Capitolul cincisprezece din Geneza conţine primul raport despre legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam. „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avraam într-o vedenie şi a zis: «Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare».” Versetul 1.  

Dumnezeu a spus că El Însuşi era răsplata lui Avraam. Dacă suntem ai lui Hristos, suntem sămânţa lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă. Moştenind ce? – „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”. Aceeaşi moştenire este menţionată şi de psalmist: „Domnul este partea mea de moştenire.” Psalmul 16:5. Aceasta este încă o verigă ce leagă tot poporul lui Dumnezeu de Avraam. Speranţa lor nu este alta decât ceea ce i-a promis Dumnezeu lui Avraam. 

Făgăduinţa pe care a făcut-o Dumnezeu lui Avraam nu i-a fost făcută numai lui, ci şi seminţei lui. De aceea Avraam a zis Domnului: „Ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.” Şi Avraam a zis: „Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.” Geneza 15:2-3. Avraam nu a cunoscut planul Domnului. El cunoştea făgăduinţa şi o credea, dar, întrucât era în vârstă şi nu avea copiii, a presupus că sămânţa promisă lui trebuia să vină prin slujitorul lui de încredere. Însă nu acesta era planul lui Dumnezeu. Avraam nu trebuia să fie precursorul unei spiţe de robi, ci al unei familii de oameni liberi.   

„Atunci Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.» Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: «Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.» Şi I-a zis: «Aşa va fi sămânţa ta.» Avraam a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” Geneza 15:2-6. 

„Avraam a crezut pe Dumnezeu.” Rădăcina verbului redat prin „a crezut” este cuvântul „Amin”. Ideea transmisă de cuvânt este aceea de fermitate, de temelie. Când Dumnezeu a rostit făgăduinţa, Avraam a zis „Amin”, sau, cu alte cuvinte, a zidit pe Dumnezeu luând cuvântul Lui ca temelie sigură. Comparaţi cu Matei 7:24-25. 

Dumnezeu a promis lui Avraam o familie mare. Însă, casa lui trebuia să fie zidită pe cuvântul lui Dumnezeu, Domnul. Avraam a înţeles aceasta şi a început imediat să clădească. Isus Hristos este temelia, fiindcă „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. 1 Corinteni 3:11. Casa lui Avraam este casa lui Dumnezeu, care este zidită „pe temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. Efeseni 2:20. „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El (zideşte pe El) nu va fi dat de ruşine.»” 1 Petru 2:4-6. 

„Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” De ce? – Deoarece credinţă înseamnă a clădi pe Dumnezeu şi pe cuvântul Lui, iar aceasta înseamnă a primi viaţa lui Dumnezeu din cuvântul Lui. Observaţi în versetele citate din Petru, că temelia pe care este zidită casa, este o piatră vie. Temelia este o temelie vie, care dă viaţă celor ce vin pe ea. În felul acesta, casa ce este zidită pe ea, este o casă vie. Ea creşte prin viaţa pe care o dă temelia. Însă temelia pe care zidim, este neprihănită: „Domnul este drept, El, Stânca mea, în care nu este nelegiuire”. Psalmul 92:15. Şi, deoarece a avea credinţă înseamnă a zidi pe Dumnezeu şi pe cuvântul Lui cel sfânt, este de la sine înţeles că a avea credinţă este neprihănire pentru acela care o posedă şi o exercită. 

Isus Hristos este sursa credinţei. Credinţa îşi are începutul şi desăvârşirea în El. Nu există credinţă reală dacă nu este centrată în Hristos. De aceea, când Avraam a crezut pe Dumnezeu, a crezut în Domnul Isus Hristos. Dumnezeu nu S-a descoperit omului niciodată, decât prin Hristos. Faptul că credinţa lui Avraam a fost o credinţă personală în Domnul Isus Hristos, este arătat mai departe prin faptul că aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă nu există altă neprihănire decât aceea care se obţine prin credinţa lui Isus Hristos. „El a fost făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”. 1 Corinteni 1:30. Orice neprihănire va fi lipsită de valoare la venirea Domnului, în afară de „aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă”. Filipeni 3:9. Şi pentru că Dumnezeu Însuşi i-a socotit lui Avraam credinţa ca neprihănire, este limpede despre credinţa lui că a avut în centru numai pe Hristos, de la care provenea neprihănirea lui.  

Aceasta demonstrează că făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam, a fost făcută doar prin Hristos. Sămânţa era doar acea sămânţă care avea să vină prin credinţa lui Hristos, deoarece Hristos Însuşi este sămânţa. Posteritatea lui Avraam, ce avea să fie ca stelele ce nu se pot număra, va fi mulţimea aceea nenumărată a celor ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului. Neamurile ce urmau să iasă din el, sunt „neamurile” celor mântuiţi. Apocalipsa 21:24. „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da», de aceea, prin El sunt «Amin».” 2 Corinteni 1:20.

„În ziua aceea Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: «Seminţei tale dau ţara aceasta.»” Geneza 15:18.  Felul în care a fost făcut legământul este redat în versetele precedente. Mai întâi a fost promisă o posteritate care nu se poate număra, şi o ţară. Dumnezeu a zis: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.” Versetul 7. Versetul acesta trebuie să ne rămână în minte în timp ce citim versetul 18, ca să nu avem impresia greşită că ţara ar fi fost promisă doar seminţei lui Avraam, nu şi lui. „Făgăduinţa a fost făcută lui Avram şi seminţei lui.” Nimic nu a fost promis seminţei, fără să fi fost promis şi lui Avraam. 

Avraam a crezut pe Domnul, şi totuşi a întrebat: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?” Versetul 2. Apoi urmează raportul despre despicarea vacii, a caprei şi a berbecului. Faptul acesta este amintit în Ieremia 34:18-20, când Dumnezeu a mustrat poporul pentru călcarea legământului. 

„La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric. Şi Domnul a zis lui Avram: «Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căreia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.»” Geneza 15:12-16.  

Am văzut că legământul acesta a fost un legământ al neprihănirii care se primeşte prin credinţă. Fiindcă Avraam urma să primească sămânţa promisă şi ţara, prin credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţă care i s-a socotit ca neprihănire. Să vedem ce mai putem învăţa din versetele pe care tocmai le-am citat. 

În primul rând aflăm că Avraam avea să moară înainte să-i fie dată stăpânirea. El avea să moară la o vârstă înaintată, iar sămânţa lui avea să fie străină într-o ţară străină, timp de patru sute de ani. Nu doar Avraam, ci şi descendenţii imediaţi ai lui aveau să moară înainte ca sămânţa să intre în ţara ce le fusese promisă. Ştim că Isaac a murit înainte ca fiii lui Israel să fi coborât în Egipt, şi că Iacov şi toţi fiii lui au murit în ţara Egiptului. Dar, „făgăduinţa a fost făcută lui Avraam şi seminţei lui”. Capitolul dinainte ne spune acelaşi lucru. Este evident că o promisiune făcută seminţei lui Avraam nu poate fi împlinită prin acordarea lucrului promis doar unei părţi din sămânţă. Iar ceea ce a fost promis lui Avraam şi seminţei lui nu putea fi împlinit fără ca Avraam să aibă parte de acea împlinire, ca şi sămânţa lui. 

Ce demonstrează lucrul acesta? – pur şi simplu, că făgăduinţa din capitolul cincisprezece din Geneza, cum că Avraam şi sămânţa lui vor stăpâni ţara, are în vedere învierea din morţi şi nu altceva. Acesta este adevărul, chiar dacă putem pretinde că versetul optsprezece îl exclude pe Avraam din legământul despre care este vorba aici. Spunem aceasta deoarece, aşa cum am văzut, este limpede că mulţi dintre descendenţii imediaţi ai lui Avraam aveau să moară înainte de timpul împlinirii făgăduinţei; şi ştim că Isaac şi Iacov, precum şi cei doisprezece patriarhi au murit cu mult înainte de acest timp. Chiar dacă Avraam ar fi fost lăsat pe dinafară, rămâne cert că făgăduinţa făcută seminţei trebuia să includă toată sămânţa, şi nu doar o parte din ea; fiindcă făgăduinţa a fost „[garantată] chezăşuită pentru toată sămânţa”. Romani 4:16. Însă nici Avraam nu putea fi lăsat pe dinafară. De aceea, este evident că în capitolul acesta lui Avraam i-a fost predicat „Isus şi învierea”. Fapte 17:18.  

Rămâne să fie împlinită după învierea morţilor

Aceasta ne ajută să înţelegem de ce, atunci când a fost persecutat pentru că l-a predicat pe Isus, Ştefan şi-a început vorbirea tocmai cu aceste cuvinte. Vorbind despre venirea lui Avraam în ţara Canaan, el a spus că „din ţara aceea [Dumnezeu] nu i-a dat nimic în stăpânire, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţei lui după el, măcar că n-avea niciun copil”. Fapte 7:5. Referindu-se astfel la făgăduinţa aceasta, care era bine cunoscută tuturor iudeilor, Ştefan le-a arătat foarte limpede că nu putea fi împlinită decât la învierea morţilor prin Isus.  

„Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.” Înţelegem de aici motivul pentru care Avraam a murit în credinţă, măcar că nu a primit ceea ce i s-a promis. Dacă s-ar fi aşteptat să primească în viaţa aceasta, ar fi fost dezamăgit văzând că vine moartea înainte de împlinirea făgăduinţei. Dar Dumnezeu i-a spus clar că el trebuie să moară înainte de a fi împlinită. Aşa că, deoarece Avraam a crezut pe Dumnezeu, este foarte limpede că a înţeles adevărul despre înviere, şi a aşteptat-o. Da, prin înţelegerea aceasta, el a fost triumfător. Învierea din morţi, după cum vom vedea, a fost întotdeauna speranţa de bază a adevăraţilor copii ai lui Avraam. 

În a patra generaţie, sau după trecerea a patru sute de ani, sămânţa lui avea să iasă din robie, şi să intre în ţara promisă. De ce nu au putut intra în stăpânirea ţării chiar atunci? – Deoarece nelegiuirea amoriţilor nu ajunsese încă la culme. Aceasta înseamnă că Dumnezeu voia să le dea timp pentru pocăinţă sau, dacă nu, să-şi umple paharul nelegiuirii, demonstrând astfel că nu erau potriviţi pentru a stăpâni ţara. Atunci, ca şi acum, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era mântuire. Mai învăţăm de aici că ţara pe care Dumnezeu a promis-o lui Avraam şi seminţei lui nu putea fi stăpânită decât de oameni neprihăniţi. Dumnezeu nu a vrut să alunge din ţară pe aceia în care mai era o licărire de speranţă că ar putea să-şi îndrepte căile. Însă faptul că popoarele ce urmau să fie distruse dinaintea copiilor lui Avraam, urmau să fie scoase din ţară datorită răutăţii lor, dovedeşte că se aştepta de la posesorii ţării să fie drepţi. Învăţăm de aici că sămânţa lui Avraam, căreia i s-a promis ţara, trebuie să fie oameni neprihăniţi. Ne-a fost arătat deja aceasta prin faptul că sămânţa a fost promisă lui Avraam doar pe baza neprihănirii care se capătă prin credinţă.