Am ajuns la un pasaj care deschide o perspectivă foarte frumoasă asupra făgăduinţei. Au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani de când Dumnezeu i-a făcut pentru prima oară făgăduinţa lui Avraam. Fără îndoială timpul s-a prelungit din cauza pasului greşit pe care l-a făcut Avraam urmând raţionamentul soţiei lui. Mai mult de treisprezece ani s-au scurs de atunci. Însă Avraam a învăţat lecţia, şi astfel Dumnezeu l-a putut conduce mai departe.
„Când a fost Avraam de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.»” Geneza 17:1. Sau, după nota marginală, „fii drept, sau sincer”. Ca şi în 1 Cronici 12:33. 38, înţelesul este „cu inima hotărâtă, neprefăcută”. Dumnezeu i-a spus lui Avraam să fie sincer înaintea Lui, şi nu cu inima împărţită. Dacă ne vom gândi la istoria înregistrată în capitolul precedent, vom vedea forţa acestei cerinţe. Vom vedea şi forţa din declaraţia: „Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic.” Dumnezeu a vrut ca Avraam să înţeleagă că Dumnezeu este pe deplin capabil să-Şi împlinească promisiunea, şi de aceea să se încreadă în El cu inima întreagă, neîmpărţită.
Un nume nou
„Avram s-a aruncat cu faţa la pământ, şi Dumnezeu i-a vorbit astfel: «Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatăl multor neamuri.»” Geneza 17:3-5. Numele Avram înseamnă „Tată al înălţimii”. Tatăl lui Avram a fost un păgân, iar numele poate avea o anumită referire la închinarea păgână din locurile înalte. Însă numele lui de acum este Avraam, „Tată al multor popoare”. În schimbarea numelor în cazul lui Avraam şi cel al lui Iacov, vedem o mică secvenţă din ceea ce va face Domnul, când va da un nume nou celor ce sunt ai Lui. Vezi Apocalipsa 2:17; 3:12. „Şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului.” Isaia 62:2.
Faptul că lui Avraam i s-a dat un nume nou, nu indică nicio schimbare în făgăduinţă, ci a fost pentru Avraam doar un simplu semn care arăta că Dumnezeu a vrut să spună exact ceea ce a spus. Numele lui avea să rămână mereu pentru el o aducere aminte a făgăduinţei. Unii cred că schimbarea numelui a marcat o schimbare în natura făgăduinţei făcute lui; dar o examinare atentă a făgăduinţei în felul în care a fost făcută şi înainte, arată că lucrul acesta nu este posibil. Avraam a rămas acelaşi om şi după ce a primit un nume nou. El a crezut pe Dumnezeu încă pe când numele îi era Avram, şi credinţa lui în făgăduinţă i s-a socotit ca neprihănire. Dumnezeu i-a predicat evanghelia, zicând: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului”, pe când numele lui era Avram.
Nu putem face nicio deosebire între făgăduinţele făcute de Dumnezeu lui Avraam, afirmând că unele ar fi temporare, şi doar pentru sămânţa după trup, iar altele ar fi spirituale şi eterne. „Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, (…) n-a fost «da» şi «nu». În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da»; de aceea şi «Amin», pe care-l spunem noi prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 1:19-20. „Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice, «şi seminţelor», (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «şi seminţei tale», adică Hristos.” Galateni 3:16. Observaţi că făgăduinţele, oricâte ar fi ele, toate vin prin Hristos. Observaţi de asemenea că apostolul vorbeşte despre Avraam, nu de Avram. Nu spune că unele au fost făcute lui Avram, iar altele lui Avraam. Faptul acesta se vede şi mai limpede dacă citim cuvintele lui Ştefan, „Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte să se aşeze în Haran”. Fapte 7:2. Cu toate că pe atunci era cunoscut ca Avram, făgăduinţa a fost aceeaşi ca atunci când a fost cunoscut ca Avraam. Orice referire ulterioară la el în Biblie, chiar dacă aminteşte primele făgăduinţe, foloseşte numele Avraam.
După ce i-a spus lui Avraam de schimbarea din numele său, Domnul a continuat: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.” Geneza 17:7-8.
Haideţi să analizăm în detaliu diferitele părţi ale legământului. Partea centrală este ţara, ţara Canaan. Este aceeaşi ca în capitolul cincisprezece. Făgăduinţa este de a o da lui Avraam şi seminţei lui. Legământul este acelaşi cu cel făcut atunci, însă aici este sigilat.
Observaţi că Domnul a făcut cu el
„un legământ veşnic”.
Este acel unic legământ veşnic despre care Biblia vorbeşte atât de des. „Prin sângele legământului celui veşnic” (Evrei 13:20) sunt oamenii făcuţi desăvârşiţi pentru orice faptă bună, ca să facă voia lui Dumnezeu. Mai mult, ţara promisă în legământul cel veşnic, este
„o stăpânire veşnică”,
atât pentru Avraam cât şi pentru sămânţa lui. Remarcaţi că ţara a fost promisă lui Avraam, precum seminţei lui, în stăpânire veşnică. Nu a fost promisă ca o moştenire care trebuia să fie doar o posesiune a familiei lui pentru totdeauna, ci atât Avraam cât şi sămânţa lui trebuiau să o aibă împreună în stăpânire veşnică. Însă o ţară nu poate fi deţinută în stăpânire veşnică decât de cei ce au
viaţa veşnică.
De aceea, în legământul acesta, găsim făgăduinţa vieţii veşnice. Nu ar putea fi altfel, deoarece când legământul a fost pentru prima oară făcut, după cum este raportat în capitolul cincisprezece, lui Avraam i s-a spus că are să moară înainte ca ţara să îi fie dată în stăpânire; iar Ştefan a spus că Dumnezeu nu i-a dat nicio palmă de loc. De aceea, nu putea fi a lui decât prin învierea din morţi; iar când va avea loc învierea, nu va mai fi moarte. Căci „toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”. 1 Corinteni 15:51-53.
Observăm că încheierea legământului acesta cu Avraam nu a fost altceva decât predicarea evangheliei împărăţiei, şi asigurarea oferită lui că va avea parte de binecuvântările acesteia. Făgăduinţa făcută lui Avraam a fost făgăduinţa evangheliei, şi nu altceva, iar legământul a fost legământul cel veşnic, al cărui Mijlocitor este Hristos. Scopul acestui legământ este identic cu acela al noului legământ, prin care Dumnezeu spune: „voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” Ieremia 31:33. Dar lucrul acesta se va vedea mai clar pe măsură ce înaintăm.
Un legământ al neprihănirii
După ce a reafirmat legământul făcut cu el şi cu sămânţa lui, Domnul a spus lui Avraam, „să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi”. Geneza 17:11. Dacă deschidem la epistola către Romani vom afla mai multe despre semnificaţia acestei înţelegeri. Trebuie să avem în faţa ochilor ce spune Scriptura despre aceasta, pentru a o putea analiza pe înţeles, aşa că vom cita tot textul.
„Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.» Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. «Ferice, zice el, de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!» Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa «i-a fost socotită ca neprihănire». Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta; şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, pe când nu era tăiat împrejur. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” Romani 4:1-13.
Subiectul întregului capitol este Avraam şi îndreptăţirea prin credinţă. Apostolul foloseşte cazul lui Avraam ca o ilustraţie pentru adevărul prezentat în capitolul anterior, şi anume, acela că omul este făcut neprihănit prin credinţă. Binecuvântarea pe care a primit-o Avraam, este binecuvântarea păcatelor iertate, prin neprihănirea lui Isus Hristos. Vezi versetele 6-9. De aceea, când citim în Geneza 12:2-3, că în Avraam vor fi binecuvântate toate familiile pământului, ştim că binecuvântarea la care se face referire, este iertarea păcatelor. Adevărul acesta este demonstrat cu claritate în Fapte 3:25-26: „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.» Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său, Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”
Binecuvântarea aceasta a ajuns la Avraam prin Isus Hristos şi crucea Lui, întocmai aşa cum ajunge şi la noi. Căci „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se blestem pentru noi, (…) pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit”. Galateni 3:13-14. Aflăm de aici că binecuvântările oferite de legământul făcut cu Avraam, sunt pur şi simplu binecuvântările evangheliei, şi ajung la noi prin crucea lui Hristos. În acel legământ nu a fost promis decât ceea ce vine prin evanghelie, şi, tot ce conţine evanghelia, era conţinut în el.
Tăierea împrejur a fost dată ca un sigiliu al acestui legământ. Însă făgăduinţa, legământul, binecuvântarea, şi totul, au fost date lui Avraam înainte ca el să fie tăiat împrejur. De aceea, el este tatăl celor netăiaţi împrejur, cât şi al celor tăiaţi împrejur. Iudeii şi neamurile sunt în acelaşi fel părtaşi ai legământului şi ai binecuvântărilor lui, dacă au credinţa pe care a avut-o Avraam.
În Geneza 17:11 ni se spune că tăierea împrejur a fost dată ca semn al legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam. Dar în Romani 4:11 ni se spune că a fost dată ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă. Cu alte cuvinte, a fost asigurarea şi sigilarea iertării păcatelor prin neprihănirea lui Hristos. De aceea ştim că legământul, al cărui sigiliu era tăierea împrejur, este un legământ al neprihănirii care se obţine prin credinţă; că toate binecuvântările promise în el sunt promise pe baza neprihănirii care vine prin Isus Hristos. Faptul acesta ne arată din nou că legământul făcut cu Avraam a fost evanghelia, şi doar evanghelia.
O garanţie a ţării
Însă, în legământul acesta, făgăduinţa principală era aceea cu privire la ţară. Toată ţara Canaan fusese promisă lui Avraam şi seminţei lui în stăpânire veşnică. Iar sigiliul legământului - tăierea împrejur - a fost dat ca să fie o pecete a neprihănirii pe care o avea el prin credinţă. Faptul acesta ne arată că ţara Canaan urma să fie stăpânită doar prin credinţă. Aici avem o lecţie practică referitoare la stăpânirea lucrurilor prin credinţă. Mulţi oameni cred că un lucru stăpânit prin credinţă, este stăpânit doar în imaginaţie. Dar ţara Canaan a fost o ţară reală, şi a fost în mod efectiv în stăpânire. Stăpânirea asupra ei, în orice caz, trebuia să fie obţinută numai prin credinţă. Adică, credinţa trebuia să le aducă stăpânirea asupra ei. Aşa s-a şi întâmplat. Prin credinţă poporul a trecut Iordanul şi, „prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile.”. Evrei 11:30. Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.
Ţara Canaan, promisă prin legământ, trebuia să fie obţinută prin neprihănirea care se capătă prin credinţă, neprihănire care era pecetluită cu tăierea împrejur, sigiliul legământului. Să citim încă o dată Romani 4:13, şi vom vedea cât de mult a fost inclus în această făgăduinţă. „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” Neprihănirea aceasta, care vine prin credinţă, ni se spune în versetul 11 că a fost pecetluită prin tăierea împrejur; şi tăierea împrejur a fost sigiliul legământului despre care relatează Geneza 17. De aceea, ştim că făgăduinţa referitoare la ţară, pe care a conţinut-o legământul făcut cu Avraam, nu este alta decât promisiunea referitoare la întregul pământ. Cu cât ne apropiem de împlinirea făgăduinţei, vom vedea tot mai clar cum este posibil că făgăduinţa referitoare la ţara Canaan a inclus stăpânirea asupra întregului pământ; dar faptul acesta îl putem indica aici pe scurt.
Aşa după cum am văzut, legământul prin care a fost promisă ţara, a fost un legământ al neprihănirii. Temelia lui a fost neprihănirea care se obţine prin credinţă. A fost un legământ veşnic, prin care era promisă o moştenire veşnică atât lui Avraam cât şi seminţei lui, ceea ce însemna pentru ei viaţă veşnică. Însă harul domneşte prin neprihănire dând viaţă veşnică, numai prin Isus Hristos, Domnul nostru. Viaţa veşnică poate fi deţinută numai în neprihănire. Mai mult, întrucât promisiunea a fost făcută lui Avraam la fel ca şi seminţei lui, iar Avraam a fost înştiinţat că va muri cu mult timp înainte ca moştenirea să fie acordată, este evident că nu putea fi dobândită decât în urma învierii, ce va avea loc la venirea Domnului, când va fi acordată nemurirea. Însă, venirea lui Hristos va avea loc „la vremea aşezării din nou a tuturor lucrurilor” despre care „a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. Fapte 3:21. Prin urmare, suntem conduşi la înţelegerea faptului că moştenirea neprihănirii, ce a fost promisă lui Avraam în stăpânire veşnică, şi care urma să fie obţinută prin învierea din morţi la venirea Domnului, este „pământul nou în care domneşte neprihănirea”, pe care îl aşteptăm conform cu făgăduinţa lui Dumnezeu.