La încheierea studiului despre captivitatea babiloniană, săptămâna trecută, am văzut că, dacă Israel ar fi învăţat lecţia încrederii în Dumnezeu şi nu ar fi continuat în robia mândriei şi a încrederii în sine, cei şaptezeci de ani i-ar fi adus la un punct în care mult amânata făgăduinţă a moştenirii veşnice s-ar fi putut împlini cu rapiditate; căci, aşa cum am văzut, până la începutul captivităţii babiloniene, singurul timp profetic definit era perioada celor şaptezeci de ani. Dar Dumnezeu a văzut înainte ca acest timp să se încheie că lecţia nu a fost învăţată; aşa se face că, spre sfârşitul acestei perioade, a dat profetului Daniel o viziune în care un alt timp mai lung a fost fixat. Pe scurt, profeţia este aceasta: 

Viziunea din Daniel 8

Daniel a văzut în viziune un berbec deosebit prin faptul că avea un corn mai înalt decât celălalt şi că cel mai înalt a crescut cel din urmă. El a „văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi, nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă, şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic.” Daniel 8:3-4. 

Apoi a văzut un ţap venind furios dinspre apus, având un corn remarcabil între ochi. „A venit la berbecul care avea două coarne, pe care îl văzusem stând lângă râu, şi a fugit spre el în furia puterii lui. L-am văzut apropiindu-se de berbec, mişcat de mânie împotriva lui, a lovit berbecul şi i-a rupt cele două coarne; aşa că nu a mai fost nicio putere în berbec ca să stea înaintea lui, ci a fost trântit la pământ şi călcat în picioare; nu era nimeni care să scape berbecul din mâna lui. De aceea, ţapul a crescut foarte mare; şi când a fost puternic, cornul cel mare a fost rupt; şi din el au apărut alte patru remarcabile, spre cele patru vânturi ale cerului. Şi din unul dintre ele a apărut un corn mic, care a crescut nespus de mare, înspre sud, înspre est şi înspre ţara cea plăcută. A crescut mare, până la oştirea cerului; şi a aruncat la pământ o parte din oştire şi o parte din stele şi le-a călcat în picioare. Da, s-a mărit pe sine chiar până la Prinţul oştirii (…).” Daniel 8:5-11 - KJV. 

După ce mai dă alte câteva detalii despre acest corn mic, profetul concluzionează astfel raportul viziunii: 

„Apoi am auzit pe un sfânt vorbind şi pe un alt sfânt zicând acelui sfânt care vorbea: «Cât de lungă va fi viziunea referitoare la jertfa zilnică şi la fărădelegea pustiirii, ca să dea atât sanctuarul cât şi oştirea să fie călcate în picioare?» Şi el mi-a zis: «Până la două mii trei sute de zile; atunci sanctuarul va fi curăţit.»” Versetele 13-14 - KJV. 

Interpretarea îngerului

Nu avem scopul de a intra în detaliile profeţiei, ci doar de a reda schiţa cea mai sumară, pentru a putea trasa istoria făgăduinţei. Un înger a fost însărcinat să explice lui Daniel viziunea; fapt ce a început să-l facă după cum urmează: 

„Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, reprezintă regii Mediei şi Persiei. Ţapul aspru este regele Greciei; marele corn dintre ochii lui este primul rege. Acum, acela fiind rupt şi din el au ieşit alte patru, patru împărăţii vor ieşi din naţiune, dar nu în puterea lui. Şi în vremea din urmă a împărăţiei lor, când călcătorii de lege vor ajunge la plinătate, un împărat cu înfăţişare aprigă şi înţelegând propoziţii întunecate, se va ridica. Puterea lui va fi mare, dar nu prin puterea lui; el va distruge mult, şi va prospera, şi va practica, şi va distruge poporul puternic şi sfânt. Iar prin politica lui, va face ca meseria ( n.t. - cu sensul şi de uniune, corporaţie, masonerie) să prospere în mâna lui; se va mări în inima lui, şi prin pace va distruge pe mulţi; se va ridica şi împotriva Prinţului prinţilor; dar va fi zdrobit fără ajutorul mâinii. Viziunea cu serile şi dimineţile este adevărată.” Daniel 8:20-26 - KJV.

Sunt numite două împărăţii universale care aveau să urmeze Babilonului, iar cealaltă este atât de bine indicată încât o putem numi imediat. Puterea care a obţinut conducerea lumii ca rezultat al celei de-a treia revoluţii de care a vorbit Ezechiel, a fost Roma, indicată aici în mod clar prin faptele ei de a se ridica împotriva Prinţului prinţilor. După moartea lui Alexandru, regele Greciei, împărăţia lui a fost împărţită în patru şi prin cucerirea Macedoniei, una dintre aceste patru diviziuni, în 68 î. Hr., Roma a dobândit o asemenea putere încât putea dicta lumii. De aceea se spune că va ieşi din unul dintre ele. 

O lungă perioadă profetică

Dar a existat o perioadă de timp legată de această viziune pe care îngerul nu a explicat-o împreună cu restul viziunii. Este vorba de cele două mii trei sute de zile sau, literal, cele două mii trei sute de seri şi dimineţi. Că acestea nu sunt zile literale poate fi ştiut din următoarele: aceasta este o profeţie exprimată prin simboluri, în care animale ce au o durată scurtă de viaţă sunt folosite pentru a reprezenta împărăţii care au existat timp de sute de ani; este în perfect acord cu metoda profeţiilor redate prin simboluri a se folosi zile în legătură cu simbolurile, dar este evident că ele trebuie să reprezinte o perioadă mai lungă, în interpretare, de vreme ce două mii trei sute de zile – puţin mai mult de şase ani – abia ar acoperi începutul primei împărăţii. Astfel, suntem împuterniciţi să concluzionăm că fiecare zi reprezintă un an, ca în Ezechiel 4:6, unde Domnul foloseşte zile pentru a simboliza ani. 

Mai târziu, acelaşi înger s-a întors ca rezultat al rugăciunii lui Daniel, pentru a explica restul viziunii, adică partea referitoare la zile. Vezi Daniel 9:20-23. Începând de unde rămăsese, ca şi cum niciun moment nu s-ar fi intercalat, îngerul a spus: „Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău.” Versetul 24. 

Şaptezeci de săptămâni, adică patru sute nouăzeci de ani au fost hotărâţi sau tăiaţi din cei două mii trei sute de ani, pentru poporul evreu. Aceşti ani urmau să înceapă odată cu porunca de rezidire a Ierusalimului. Această poruncă deplină şi completă se găseşte în Ezra 7:11-26 şi a fost dată în al şaptelea an al lui Artaxerxe, regele Persiei, care înseamnă anul 457 î.Hr. Începând cu anul 457 î.Hr., patru sute nouăzeci de ani se termină în anul 34 d.Hr. 

Dar ultima săptămână dintre aceste săptămâni profetice a fost împărţită. Şaizeci şi nouă de săptămâni – 483 de ani – ajungând până în anul 27 d.Hr., marchează timpul descoperirii lui Mesia, sau a Celui uns, timpul când Isus a fost uns cu Duhul Sfânt la botez. 

La mijlocul ultimei săptămâni de ani, adică la trei ani şi jumătate după botezul lui Isus, Mesia a fost „retezat, dar nu pentru El” (KJV). În timpul întregii săptămâni sau al celor şapte ani, legământul a fost confirmat. 

Întreaga perioadă a celor două mii trei sute de ani poate fi rapid calculată şi ajunge în anul 1844 d.Hr., an care este în trecut. Astfel, cea mai lungă perioadă profetică dată în Biblie a expirat, aşa că, acum, „timpul împlinirii făgăduinţei” trebuie să fie într-adevăr foarte aproape. Când va veni Domnul pentru a restaura toate lucrurile, nu poate spune nimeni, fiindcă „despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni”. 

Împărăţia lui Dumnezeu luată de la poporul evreu

Dar să observăm mai departe încă puţin acea perioadă de patru sute nouăzeci de ani acordată pentru poporul evreu. A fost un timp în care Dumnezeu a vrut să fie părtinitor, adică că să nu-l intereseze mântuirea altor oameni? Imposibil; căci Dumnezeu nu caută la faţa omului. A fost pur şi simplu o dovadă a răbdării îndelungate a lui Dumnezeu, prin faptul că a vrut să mai aştepte încă atât de mulţi ani după poporul Său Israel, ca să le dea ocazia de a accepta înalta lor chemare de a fi preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a face făgăduinţa cunoscută lumii. Dar ei nu au vrut. Dimpotrivă, ei înşişi au uitat-o atât de mult încât atunci când a venit Mesia, L-au respins. 

Astfel, în loc să fie aceia în jurul cărora împărăţia lui Israel, a cincea şi ultima împărăţie mondială, să se centreze, au încetat să mai ocupe vreun loc distinctiv în făgăduinţă. Indivizi ai naţiunii lor pot fi mântuiţi crezând evanghelia, la fel ca oricare alte persoane; dar aceasta este tot. Templul pustiit, cu perdeaua ruptă arătând că slava lui Dumnezeu nu mai locuia în locul prea sfânt, era un simbol al stării poporului faţă de legământ. Ca indivizi, puteau fi altoiţi în măslinul cel bun, la fel ca neamurile, devenind astfel Israel; dar poziţia lor de conducători, de învăţători religioşi ai lumii, s-a dus pentru totdeauna, deoarece nu au apreciat-o. Nu au cunoscut timpul cercetării lor. 

Ultima chemare din Babilon

Şi acum ce rămâne? – Doar atât, ca poporul lui Dumnezeu să audă şi să se supună chemării de a ieşi din Babilon, pentru ca nu cumva rămânând acolo să primească plăgile lui. Căci, deşi cetatea de pe Eufrat a fost distrusă cu multe sute de ani în urmă, cu câteva sute înainte de Hristos, totuşi la aproximativ o sută de ani după Hristos, profetul Ioan a fost îndemnat de Duhul să repete aceleaşi ameninţări rostite de Isaia împotriva Babilonului, şi în cuvinte aproape identice: 

„Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă nu sunt văduvă; şi nu voi şti ce este tânguirea.» Tocmai pentru aceea, într-o zi singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea.” Apocalipsa 18:7-8. 

Comparaţi cu Isaia 47:7-10. 

Babilonul a fost o cetate păgână care s-a înălţat pe sine deasupra lui Dumnezeu. Aşa cum s-a văzut în ospăţul lui Belşaţar (Daniel 5), reprezenta o religie care Îl sfida pe Dumnezeu. Acelaşi spirit există astăzi, nu doar într-o anumită societate, ci oriunde oamenii aleg calea lor în religie mai repede decât să se supună fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Dumnezeu, în îndelunga Sa răbdare şi milă duioasă aşteaptă vremea când poporul Său, ieşind din Babilon şi umilindu-se pentru a umbla cu El, va predica evanghelia aceasta a împărăţiei, cu toată puterea împărăţiei, şi anume cu puterea lumii care va veni, „în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. 

Acest „sfârşit” va fi distrugerea Babilonului, aşa cum este spus prin profetul Ieremia; dar aşa cum Babilonul din vechime a fost o împărăţie mondială şi împăratul ei real, cum se vede în Isaia 14, a fost Satan, dumnezeul acestei lumi, tot aşa distrugerea Babilonului nu este altceva decât judecata lui Dumnezeu pe tot pământul, când Îşi va elibera poporul. Citiţi acum cuvintele pe care „Ieremia le-a profeţit împotriva tuturor naţiunilor”, când a profeţit despre sfârşitul captivităţii babiloniene: 

Controversa lui Dumnezeu cu naţiunile

„Căci aşa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea, şi se vor ameţi, şi vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul lor.» Eu am luat potirul din mâna Domnului, şi l-am dat să-l bea toate neamurile la care mă trimitea Domnul: Ierusalimului cetăţilor lui Iuda, împăraţilor şi căpeteniilor sale, ca să le prefacă în dărâmături, într-un pustiu, să-i facă de batjocură şi de blestem, cum se vede lucrul acesta astăzi; lui faraon, împăratul Egiptului, slujitorilor lui, căpeteniilor lui şi tot poporului lui; la toată Arabia, tuturor împăraţilor ţării Uţ, tuturor împăraţilor ţării filistenilor, Ascalonului, Gazei, Ecronului, şi celor ce au mai rămas din Asdod; Edomului, Moabului, şi copiilor lui Amon; tuturor împăraţilor Tirului; tuturor împăraţilor Sidonului, şi împăraţii ostroavelor ce sunt dincolo de mare; Dedanului şi Temei, Buzului şi tuturor celor ce îşi rad colţurile bărbii [ce sunt în cele mai îndepărtate colţuri - KJV]; tuturor împăraţilor Arabiei, tuturor împăraţilor arabilor care locuiesc în pustie, tuturor împăraţilor Zimrei, tuturor împăraţilor Elamului, şi tuturor împăraţilor Mediei, tuturor împăraţilor de la miazănoapte, de aproape sau de departe, şi unora şi altora, şi tuturor împărăţiilor lumii care sunt pe faţa pământului. Iar împăratul Şeşacului va bea după ei. Să le spui: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ‘Beţi, îmbătaţi-vă, şi vărsaţi şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul vostru.’» Şi dacă nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Beţi! [Cu siguranţă veţi bea - KJV]. Căci iată că în cetatea peste care se cheamă numele Meu, încep să fac rău; şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi; căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor.’» Şi tu, să le prooroceşti toate aceste lucruri, şi să le spui: «Domnul va răcni de sus; din locaşul Lui cel sfânt va face să-i răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui; va striga, ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei», zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, nenorocirea merge din popor în popor, şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care îi va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi; ci vor fi un gunoi pe pământ.»” Ieremia 25:15-33. 

Acesta este destinul înfiorător spre care se grăbesc toate naţiunile pământului. Pentru acea mare bătălie se înarmează toate. Multe dintre ele visează la o federaţie şi stăpânire universală; dar Dumnezeu a spus despre stăpânirea universală a acestui pământ: „Nu va mai fi până va veni Acela căruia Îi aparţine de drept, şi I-o voi da Lui”. Ezechiel 21:27. Ultima revoluţie generală va fi la venirea „Seminţei căreia i-a fost făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19), care va lua atunci împărăţia pentru Sine. Încă puţin timp mai sunt întârziate aceste judecăţi, pentru ca toţi să aibă ocazia să schimbe armele firii cu sabia Duhului, cuvântul lui Dumnezeu, care este „puternic prin Dumnezeu ca să dărâme fortăreţele, să arunce la pământ imaginaţiile şi orice lucru înalt care se înalţă împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, şi ca să aducă în captivitate orice gând la ascultarea de Hristos”. 2 Corinteni 10:4-5 - KJV.

Această captivitate este libertate. Prin cuvântul lui Dumnezeu ieşim din robia babiloniană a mândriei şi încrederii în sine, la libertatea bunătăţii lui Dumnezeu. Cine vrea să dea atenţie chemării de a ieşi şi a schimba robia tradiţiei şi speculaţiei omeneşti cu libertatea pe care o dă cuvântul adevărului etern al lui Dumnezeu?