46. Seminţiile pierdute ale lui Israel

46. Seminţiile pierdute ale lui Israel

Există o idee populară, aproape universală, că în timpul captivităţii babiloniene, zece din cele douăsprezece seminţii s-au pierdut pe deplin şi că numai două seminţii au putut fi adunate pentru a se întoarce în Palestina la încheierea celor şaptezeci de ani. Atât de înrădăcinată este această idee încât aproape oricine ştie imediat la ce se referă expresia „cele zece seminţii pierdute”, ori de câte ori este folosită. Nu ne vom opri să cercetăm cum a apărut această idee, ci ne vom mulţumi precizând ceea ce Biblia are de spus despre subiectul israeliţilor pierduţi. 

Iuda şi Israel

Mai întâi, este bine să observăm o concepţie greşită privind termenii „Iuda” şi „Israel”. Când împărăţia a fost împărţită după moartea lui Solomon, partea de sud, formată din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, era cunoscută ca împărăţia lui Iuda, având drept capitală Ierusalimul; în timp ce partea de nord, formată din celelalte seminţii, era cunoscută ca împărăţia lui Israel, a cărei capitală era Samaria. Această împărăţie de nord a fost prima dusă în captivitate şi se presupune că seminţiile care o formau s-au pierdut. Concepţia greşită este aceea că termenul „iudei” s-ar referi numai la populaţia din împărăţia de sud, şi anume, la seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi că termenul „israeliţi” ar viza numai acele seminţii care compuneau împărăţia de nord, despre care se presupune că s-au pierdut. Mergând pe linia acestei presupuneri, „imaginaţia fierbinte, nestăpânită” a unor teologi speculativi a lansat fantezia că oamenii cunoscuţi în general ca evrei sunt doar din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi că rasa anglo-saxonă, mai exact, oamenii din Marea Britanie şi America sunt israeliţii sau, cu alte cuvinte, „cele zece seminţii pierdute”, redescoperite. 

Caracter, nu naţionalitate

Este uşor de văzut cum a apărut această idee. Ea provine din eşecul absolut de a înţelege făgăduinţele evangheliei. A fost inventată cu scopul de a face rasa anglo-saxonă moştenitoare a făgăduinţelor lui Avraam, pierzându-se din vedere faptul că acele făgăduinţe îmbrăţişează întreaga lume, indiferent de naţionalitate, şi că „Dumnezeu nu face diferenţă între persoane, ci din orice naţiune, cel care se teme de El şi lucrează neprihănirea este acceptat de El”. Fapte 10:34-35 - KJV. Dacă oamenii ar fi crezut că „un adevărat israelit” este „cel în care nu este vicleşug” (Ioan 1:47), ar fi văzut nebunia ideii că, indiferent cât de răi sau necredincioşi ar fi oamenii, trebuie să fie israeliţi doar pentru că fac parte dintr-o anumită naţiune. Dar ideea unei biserici naţionale şi a unei religii naţionale fascinează, pentru că este mult mai plăcut pentru oameni să presupună că trebuie să fie mântuiţi în masă, indiferent de caracter, în loc să fie mântuiţi prin credinţa şi neprihănirea individuală. 

Termeni biblici care îndepărtează distincţiile nefondate

Câteva texte din Scriptură sunt suficiente pentru a arăta că termenii „iudeu” (sau evreu) şi „israelit” sunt folosite interschimbabil, fiecare putând fi aplicat aceleiaşi persoane. De exemplu, în Estera 2:5 citim că „în capitala Susa era un iudeu numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Chis, bărbat din Beniamin”. Dar în Romani 11:1 avem afirmaţia apostolului Pavel: „Și eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin”; şi acelaşi apostol a spus: „Eu sunt iudeu din Tars.” Fapte 21:39. Iată un om din seminţia lui Beniamin, iudeu, şi un alt om din aceeaşi seminţie, israelit şi în acelaşi timp iudeu. 

Apoi, Ahaz a fost unul din împăraţii lui Iuda şi a domnit în Ierusalim. Vezi 2 Regi 16:1-2; Isaia 1:1. El era descendent al lui David şi unul din strămoşii lui Isus după trup. 2 Regi 16:2; Matei 1:9. Cu toate acestea, în 2 Cronici 28:19, într-un raport despre invazia „în partea de miazăzi a lui Iuda” de către filisteni, ni se spune că „Domnul a smerit pe Iuda din pricina lui Ahaz, împăratul lui Israel, care avusese o purtare fără frâu în Iuda şi păcătuise împotriva Domnului”. 

Când apostolul Pavel s-a întors la Ierusalim din una din călătoriile lui misionare, „iudeii din Asia, când au văzut pe Pavel în templu, au întărâtat tot norodul, au pus mâinile pe el, şi au început să strige: «Bărbaţi Israeliţi, daţi ajutor!»” Fapte 21:27-28. 

Cititorul poate vedea cu uşurinţă naturaleţea acestui fapt când îşi aminteşte că toate cele douăsprezece seminţii proveneau dintr-un singur om, Iacov sau Israel. Termenul „Israel” se poate deci aplica oricărei seminţii, sau tuturor; în timp ce, din cauza proeminenţei lui Iuda, termenul „iudeu” a devenit aplicabil fiecărui copil al lui Israel, indiferent de seminţie. Vorbind despre legăminte, Dumnezeu spune că va „face cu casa lui Israel şi cu casa lu‑i Iuda un legământ nou” (Evrei 8:8), cu scopul de a arăta în mod indiscutabil că noul legământ se face cu tot poporul, neîmpărţit, la fel ca vechiul legământ. 

Astfel vedem că termenul „iudei” este aplicat în mod corect aceluiaşi popor căruia i se aplică termenul „israeliţi”; dar nu trebuie să uităm că, în mod strict vorbind, „iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne; tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la omeni, ci de la Dumnezeu.” Romani 2:28-29. Socoteala seminţiilor s-a pierdut printre evrei, dar aceasta nu face nicio diferenţă; ei pot fi numiţi israeliţi tot aşa de bine cum pot fi numiţi iudei; dar niciunul din termeni nu se poate aplica în mod corect decât celor care au credinţă reală în Isus Hristos; şi ambii termeni, vorbind în sens strict biblic, sunt aplicabili oricui are o astfel de credinţă, chiar dacă sunt englezi, greci sau chinezi.

Nicio seminţie „pierdută”

Acum să vorbim despre „seminţiile pierdute”. Faptul că cele zece seminţii nu au fost mai pierdute după încheierea captivităţii babiloniene decât la începutul ei, este la fel de clar în Scriptură ca faptul că seminţiile lui Iuda şi Beniamin nu au fost pierdute. De unde putem şti că aceste două seminţii nu s-au pierdut, adică nu s-au pierdut din vedere? – Prin simplul fapt că găsim referire la ele după captivitate; indivizi aparţinând acelor seminţii sunt menţionaţi pe nume. În acelaşi fel, ştim că celelalte seminţii au existat în mod distinct după captivitate ca şi înainte. 

Nu tot poporul Israel a fost dus în Babilon; săracii şi cei mai puţin însemnaţi au fost lăsaţi în ţară. Dar majoritatea din toate seminţiile au fost duşi şi astfel, odată cu proclamarea regală la încheierea celor şaptezeci de ani, permisiunea de a se întoarce a fost universală, după cum urmează: 

„În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: «Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda şi să zidească acolo casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim.»” Ezra 1:1-3. 

Permisiunea de a se întoarce nu era limitată, dar nu toţi din fiecare seminţie s-au folosit de ea. Oricum, toate seminţiile erau reprezentate, dar cei care rămâneau nu erau prin aceasta în mod necesar pierduţi. Despre o familie nu se poate spune că este „pierdută” pentru că trăieşte într-o ţară străină. Mai târziu, Artaxerxe a scris în ordinul său încredinţat lui Ezra: „Am dat poruncă să se lase să plece toţi aceia din poporul lui Israel, din preoţii şi leviţii care se află în împărăţia mea, şi care vor să plece cu tine la Ierusalim.” Ezra 7:13.

„Tot Israelul” reprezentat

Imediat după proclamaţia lui Cir, citim: „atunci s-au sculat capii de familie din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, împreună cu toţi cei cărora le trezise Dumnezeu duhul, să meargă pentru a construi casa Domnului care este în Ierusalim”. Ezra 1:5 - KJV. Ştim că serviciile sanctuarului erau restabilite şi nimeni în afară de leviţi nu putea să intre în slujba lor; iar în Ezra 3:10-12, citim că, atunci când temelia templului a fost aşezată, „au aşezat pe preoţii în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fii lui Asaf ca să laude pe Domnul”. Chiar şi după învierea şi înălţarea lui Hristos citim despre Barnaba, „un levit, de neam din Cipru”. Fapte 4:36. 

În Luca 2:36-38 citim despre „Ana, o proorociţă, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer”, care L-a recunoscut pe pruncul Isus ca fiind Domnul „şi a vorbit despre El tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului”. 

Vedem aici reprezentanţi din două dintre cele zece seminţii despre care se presupune că au dispărut în mod misterios, menţionaţi pe nume ca locuind în Ierusalim. Este cert că un lucru nu se poate pierde când ştii exact unde se află. 

Celelalte seminţii nu sunt specificate, dar în Ezra 2:70 citim: „Preoţii şi leviţii, oamenii din popor, cântăreţii, uşierii şi slujitorii templului s-au aşezat în cetăţile lor. Tot Israelul a locuit în cetăţile lui.” 

Când apostolul Pavel era cercetat pentru viaţa sa înaintea împăratului Agripa, a spus: „Acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri, şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte”. Fapte 26:6-7. Aici aflăm că cele douăsprezece seminţii existau în zilele apostolului Pavel şi că aşteptau cu speranţă împlinirea făgăduinţei pe care o făcuse Dumnezeu părinţilor. 

Apoi, apostolul Iacov a adresat epistola sa „celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate”. Iacov 1:1. 

Avem suficiente dovezi că niciuna din seminţiile lui Israel nu a fost vreodată pierdută mai mult decât alta. Toate distincţiile legate de seminţie sunt acum pierdute, şi niciun iudeu nu poate spune cărei seminţii aparţine, astfel că, în sensul acesta, nu doar zece, ci toate seminţiile lui Israel sunt pierdute acum, deşi toate cele douăsprezece seminţii sunt reprezentate în poporul evreu risipit pe tot pământul. Oricum, Dumnezeu păstrează lista şi în lumea care va veni, fiecare va fi aşezat în locul potrivit lui, căci cetatea pe care o aştepta Avraam, capitala moştenirii făgăduite lui şi seminţei lui, Noul Ierusalim, are douăsprezece porţi şi pe porţi sunt „numele celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel”. Apocalipsa 21:12. 

Pe cine socoteşte Domnul ca israelit

Ultimele două texte sugerează un alt fapt, şi anume că felul în care Dumnezeu socoteşte seminţiile nu este aceeaşi cu socoteala omului. „Omul se uită la înfăţişarea exterioară, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7 - KJV), şi „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară; (…) ci acela care este iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii.” Romani 2:28-29. Toţi cei care sunt mântuiţi vor „intra pe porţi în cetate” (Apocalipsa 22:14), dar fiecare dintre aceste porţi are scris pe ea numele uneia din cele douăsprezece seminţii, arătând că cei mântuiţi compun cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Lucrul aceasta este de asemenea evident din faptul că „Israel” înseamnă biruitor. Epistola lui Iacov este adresată celor douăsprezece seminţii, totuşi nu este creştin care să nu ştie că învăţătura şi făgăduinţele din ea sunt pentru el. 

Acest lucru ne aduce în faţa faptului că, în realitate, toate seminţiile s-au pierdut, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Romani 3:23. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6); de aceea, când a venit Domnul Isus, a spus: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” Luca 19:10. El a declarat: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24), chiar în momentul în care era pe cale să ofere o binecuvântare unei sărmane femei canaanite, o descendentă a păgânilor care locuiau în ţară înainte de zilele lui Iosua. 

În cele din urmă am localizat seminţiile pierdute ale lui Israel. Nu doar zece, ci toate seminţiile sunt pierdute, atât de pierdute încât singura lor speranţă de mântuire este în moartea şi învierea lui Hristos. În această condiţie ne găsim noi şi de aceea putem citi cu încântare, ca aparţinându-ne nouă, făgăduinţele referitoare la strângerea lui Israel, pe care o vom lua în considerare data următoare.