Deşi se laudă cu libertatea şi independenţa, în general oamenii iubesc sclavia şi vor mai degrabă în sclavie decât să fie liberi. Acest lucru este demonstrat de fapte.
Respingerea libertăţii
Dumnezeul universului a vestit libertatea pentru toată omenirea; a dat libertate tuturor; cu toate acestea, doar câţiva profită de ea. Experienţa vechiului Israel nu este decât experienţa inimii omeneşti. De două ori a spus Domnul foarte clar lui Avraam că sămânţa sa va fi liberă – o dată când a spus că nu slujitorul lui, Eliezer, va fi moştenitorul lui, şi din nou când i-a spus că fiul femeii roabe nu putea fi moştenitor.
Mai târziu, El a eliberat pe Israel din robia Egiptului, ca să se bucure de libertate, şi anume de libertatea ascultării de legea desăvârşită a libertăţii, dar au murmurat şi „în inimile lor s-au întors iar în Egipt, spunând lui Aaron: «Fă-ne dumnezei ca să meargă înaintea noastră.»” Fapte 7:39-40 - KJV.
Patruzeci de ani mai târziu, Dumnezeu a îndepărtat de la ei ocara Egiptului, totuşi după aceea au dorit să fie ca păgânii din jurul lor, având un împărat, care, aşa cum au fost asiguraţi, avea să-i facă sclavi. Şi aşa s-a dovedit; fiindcă ei nu numai că au învăţat căile păgânilor, ci i-au „depăşit”. „Domnul Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, şi au râs de proorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său, a ajuns fără leac” (2 Cronici 36:15-16) şi a împlinit ameninţarea de a-i duce în Babilon. Amos 5:25-27; Fapte 7:43.
Sclavi ai păcatului
Captivitatea babiloniană a fost numai expresia vizibilă a robiei în care poporul deja se aşezase în mod voluntar. S-au măgulit că ar fi liberi, în timp ce erau „robii stricăciunii; căci fiecare este robul lucrului de care este biruit”. 2 Petru 2:19. „Oricine comite păcat este robul slujitor al păcatului.” Ioan 8:34 - KJV. Sclavia fizică este ceva neînsemnat în comparaţie cu robia sufletului, şi dacă nu ar exista cea din urmă, prima nu ar fi fost niciodată cunoscută. Ducerea lui Israel în Babilon se potrivea în mod izbitor. Nu a fost o întâmplare faptul că au fost duşi acolo şi nu în altă parte. Babilon – Babel – înseamnă confuzie, dar confuzie din cauza înălţării de sine şi a mândriei; „căci acolo unde este invidie şi ceartă, este confuzie şi orice faptă rea.” Iacov 3:16 - KJV. Originea numelui Babilon este următoarea:
Ziditorii Babelului
„Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo. Şi au spus unul către altul: «Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc.» Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: «Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu mai fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.» Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora.» Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ.” Geneza 11:1-9.
În sfidare faţă de Dumnezeu
Acei oameni au avut ideea că puteau construi o cetate atât de mare şi un turn atât de înalt încât puteau sfida judecăţile lui Dumnezeu. Cu adevărat, s-au crezut mai mari decât Dumnezeu. Aceeaşi idee a avut-o Lucifer, despre care citim:
„Cum ai căzut din cer, o, Lucifer, fiul dimineţii! Cum ai fost doborât la pământ, tu care slăbeai naţiunile! Căci ai spus în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi înălţa tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu; de asemenea, voi sta pe muntele adunării, în partea de nord; mă voi înălţa deasupra înălţimii norilor; voi fi ca Cel Prea Înalt».” Isaia 14:12-14 - KJV.
Se va vedea în mod limpede că spiritul care era în Lucifer a fost identic cu cel care exista în ziditorii Babelului, iar motivul pentru toate acestea este că Satan însuşi – Lucifer cel căzut – a fost cel care a inspirat acea lucrare. El este „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14:30), „spiritul care lucrează acum în copiii neascultării”. Efeseni 2:2. Acum, să ne întoarcem la începutul capitolului din care am citat pasajul precedent şi să vedem relaţia dintre Lucifer cel căzut şi Babilon, observând în treacăt că al treisprezecelea capitol din Isaia vorbeşte despre distrugerea care avea să vină asupra Babilonului.
Stăpânitorul acestei lumi, judecat
Cetatea cea mândră va fi distrusă în întregime:
„Căci Domnul va avea milă de Iacov, va alege iarăşi pe Israel şi-i va aduce iarăşi la odihnă în ţara lor; străinii se vor alipi de ei, şi se vor uni cu casa lui Iacov. Popoarele îi vor lua, şi-i vor aduce înapoi la locuinţa lor, şi casa lui Israel îi va stăpâni în ţara Domnului ca robi şi roabe. Vor ţinea astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei, şi vor stăpâni peste asupritorii lor. Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului: «Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat! Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor.» Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile, este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: «De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie.» Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: «Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!» Strălucirea ta s-a coborât şi ea în locuinţa morţilor cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi.” Isaia 14:1-11.
Apoi urmează adresarea directă rostită de Domnul: „Cum ai căzut din cer, o, Lucifer, fiul dimineţii!” etc., aşa cum am citat anterior, menţionând căderea lui ca urmare a înălţării de sine, şi continuând astfel:
„Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte, şi zic: «Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?» Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită, ca o pradă luată de la nişte oameni ucişi cu lovituri de sabie [ca o haină a celor ucişi, străpunsă cu sabia - KJV], şi aruncată pe pietrele unei gropi; ca un hoit călcat în picioare. Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara şi ţi-ai prăpădit poporul. Nu se va mai vorbi niciodată de neamul celor răi.” Versetele 15-20.
Hotărârea divină – distrugerea asupritorului
Atât de multe sunt adresate acestui tiran groaznic! Apoi urmează continuarea naraţiunii referitoare la el:
„Pregătiţi măcelărirea fiilor [copiilor lui - KJV], din pricina nelegiuirii părinţilor lor! Ca să nu se mai scoale să cucerească pământul, şi să umple lumea cu cetăţi. «Eu Mă voi ridica împotriva lor - zice Domnul oştirilor - şi voi şterge numele şi urma Babilonului, pe fiu şi nepot, zice Domnul. Voi face din el un culcuş de arici şi o mlaştină, şi îl voi mătura cu mătura nimicirii», zice Domnul oştirilor. Domnul oştirilor a jurat, şi a zis: «Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Voi zdrobi pe asirian în ţara Mea, îl voi călca în picioare pe munţii Mei; astfel jugul lui se va lua de pe ei, şi povara lui va fi luată de pe umerii lor».” Versetele 21-25.
Şi acum urmează cuvintele izbitoare ce rezumă toată chestiunea:
„Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ; iată mâna, întinsă peste toate neamurile. Căci Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?” Versetele 26-27.
Mândria stăpânirii pământeşti
Nu se poate ca cititorul să nu fi observat că eliberarea finală şi completă a lui Israel coincide cu distrugerea totală a împăratului Babilonului şi mai departe, că împăratul Babilonului este cel care guvernează peste tot pământul; distrugerea lui dă întregului pământ odihnă. Trebuie apoi să fi observat că acest împărat al Babilonului este numit, de asemenea, şi Lucifer, cel care s-a gândit să se certe cu Dumnezeu pentru stăpânire asupra lumii. De aceea, adevărul este că oricine a fost conducătorul nominal, vizibil al Babilonului, Satan a fost adevăratul lui împărat. Aceasta se vede la fel de evident din faptul că Babilon era o împărăţie păgână, iar „ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu”. 1 Corinteni 10:20. El este „dumnezeul acestei lumi”. Spiritul înălţării de sine este în mod radical opus Spiritului lui Dumnezeu, a cărui umilinţă şi bunătate constituie măreţia Sa; este spiritul lui antihrist „care se opune şi se înalţă pe sine deasupra a tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este de venerat, astfel încât el ca Dumnezeu stă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine ca fiind Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:4 - KJV. Acest spirit a fost cu proeminenţă caracteristic Babilonului, exceptând scurta perioadă în care Nebucadneţar şi-a venit în fire. În mândria lui, el a spus: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” Daniel 4:30. Belşaţar a folosit vasele casei lui Dumnezeu şi a băut vin din ele, împreună cu soţiile şi concubinele lui „şi a lăudat dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră” (Daniel 5:3-4), astfel lăudându-se că dumnezeii pe care îi făcuse el erau mai mari decât Dumnezeul lui Israel. Despre Babilon s-a spus: „Te încredeai în răutatea ta şi ziceai: «Nimeni nu mă vede.» Înţelepciunea şi ştiinţa ta te-au amăgit, de ziceai în inima ta: «Eu, şi numai eu.»” Isaia 47:10.
Ce înseamnă eliberarea din Babilon
Exact acelaşi spirit a mânat şi pe poporul evreu. Când au insistat să aibă un împărat pentru a fi ca păgânii din jurul lor, L-au respins pe Dumnezeu, deoarece au crezut că ei pot conduce lucrurile mai bine. „Şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava cu ceva ce nu este de niciun ajutor. Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.” Ieremia 2:11-13. „Am fost Eu o pustie pentru Israel, sau o ţară plină de întuneric beznă? Pentru ce zice atunci poporul Meu: «Suntem slobozi [domni - KJV], nu voim să ne întoarcem la Tine»?” Versetul 31. De aceea, când copiii lui Israel au fost duşi în Babilon, acea cetate a mândriei şi lăudăroşeniei, aceasta a fost doar o manifestare izbitoare şi vizibilă a condiţiei în care erau de mult timp. Au fost duşi în Babilon pentru că nu au păzit sabatul, aşa cum citim în Ieremia 17:27 şi 2 Cronici 36:20-21. Deja am văzut că păzirea sabatului înseamnă odihnă în Dumnezeu; înseamnă recunoaşterea desăvârşită a Lui drept conducător suprem şi drept. De aceea, trebuie să înţelegem că eliberarea completă din Babilon înseamnă eliberare din robia sinelui, pentru o încredere absolută în Dumnezeu şi supunere faţă de El.
Cei şaptezeci de ani împliniţi
Aşa cum Dumnezeu numise un timp hotărât pentru eliberarea poporului Său din Egipt, la fel a numit timpul exact al captivităţii lui Israel în cetatea Babilonului. „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul; şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile, în care v-am izgonit, zice Domnul; şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie.»” Ieremia 29:10-14.
Exact ca în primul caz, la fel s-a întâmplat şi în al doilea, totul s-a petrecut după cuvântul lui Dumnezeu. Captivitatea a început în 606 î.Hr., iar şaizeci şi opt de ani mai târziu, în 538 î.Hr., cetatea Babilonului a căzut în mâinile mezilor şi perşilor. Vezi Daniel 5. Despre acest timp, citim: „În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să Îl caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.” Daniel 9:1-3. Iată cel puţin un om care Îl căuta pe Dumnezeu cu toată inima. Nu ştim dacă au mai căutat şi alţii pe Domnul precum Daniel – cu siguranţă nu erau mulţi – dar Dumnezeu Şi-a îndeplinit partea la literă. La doi ani după rugăciunea lui Daniel, în anul 536 î. Hr., exact la şaptezeci de ani de la începutul captivităţii în cetatea Babilonului, Cir, regele Persiei, a vestit o proclamaţie raportată astfel:
„În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: «Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: ‘Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului; şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bună voie pentru casa lui Dumnezeu care este la Ierusalim.’»” Ezra 1:1-4.
Numărul celor care s-au întors la Ierusalim ca rezultat al acestei proclamări, este estimat la „patruzeci şi două de mii trei sute şaizeci, afară de robii şi roabele lor, în număr de şapte mii trei sute treizeci şi şapte; între ei se aflau două sute de cântăreţi şi cântăreţe”. „Preoţii şi leviţii, oamenii din popor, cântăreţii, uşierii şi slujitorii templului s-au aşezat în cetăţile lor. Tot Israelul a locuit în cetăţile lui.” Ezra 2:64-65. 70.
Lecţia încă neînvăţată
Nu tot poporul s-a întors la Ierusalim, dar toţi ar fi putut merge. Dacă tot Israelul ar fi învăţat lecţia plănuită prin captivitatea lor, atunci mult amânata împlinire a făgăduinţei ar fi putut avea loc repede; pentru că până la începutul captivităţii, singurul timp definit al profeţiei era perioada celor şaptezeci de ani. Dar, după cum oamenii au fost în realitate în captivitatea babiloniană – adică, în robia mândriei şi a încrederii în sine – înainte de strămutarea lor de către Nebucadneţar, au rămas la fel, în aceeaşi captivitate şi după încheierea celor şaptezeci de ani. Dumnezeu a văzut dinainte că aşa vor sta lucrurile şi de aceea, spre încheierea acelei perioade, i-a dat lui Daniel o viziune în care s-a fixat un alt timp.
Despre această mare perioadă profetică şi evenimentele la care ne aduce pe noi – ultima chemare de a ieşi din Babilon – vom studia săptămâna viitoare.