Studiind acest subiect săptămâna trecută am văzut că odihna făgăduită este odihna lui Dumnezeu – odihna în care a intrat Adam când Domnul „l-a făcut să se odihnească în grădina desfătării”.

Păcatul este cel care aduce oboseala. În grădina Edenului, Adam avea o lucrare de făcut şi totuşi a avut odihnă desăvârşită tot timpul, până când a păcătuit. Dacă nu ar fi păcătuit, oboseala nu ar fi fost niciodată cunoscută pe acest pământ. Lucrarea nu face parte din blestem, dar oboseala da. „Pentru că (…) ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem «să nu mănânci din el», blestemat este pământul din cauza ta; în durere vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; spini şi ciulini îţi va da şi vei mânca iarba de pe câmp; în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea până te vei întoarce în pământ.” Geneza 3:17-19 - KJV. 

Păstrând odihna

Până în acest moment el se bucurase de odihnă desăvârşită în timp ce lucra. De ce? – Pentru că lucrarea lui era doar aceea de „a păzi” lucrarea desăvârşită pe care Dumnezeu o pregătise pentru el şi pe care i-o încredinţase. Adam nu a trebuit să creeze. Dacă i s-ar fi cerut să creeze doar o floare sau un fir de iarbă, s-ar fi putut obosi până la moarte din cauza acelei îndatoriri, şi ar fi murit lăsând-o neterminată; dar Dumnezeu a făcut lucrarea şi l-a aşezat pe Adam în stăpânirea ei, cu porunca de a o păzi, iar acest lucru el l-a făcut atât timp cât „a păzit” credinţa. 

Observaţi că această odihnă desăvârşită era odihna noului pământ şi observaţi mai departe că, dacă păcatul nu ar fi intrat niciodată, pământul ar fi rămas nou pentru totdeauna. Păcatul este cel care a adus vătămare pământului şi l-a făcut să îmbătrânească. Odihna desăvârşită a lui Dumnezeu se găseşte numai într-o stare cerească, iar noul pământ era în mod incontestabil „o ţară mai bună, una cerească”. Ceea ce i-a fost dat omului la început, când a fost „încununat cu slavă şi cu cinste”, şi ceea ce el a pierdut când „a păcătuit şi a fost lipsit de slava lui Dumnezeu”, dar ceea ce al doilea Adam are de drept, fiind încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o, este ceea ce Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam şi seminţei lui şi le va fi dat când Mesia va veni „la vremea aşezării din nou a tuturor lucrurilor”. 

Încă mai este ceva din Eden

Acea creaţie nouă, desăvârşită a dispărut – dar odihna încă rămâne. Dovada că lucrările au fost încheiate şi că odihna e pregătită de la întemeierea lumii, este aceea că „Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea Lui”. Sabatul Domnului – ziua a şaptea – este o parte din Eden care rămâne în mijlocul blestemului; este o parte a odihnei noului pământ, trecând peste abisul dintre Edenul pierdut şi Edenul restaurat. Fiindcă sabatul a rotunjit săptămâna creaţiei şi a fost dovada faptului că lucrarea este terminată, a fost pecetea unei creaţii noi desăvârşite. Acum este necesară o creare din nou, şi trebuie realizată prin aceeaşi putere ca la început. În Hristos au fost create toate lucrurile şi „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (o nouă creaţie – KJV); iar pecetea desăvârşirii este aceeaşi în ambele cazuri. De aceea, sabatul este pecetea desăvârşirii, a neprihănirii desăvârşite. 

Ce semnifică semnul

Dar trebuie înţeles că odihna sabatului nu constă numai în abţinerea de la munca manuală de la apusul soarelui vineri până la apusul de soare sâmbătă; această abţinere nu este decât un semn al odihnei şi, ca toate celelalte semne, este o fraudă dacă lucrul simbolizat nu este prezent. Adevărata odihnă de sabat constă în completa şi continua recunoaştere a lui Dumnezeu drept creator şi susţinător al tuturor lucrurilor, drept Cel în care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, drept viaţa şi neprihănirea noastră. Păzirea sabatului nu este o datorie care trebuie îndeplinită pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu, ci este păzirea credinţei prin care neprihănirea ne este socotită. 

Nu există loc pentru obiecţia că nu ar trebui să păzim sabatul zilei a şaptea, deoarece nu suntem mântuiţi prin fapte; căci sabatul nu este o lucrare, ci odihnă – odihna lui Dumnezeu. „Cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” Evrei 4:10. Adevărata păzire a sabatului nu este îndreptăţire prin fapte, şi este total despărţită de o astfel de idee; dimpotrivă, este îndreptăţire prin credinţă – este odihna absolută care vine din credinţa desăvârşită în puterea lui Dumnezeu de a crea un om nou şi a păzi sufletul de cădere în păcat. 

Dar „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10:17), astfel, este o poveste ca cineva să spună că are credinţă în Dumnezeu în timp ce ignoră sau respinge vreun cuvânt al lui Dumnezeu. Omul trebuie să trăiască cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. În fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este viaţă. Dacă omul nu ar şti decât un cuvânt al lui Dumnezeu şi ar accepta acel cuvânt ca fiind într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu, ar fi salvat prin el. Dumnezeu are milă de cel neştiutor şi nu cere ca oamenii să cunoască o anumită cantitate înainte de a putea fi salvaţi; dar neştiinţa intenţionată este altceva. Neştiinţa unei persoane poate fi rezultatul respingerii deliberate a cunoştinţei, şi cel care face asta, respinge viaţa. Căci dacă există viaţă în fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, iar viaţa este una şi aceeaşi în fiecare cuvânt, oricine respinge un singur cuvânt care în mod clar ajunge la el, prin aceasta respinge totul. Credinţa Îl primeşte pe Domnul pentru tot ce este El – pentru tot ce vedem despre El, şi pentru tot infinitul necunoscut.

Un dar pentru om

Să nu uităm că sabatul nu este o povară pe care Dumnezeu o aşează asupra oamenilor (cine a mai auzit ca odihna desăvârşită să fie o povară?), ci o binecuvântare pe care le-o oferă; este îndepărtarea poverilor. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” În loc să forţeze oamenii să îl ţină, Dumnezeu spune că este imposibil ca cineva să se împărtăşească din odihna sabatului, dacă nu crede. Omului care spune: „Nu cred că este necesar ca eu să ţin sabatul”, Domnul îi răspunde: „Tu nu poţi să îl ţii; dacă nu vei intra în odihna Mea, nu vei avea parte de ea”. Este imposibil ca omul să păzească sabatul Domnului fără credinţă, fiindcă „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Sabatul este odihna lui Dumnezeu, odihna lui Dumnezeu este desăvârşire, iar desăvârşirea nu poate fi obţinută decât prin credinţă desăvârşită. 

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Ioan 4:24. De aceea, odihna Lui este una spirituală, aşa că doar odihna fizică fără odihna spirituală nu înseamnă deloc păzirea sabatului. Doar cei care sunt spirituali pot păzi cu adevărat sabatul Domnului. Atât timp cât Adam a fost condus de Duhul, s-a bucurat de odihna desăvârşită, atât a trupului cât şi a sufletului; dar de îndată ce a păcătuit, a pierdut odihna. Dar, cu toate că blestemul venit peste pământ produce oboseală trupului, sabatul încă rămâne din Eden garanţia şi pecetea odihnei spirituale. Abstinenţa de la toate lucrările şi plăcerile noastre în ziua a şaptea – abstinenţa de la tot ceea ce ne-ar aduce profit personal – ţine pur şi simplu de recunoaşterea lui Dumnezeu drept creator şi susţinător al tuturor lucrurilor - drept Cel prin a cărui putere trăim; dar această odihnă aparentă este doar o farsă dacă nu Îl recunoaştem cu adevărat şi pe deplin pe El ca atare, şi nu ne încredinţăm pe deplin păzirii Lui. 

Prin urmare, sabatul este în mod special prietenul omului sărac; el face apel mai presus de orice la omul muncitor, căci săracilor le este predicată evanghelia. Bogaţii vor asculta cu greu chemarea Domnului, căci cel mai probabil ei se simt mulţumiţi cu soarta lor; se încred în bogăţiile lor şi se simt în stare să-şi poarte de grijă în prezent, iar despre viitor „îşi închipuie că locuinţele lor vor dăinui veşnic”; dar pentru omul sărac, care nu ştie cum să îşi ducă traiul, sabatul vine aducând speranţă şi bucurie prin faptul că îi îndreaptă mintea spre Dumnezeu, creatorul, care este viaţa noastră. El spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” În loc să fie obligat să spună: „Cum o să îmi duc traiul dacă păzesc sabatul?”, săracul poate vedea în sabat soluţia problemei vieţii. „Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”. 1 Timotei 4:8. 

Ziua binecuvântată şi omul binecuvântat

Păstraţi în minte că, în timp ce ziua sabatului este a şaptea zi a săptămânii, odihna pe care ziua sabatului o scoate în evidenţă, este continuă. Aşa cum o zi nu este un om, este diferenţă între a binecuvânta o zi şi a binecuvânta un om. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea (Geneza 2:3), dar El binecuvântează oamenii în fiecare zi. Sabatul este păzit numai de cei care se odihnesc în Domnul tot timpul. În timp ce nimeni nu poate fi păzitor al sabatului şi să ignore ziua peste care Dumnezeu a pus binecuvântarea Sa, este la fel de adevărat că omul care nu se odihneşte continuu în Domnul, nu păzeşte sabatul. 

Astfel, odihna în Domnul se găseşte numai prin credinţa în El; dar credinţa salvează din păcat şi credinţa vie este la fel de continuă ca şi respiraţia, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Dacă un om nu se încrede în Domnul în timpul săptămânii, este îndoielnic şi temător despre cum va trece prin toate, poate agitându-se şi îngrijorându-se, este nerăbdător sau aspru sau nedrept în vreun fel faţă de semenii lui, cu siguranţă nu se odihneşte în Domnul – nu îşi aduce aminte de ziua sabatului ca să o sfinţească; pentru că, dacă într-adevăr şi-ar aminti de ziua sabatului, ar cunoaşte puterea lui Dumnezeu de a se îngriji de el, şi ar încredinţa Lui păzirea sufletului său, pentru a face bine, „ca unui creator credincios”.

Crucea lui Hristos

Sabatul Îl descoperă pe Hristos, creatorul, ca purtător de poveri. El poartă poverile întregii lumi, cu toată truda, păcatul şi suferinţa lor, şi le poartă cu uşurinţă – povara Lui este uşoară. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” 1 Petru 2:24. În crucea lui Hristos primim viaţă şi suntem făcuţi creaturi noi. Puterea crucii, prin urmare, este putere creatoare. Astfel, atunci când pe cruce Isus a strigat: „S-a sfârşit”, pur şi simplu anunţa că în El, prin crucea Lui, se puteau obţine faptele desăvârşite ale lui Dumnezeu, care au fost terminate de la întemeierea lumii. Astfel, sabatul – odihna zilei a şaptea care comemorează creaţia completă de la început – este o amintire binecuvântată a faptului că în crucea lui Hristos aceeaşi putere creatoare este oferită fără plată, pentru a ne elibera de blestem şi pentru a ne face în El la fel de deplini după cum au fost toate când Dumnezeu s-a uitat şi a spus despre ele că sunt „foarte bune”. Cuvântul vieţii care ne este adresat nouă prin evanghelie este acela „ce era de la început”. 

El nu dă greş, nu devine nerăbdător, nici nu se descurajează; de aceea, putem să aruncăm asupra Lui, cu încredere, toate grijile noastre. În felul acesta, sabatul este cu adevărat o desfătare. În psalmul pentru ziua sabatului, David cânta: „Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne; şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.” Psalmul 92:4. Sabatul înseamnă a triumfa în lucrările mâinilor lui Dumnezeu, nu în lucrările noastre. Înseamnă biruinţă asupra păcatului şi a morţii – asupra a tot ce este legat de blestem – prin Domnul nostru Isus Hristos prin care au fost făcute lumile. Este o rămăşiţă din Edenul de dinainte de blestem, şi prin urmare, cine îl păzeşte cu adevărat, îşi începe în mod real odihna sa veşnică – acela are odihna, odihna desăvârşită pe care doar noul pământ o poate da.

Invitaţia lui Dumnezeu la păzirea sabatului

Acum putem înţelege de ce sabatul ocupă un loc aşa proeminent în raportul felului în care a tratat Dumnezeu pe Israel. Nu pentru că sabatul ar fi fost în mod exclusiv pentru ei, după cum nici mântuirea nu este în mod exclusiv pentru ei, ci pentru că păzirea sabatului este începutul acelei odihne pe care a făgăduit-o Dumnezeu poporului Său în ţara Canaanului. Se spune uneori că sabatul nu a fost dat neamurilor, dar trebuie de asemenea să ne amintim că ţara nu a fost făgăduită neamurilor. Neamurile sunt „străini de legămintele făgăduinţei”. Dar este adevărat că neamurile – toată lumea – au fost chemate la Hristos, apa vie. „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape.” Făgăduinţa faţă de Israel era, şi este că „popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel”. Isaia 55:5. Mai departe, în aceeaşi chemare, Domnul spune: 

„Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină şi neprihănirea Mea aproape să se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind sabatul ca să nu îl pângărească, şi stăpânindu-şi mâna ca să nu facă niciun rău. Străinul care se alipeşte de Domnul, să nu zică: «Domnul mă va despărţi de poporul Său.» (…) Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul ca să Îi slujească şi să iubească numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi sabatul, ca să nu-l pângărească şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: «Voi mai strânge şi alte popoare, la cei strânşi acum din el.»” Isaia 56:1-8. 

Atât acestora cât şi acelora, tuturor celor cărora Dumnezeu le vesteşte pacea, fie de aproape, fie de departe (Isaia 57:19), Domnul le rosteşte:

O făgăduinţă glorioasă

„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-l; şi dacă Îl vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale, şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58:13-14. 

Cei care numesc sabatul o desfătare – nu o povară – se vor desfăta în Domnul; de ce? – pentru că sabatul Domnului este odihna Domnului – odihna care se poate găsi numai în prezenţa Lui, în care este „belşug de bucurie” şi plăcere veşnică. Este odihna Edenului, căci Edenul este desfătare, plăcere; este odihna noului pământ, căci Edenul aparţine noului pământ. Am citit că aceia care vin la Domnul ca să păzească sabatul Său, vor fi plini de veselie în casa Domnului şi despre ei se spune: „Se satură de belşugul casei Tale, şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale”; literal, „din Edenul Tău”. Psalmul 36:8. Aceasta este moştenirea Domnului, acum este timpul, astăzi este ziua în care putem intra în ea, căci El este partea noastră de moştenire şi în El avem toate lucrurile.