Cu toate că fiii lui Israel au cântat cântecul eliberării lângă Marea Roşie, cu gânduri bune, până nu au trecut Iordanul nu au fost cu adevărat eliberaţi din Egipt. Ei nu au ţinut până la sfârşit încrederea lor nezguduită de la început, ci „în inimile lor s-au întors spre Egipt, şi au zis lui Aaron: «Fă-ne nişte dumnezei, care să meargă înaintea noastră»”. Fapte 7:39-40. După ce au trecut Iordanul şi au ajuns în ţara Canaanului, au primit mărturia de la Dumnezeu că ocara Egiptului a fost îndepărtată de la ei. Apoi au avut odihnă şi au fost liberi în Domnul.
Dar această libertate nu a fost menţinută mult; au apărut curând murmure, neîncredere şi apostazie în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Au dorit un împărat pentru a fi ca păgânii din jurul lor şi dorinţa le-a fost îndeplinită. „S-au amestecat cu neamurile şi au învăţat faptele lor, au slujit idolilor lor care au fost o cursă pentru ei. Şi-au jertfit fiii şi fiicele la idoli, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor şi fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, şi ţara a fost spurcată astfel prin omoruri.” Psalmul 106:35-38. Astfel, au devenit în mod literal ca păgânii din jurul lor.
O scurtă privire aruncată asupra istoriei câtorva regi ai lui Israel şi Iuda va arăta cât de complet li s-a împlinit copiilor lui Israel dorinţa de a fi ca păgânii, prin faptul că li s-a dat un rege. Lui Saul, primul rege, profetul lui Dumnezeu i-a spus: „Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” 1 Samuel 15:22-23. Solomon şi-a luat multe soţii străine dintre păgâni şi „când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnul, Dumnezeul său, cum fusese inima tatălui său David”.
Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa sidonienilor şi după Milcom, urâciunea amoniţilor.” 1 Regi 11:4-5.
Sub domnia lui Roboam, fiul lui Solomon, „Iuda a făcut ce este rău înaintea Domnului; şi, prin păcatele pe care le-au săvârşit, I-au stârnit gelozia, mai mult decât părinţii lor. Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt şi sub orice copac verde. Au fost chiar şi sodomiţi în ţară. Au făcut de toate urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel.” 1 Regi 14:22-24.
Acelaşi lucru este raportat despre Ahaz (2 Regi 16:1-4) şi, deşi „Domnul a smerit pe Iuda din pricina lui Ahaz, împăratul lui Israel, care avusese o purtare fără frâu în Iuda şi păcătuise împotriva Domnului”, totuşi, „chiar când era la strâmtoare, a păcătuit şi mai mult împotriva Domnului, el, împăratul Ahaz. A adus jertfă dumnezeilor Damascului care-l bătuseră, şi a zis: «Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute.» Dar ei au fost prilejul căderii lui şi a întregului Israel.” 2 Cronici 28:19-23.
Mai rău decât păgânii
Manase, fiul lui Ezechia, „a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. El a zidit din nou înălţimile pe care le dărâmase tatăl său, Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit (…) a zidit altare întregii oştiri a cerurilor în cele două curţi ale casei Domnului. Şi-a trecut pe fiul său prin foc; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni care chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L. A pus idolul Astarteei, pe care-l făcuse, în casa despre care Domnul spusese lui David şi fiului său Solomon: «În casa aceasta şi în Ierusalim, pe care le-am ales din toate seminţiile lui Israel, vreau să pun pentru totdeauna numele Meu. Nu voi mai muta piciorul lui Israel afară din ţara pe care am dat-o părinţilor lor, numai să aibă grijă să împlinească tot ce le-am poruncit, şi toată legea pe care le-a dat-o robul Meu, Moise.» Dar ei nu au ascultat; şi Manase a fost pricina pentru care s-au rătăcit şi au făcut rău mai mult decât neamurile, pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel”. „Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, afară de păcatele pe care le-a săvârşit şi în care a târât şi pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului.” 2 Regi 21:1-9. 16.
Amon a urmat după Manase. „El a făcut ce este rău înaintea Domnului, cum făcuse tatăl său, Manase. A adus jertfe tuturor chipurilor cioplite pe care le făcuse tatăl său Manase, şi le-a slujit.” 2 Cronici 33:22.
Împărăţia de nord
Dacă ne uităm la împăraţii care au domnit în partea de nord, a lui Israel, după ce împărăţia a fost divizată o dată cu moartea lui Solomon, găsim un raport şi mai rău. Au existat câţiva împăraţi neprihăniţi în Ierusalim; dar începând cu Ieroboam, „care a păcătuit şi a făcut pe Israel să păcătuiască” (1 Regi 14:16 - KJV), fiecare împărat care s-a succedat peste restul de Israel, a fost mai rău decât cel dinaintea lui. Nadab, fiul lui Ieroboam, „a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a umblat pe calea tatălui său, săvârşind păcatele în care târâse tatăl său pe Israel”. 1 Regi 15:26. Baeşa „a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a umblat pe calea lui Ieroboam, săvârşind păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel”. Versetul 34. Omri, care a construit Samaria, „a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui. A umblat în toată calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi s-a dedat la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel”. 1 Regi 16:25-26. La fel de rău ca Omri, „Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui”; „Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.” Versetele 30. 33.
Aceste lucruri au continuat până ce Domnul a trebuit să spună prin profetul Ieremia: „Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr.” Ieremia 5:1. Un astfel de om era greu de găsit; „căci în poporul Meu sunt oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde laţuri; întind curse, şi prind oameni. Cum se umple o colivie de păsări, aşa se umplu casele lor prin vicleşug; aşa ajung ei puternici şi bogaţi. Se îngraşă, lucesc de grăsime; întrec orice măsură în rău [depăşesc faptele păgânilor – KJV].” Versetele 26-28.
Având în vedere că Dumnezeu izgonise păgânii din ţară din cauza idolatriei lor urâcioase, copiii lui Israel, în mod foarte evident, nu puteau avea o moştenire adevărată în ea în timp ce erau la fel ca păgânii, şi chiar mai rău. Faptul că aceia care se numesc cu numele Domnului adoptă obiceiuri şi maniere păgâne, nu face ca aceste obiceiuri să fie mai acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Faptul că păgânismul este în biserică, nu îl recomandă. Dimpotrivă, cu cât este pretenţia mai înaltă, practica rea este şi mai odioasă. De aceea, copiii lui Israel nu erau cu adevărat în posesia ţării Canaanului în timp ce urmau căile păgânilor; nu, de vreme ce ocara robiei din Egipt era păcatul în care căzuseră, este evident că, în timp ce se lăudau cu libertatea lor din ţara Canaanului, erau de fapt în cea mai rea robie. Când mai târziu evreii au spus cu îngâmfare: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui”, Isus a repetat: „Adevărat, adevărat vă spun, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea.” Ioan 8:33-35.
Credincioşia lui Dumnezeu
Cu toate acestea, au existat tot timpul posibilităţi uriaşe la îndemâna poporului. Oricând s-ar fi putut pocăi şi întoarce la Domnul, şi L-ar fi găsit gata de a-Şi împlini făgăduinţa complet faţă de ei. Deşi „toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor [păgânilor – KJV]”, totuşi „Domnul Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme [la vreme – KJV] trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său”. 2 Cronici 36:14-15. Multe eliberări minunate, când israeliţii erau asupriţi de vrăjmaşii lor şi au căutat pe Domnul cu umilinţă, au arătat că acelaşi Dumnezeu care îi eliberase pe părinţii lor din Egipt era gata şi doritor să exercite aceeaşi putere în favoarea lor, pentru a îndeplini ceea ce intenţionase pentru ei atunci când i-a adus în ţara făgăduinţei.
Un exemplu remarcabil al lucrării lui Dumnezeu pentru cei care se încred în El şi al biruinţei credinţei se găseşte în istoria lui Iosafat (2 Cronici 20). Acesta este în mod special valabil pentru noi, pentru că ne arată cum să câştigăm victorii; şi, de asemenea, ne arată din nou, ceea ce am remarcat de atâtea ori, că biruinţele adevărate ale lui Israel au fost câştigate prin credinţa în Dumnezeu şi nu prin folosirea săbiei. Pe scurt, istoria este aceasta:
Moabiţii şi amoniţii, împreună cu un alt popor, au venit împotriva lui Iosafat. Numărul lor era mult mai mare decât al israeliţilor şi în strâmtorarea lor, Iosafat s-a temut, „şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul, şi a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul, şi au venit din toate cetăţile lui Iuda să caute pe Domnul”.
Rugăciunea lui Iosafat din acea ocazie este un model. El a spus: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare nu ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi? Oare n-ai izgonit Tu, Dumnezeul nostru, pe locuitorii ţării acesteia dinaintea poporului Tău Israel, şi n-ai dat-o Tu pentru totdeauna de moştenire seminţei lui Avraam, care Te iubea? (…) Acum iată, fiii lui Amon şi ai lui Moab şi cei din muntele Seir (…) cum ne răsplătesc acum, venind să ne izgonească din moştenirea Ta, pe care ne-ai dat-o în stăpânire! O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine.”
Mai întâi, el L-a recunoscut pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul din cer, şi de aceea având toată puterea. Apoi, a cerut toată această puterea ca să fie a lui, prin faptul că L-a pretins pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui. Pe urmă, a fost gata de a-şi face cunoscută nevoia şi de a-şi spune cererea, cu siguranţa deplină a credinţei. Pentru cel care se roagă în acest fel, toate lucrurile sunt posibile. Prea mulţi fac rugăciuni lui Dumnezeu, fără niciun simţ real al existenţei Lui, ca şi cum s-ar ruga unui nume abstract şi nu unui mântuitor personal, viu, şi bineînţeles, nu primesc nimic, pentru că efectiv ei nu se aşteaptă la nimic. Oricine se roagă ar trebui mai întâi să Îl contemple pe Dumnezeu, înainte să se gândească la el însuşi sau la nevoile lui. Fără îndoială majoritatea oamenilor atunci când se roagă, se gândesc mai mult la ei înşişi decât la Dumnezeu; în loc de aceasta, ar trebui să se piardă în contemplarea măreţiei şi bunătăţii lui Dumnezeu; apoi nu le va fi greu să creadă că Dumnezeu răsplăteşte pe cei care Îl caută cu stăruinţă. Aşa cum spunea psalmistul, „Cei ce cunosc numele Tău, se încred în Tine, căci, Tu, nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne.” Psalmul 9:10.
În timp ce poporul încă era adunat să se roage, profetul lui Dumnezeu a spus: „Ascultaţi, tot Iuda şi locuitori din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: «Nu vă temeţi, şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.»” „Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi, şi nu vă spăimântaţi; mâine ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!”
Poporul a crezut această solie, „şi a doua zi au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: «Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti.» Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte [care să laude frumuseţea sfinţeniei – KJV] şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: «Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veci»”.
„Când au început să cânte”
Un mod ciudat de a merge la o bătălie! Ne aminteşte oarecum de marşul din jurul Ierihonului şi de strigătul biruinţei. Ca un lucru general, când oamenii primesc o astfel de făgăduinţă, cum au primit ei în acel timp, că Dumnezeu va lupta pentru ei, tind să creadă că arată mare credinţă pornind împotriva vrăjmaşului. Ei tind să spună: „Dumnezeu ne-a făgăduit că ne va ajuta, dar trebuie să ne facem şi noi partea”; şi astfel, ar face orice pregătire necesară pentru luptă. Dar oamenii aceia, atunci, au fost suficient de simpli pentru a lua cuvântul Domnului aşa cum L-a spus El; ei ştiau într-adevăr că trebuie să îşi facă partea, dar ştiau că partea lor e să creadă şi să meargă înainte aşa după cum credeau cu adevărat. Şi au crezut. Atât de puternică era credinţa lor, încât au cântat. Nu s-a auzit un cântec forţat, abia ieşind de pe buze tremurânde, ci un cântec puternic, profund, spontan, ieşit din inimă, de bucurie şi biruinţă, şi aceasta în timp ce vrăjmaşii erau înaintea lor în număr copleşitor. Şi care a fost rezultatul?
„În clipa când au început cântările şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon, şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Şi au fost bătuţi. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir, ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească. Şi după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au aruncat unii pe alţii să se nimicească. Şi când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ, şi nimeni nu scăpase.”
De îndată ce au început să cânte, vrăjmaşul a fost înfrânt. O panică a pus stăpânire pe oştirea amoniţilor şi moabiţilor şi s-au doborât unul pe altul. Este posibil ca atunci când au auzit cântecele şi strigătele de bucurie, să fi crezut că Israel primise întăriri; şi aşa era situaţia. Poporul Israel primise asemenea întăriri încât nu a fost nevoie să lupte ei înşişi. Credinţa lor a fost biruinţa lor, iar cântecul era dovada credinţei lor.
Aceasta este o lecţie pentru noi în conflictele pe care le avem cu adversarii noştri – cu domniile, puterile şi spiritele rele. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”; dar trebuie să „stăm tari în credinţă”. Doar o astfel de împotrivire îl va face să fugă, pentru că ştie că este mai puternic decât noi; dar când ne împotrivim lui, în credinţa lui Isus, trebuie să fugă, pentru că ştie că nu are nicio putere împotriva lui Hristos. Şi astfel învăţăm din nou că „răscumpăraţii Domnului se vor întoarce şi vor veni în Sion cu cântări de biruinţă”. Prin experienţe ca cea tocmai analizată, Domnul îi arăta lui Israel cum trebuie să biruiască, şi că El aştepta mereu cu nerăbdare să Îşi îndeplinească făgăduinţa făcută părinţilor.