcerea evreilor la vechiul Ierusalim. Cei care îşi zidesc speranţele pe „Ierusalimul de acum” pierd toată binecuvântarea evangheliei. „Noi nu am primit din nou duhul de robie, ca să ne fie frică” (KJV); de aceea, nu ne vom pune încrederea în nimic legat de vechiul Ierusalim, căci „Ierusalimul de acum” „este în robie împreună cu copiii săi; dar Ierusalimul cel de sus este liber, şi el este mama noastră”. Galateni 4:25-26. Când făgăduinţa va fi împlinită şi poporul lui Israel va stăpâni cu adevărat ţara, fără să mai fie străini şi călători în ea, zilele lor nu vor mai fi ca o umbră, ci vor fi veşnice. 

Dar „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Petru 3:9. „Îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire.” Versetul 15. Chiar şi în zilele lui Moise, timpul împlinirii făgăduinţei era aproape (Fapte 7:17), dar poporul nu a vrut împlinirea ei. Au ales lumea aceasta rea în locul celei care va veni. Dar Dumnezeu a jurat pe Sine că sămânţa credinciosului Avraam va intra în ea, şi, „întrucât rămâne că unii trebuie să intre în ea, şi pentru că aceia cărora le-a fost mai întâi predicată nu au intrat din cauza necredinţei, din nou, El limitează o anumită zi, spunând în David: «Astăzi», după atâta timp, după cum este scris: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile».” Evrei 4:6-7 - KJV. 

Necredinţa omului nu poate face făgăduinţa lui Dumnezeu fără efect. Romani 3:3. „Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios; căci nu Se poate tăgădui singur.” 2 Timotei 2:13. Dacă nici măcar un singur suflet din descendenţii naturali ai lui Avraam şi Iacov nu s-ar dovedi copii ai lui Avraam, ci ar fi toţi copii ai diavolului (Ioan 8:39-44), făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov s-ar împlini la literă, pentru că Dumnezeu poate să ridice chiar şi din pietrele pământului „copii ai lui Avraam”. Matei 3:9. Aceasta ar fi pur şi simplu o repetare a ceea ce a făcut la început, când a creat pe om din ţărâna pământului. Dacă Iosua le-ar fi dat odihnă, desigur nu ar mai fi fost nevoie de o altă zi a mântuirii; dar necredincioşia pretinşilor urmaşi ai lui Dumnezeu întârzie împlinirea şi astfel, Dumnezeu, în mila Lui, oferă o altă zi, iar acea zi este „Astăzi”. „Iată, acum este vremea potrivită; iată, acum este ziua mântuirii.” 2 Corinteni 6:2. „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” 

„Astăzi”

Doar gândiţi-vă la acest lucru! Încă pe când trăia David, s-a spus „după atâta vreme”. Era într-adevăr „multă vreme”, aproape cinci sute de ani de când făgăduinţa ar fi putut fi împlinită; şi totuşi, după încă şi mai multă vreme, Domnul mai oferă „o altă zi”. Această altă zi este astăzi; nu ni s-a dat un an ca timp în care să acceptăm oferta mântuirii, nu luna viitoare, nu săptămâna viitoare, nici măcar mâine, ci numai astăzi. Acesta este tot timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu – timpul de probă durează doar o zi. Cu cât mai multă forţă, aşadar, ajung la noi aceste cuvinte după un timp atât de lung! „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” Ce glorioasă comoară ne-a dat Dumnezeu în acest astăzi – ocazia de a intra pe poarta neprihănirii. Hristos este uşa şi prin El toţi pot intra „câtă vreme se zice, astăzi”. Nu vreţi să o acceptăm ca pe „ziua pe care a făcut-o Domnul” şi „să ne bucurăm şi să ne veselim în ea”? „Glasul bucuriei şi mântuirii este în cortul celui neprihănit”; „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: «În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră; în seninătate şi încredere va fi tăria voastră».” Isaia 30:15. 

Această odihnă este anunţată prin evanghelie, căci Hristos spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” Matei 11:28-30. Israelul din vechime nu a intrat în această odihnă, nu pentru că nu li se oferise, ci pentru că atunci când evanghelia le-a fost predicată, nu au crezut; evanghelia care ne este vestită nouă astăzi este aceeaşi cu aceea predicată şi lor. Evrei 4:2. 

Odihna este pregătită, căci „noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă, după cum a spus El: «Aşa cum am jurat în mânia Mea, dacă vor intra în odihna Mea.»” (KJV). Dumnezeu a jurat pe El Însuşi că sămânţa lui Avraam – cei care au credinţa lui – vor intra în odihnă; iar acest lucru este echivalent cu un jurământ că aceia care nu cred, nu vor intra în ea, şi de aceea, Dumnezeu într-adevăr a jurat că aceia fără credinţă nu vor intra. Acesta nu a fost un decret arbitrar, ci o declarare a unei realităţi, deoarece este la fel de imposibil pentru o persoană necredincioasă să intre în odihnă, ca şi cum ar fi pentru un om să trăiască şi să crească puternic fără să mănânce, fără să bea sau fără să respire.

Faptul că „ei nu au putut să intre din pricina necredinţei” arată că ar fi intrat, dacă ar fi crezut; şi faptul că odihna desăvârşită era pregătită pentru ei este arătat mai departe prin afirmaţia: „Lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.” Evrei 4:3. Când lucrările sunt terminate, trebuie să urmeze odihna; în consecinţă, citim că „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui”. Versetul 4. Aşa a vorbit Dumnezeu într-un loc despre ziua a şaptea; dar în alt loc a spus: „Nu vor intra în odihna Mea.” Versetul 5. Vedem deci că odihna, care era pregătită, şi în care copiii lui Israel nu au intrat din cauza necredinţei, era odihna legată de ziua a şaptea. Căci lor li se oferea odihna lui Dumnezeu, şi odihna Lui a fost cea pe care ei au eşuat să o obţină, iar ziua a şaptea este sabatul – odihna – Domnului; este singura odihnă despre care citim în legătură cu Dumnezeu; Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui; şi acea odihnă a fost pregătită de îndată ce lucrarea creaţiei a fost încheiată. 

Lucrarea şi odihna lui Dumnezeu

Odihna făgăduită este odihna lui Dumnezeu. Odihna urmează după muncă, dar nu vine până ce munca nu este terminată. Un om nu se poate odihni de o anumită muncă până ce munca respectivă nu este terminată. Lucrarea lui Dumnezeu este creaţia, o lucrare completă şi perfectă; „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o; pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.” Geneza 1:31; 2:1-3. 

Lucrarea a fost desăvârşită – a fost aşa de bună, cum numai Dumnezeu Însuşi putea să o facă, desăvârşită precum El Însuşi – şi toată a fost încheiată; de aceea, şi odihna a fost desăvârşită. Nu era nicio urmă de blestem, era odihnă absolută, curată şi nealterată. Dumnezeu a privit peste lucrarea Lui şi nu exista nimic care să Îi provoace vreun regret; nu exista nimic care să Îl facă să spună: „Dacă ar trebui să o fac din nou”; nu exista loc pentru schimbare sau adăugare; El a fost pe deplin satisfăcut şi încântat de ceea ce făcuse. Oh, ce limbă sau pană ar putea descrie, sau ce minte şi-ar putea imagina simţul satisfacţiei fără limite, pacea încântătoare şi bucuria care în mod necesar trebuie să fi urmat lucrării bine făcute şi încheiate! Acest pământ nu oferă o astfel de bucurie, căci 

„Plini de zel, cât am munci,
Tot rămâne de lucrat,
Aşteptând a doua zi
Ce-a rămas neterminat.”

Dar de toată satisfacţia aceea plăcută şi de odihna dulce, Dumnezeu S-a bucurat într-un grad cu atât mai mare faţă de orice şi-ar putea imagina mintea umană, cu cât Dumnezeu este mai mare decât omul, în ziua aceea a şaptea când Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Lui. 

Odihna în care a intrat Adam

Această odihnă, ce nu se compară cu nimic, este cea pe care Dumnezeu a dat-o omului la început. „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Geneza 2:15. „Eden” înseamnă desfătare, plăcere, grădina Edenului este grădina desfătării; cuvântul ebraic tradus aici cu „aşezat” este un cuvânt care înseamnă odihnă; este cuvântul din care provine numele propriu Noe (pentru însemnătate vezi Geneza 5:29 şi marginea); de aceea, putem citi Geneza 2:15 astfel: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a făcut să se odihnească în grădina desfătării ca s-o lucreze şi s-o păzească”. 

Omul a intrat în odihnă, deoarece a intrat în lucrarea perfectă, terminată a lui Dumnezeu. El era lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, creat în Hristos Isus pentru faptele bune pe care Dumnezeu le pregătise mai dinainte pentru el, ca să umble în ele. „Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, să credeţi” (Ioan 6:29), şi doar prin credinţă a putut Adam să se bucure de lucrarea lui Dumnezeu şi să se împărtăşească din odihna Lui; deoarece, de îndată ce nu L-a mai crezut pe Dumnezeu, primind cuvântul lui Satan în schimb, a pierdut tot. El nu avea putere în el însuşi, căci nu era decât ţărâna pământului, şi îşi putea menţine odihna şi moştenirea numai atât timp cât Îi permitea lui Dumnezeu să lucreze în el „atât voinţa cât şi înfăptuirea după buna Sa plăcere”. 

„Noi, cei care credem, intrăm în odihnă”, deoarece „lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta, să credeţi”. Cele două afirmaţii nu sunt contradictorii, ci identice în înţelesul lor, deoarece lucrarea lui Dumnezeu, care este a noastră prin credinţă, este o lucrare încheiată şi deci a intra în lucrarea aceea, înseamnă a intra în odihnă. Odihna lui Dumnezeu prin urmare nu este lâncezeală, lenevie. Hristos a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17), totuşi „Dumnezeul cel veşnic, Domnul, creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu osteneşte”. Isaia 40:28. El lucrează prin cuvântul Său ca să susţină ceea ce a creat la început; aşa că aceia care au crezut pe Dumnezeu şi deci au intrat în odihnă, sunt îndemnaţi „să caute să fie cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8); dar cum faptele bune sunt obţinute prin credinţă şi nu sunt „faptele făcute de noi în neprihănire” (versetul 5), ele trebuie menţinute prin credinţă; dar credinţa dă odihnă şi de aceea, odihna lui Dumnezeu este compatibilă şi în mod necesar însoţită de cea mai mare activitate.