„El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare.”
„El vine, dar nu-n Betleem să se nască,
El vine, dar nu-n iesle să poposească;
El vine, nu să-L tratăm cu dispreţ şi venin,
Lipsit de adăpost, călător şi străin.
El vine, dar nu-n Ghetsmani spre a plânge,
Vărsând în grădină sudoare de sânge;
El vine, nu ca din nou să moară pe cruce,
Pentru cei răzvrătiţi iertare-a le-aduce.
O, nu, ci slava, nespusa-I mărire străluce.”
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus Eu oare: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:1-3).
Cuvintele acestea au fost rostite de însuşi Mântuitorul când a vorbit ucenicilor Săi, în seara zilei în care a fost răstignit. El fusese cu ei în tovărăşie continuă mai mult de trei ani, iar, pe lângă legătura de iubire personală care îi lega de El, ei arătaseră reverenţă faţă de El ca „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” şi avuseseră încredere „că El este Cel care îl va izbăvi pe Israel”. (Matei 16:16; Luca 24:21). Ei aşteptaseră o eliberare imediată de sub jugul roman, iar acum consternarea şi mâhnirea pătrundeau în inimile lor în timp ce ascultau cuvintele: „Copilaşilor, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta şi, precum le-am spus iudeilor – unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni – tot aşa vă spun şi vouă acum.” (Ioan 13:33). Petru a dat glas întrebării lor comune, zicând: „Doamne, (…) unde Te duci?” La această întrebare, Mântuitorul a răspuns: „Unde Mă duc (Eu), tu nu poţi să Mă urmezi acum, dar Mă vei urma după aceea.” (Versetul 36). După aceea, cu cuvintele citate la începutul acestui capitol, El a început să le mângâie inimile tulburate, spunându-le în ce fel şi când vor putea merge după El şi vor fi cu El.
„Arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13) este „fericita noastră nădejde” aşezată înaintea bisericii lui Hristos. Aceasta a fost nădejdea bisericii în toate secolele. Aşa cum a fost arătat în capitolele precedente, profeţii din vechime au vestit mai dinainte în cele mai mici detalii „suferinţele lui Hristos”, iar la prima Sa venire, „cuvântul profeţiei făcut şi mai tare” s-a împlinit la literă. (2 Corinteni 1:5; 2 Petru 1:19). Dar, după cum, de asemenea, am arătat, „slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11) nu a fost mai puţin subiectul scriitorilor inspiraţi, iar urmaşii lui Hristos au fost îndrumaţi să privească înainte spre timpul în care slava Lui urmează să fie descoperită, ca fiind timpul în care şi ei se vor arăta „împreună cu El în slavă”, şi când se vor bucura şi se vor veseli. (Coloseni 3:4; 1 Petru 4:13). Aceasta a fost nădejdea cu care Mângâietorul nostru i-a mângâiat pe ucenicii Săi întristaţi.
Că Hristos va veni din nou este la fel de sigur cum este faptul că a mai fost odată pe pământ şi că acum „stă la dreapta lui Dumnezeu după ce S-a dus la cer, iar îngerii, autorităţile şi puterile I s-au supus”. (1 Petru 3:22). El a zis: „Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine (…).” (Ioan 14:3). A fost aici, S-a dus şi se va întoarce cu siguranţă. Aceasta este mărturia dată de Însuşi Hristos şi de toţi oamenii sfinţii în care a fost Duhul Lui.
„Mă voi întoarce (…).” Aceasta înseamnă că va veni altădată, înc-o dată. Nu de mii de ori, aşa cum ar vrea să credem cei care pretind că, împlinindu-Şi făgăduinţa, El vine ori de câte ori moare un sfânt, ci va reveni doar înc-o dată, pentru a duce la bun sfârşit marele plan de mântuire. Despre aceasta, apostolul depune o mărturie categorică prin aceste cuvinte: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot astfel şi Hristos, după ce S-a adus pe Sine jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci pentru cei ce-L aşteaptă, în vederea mântuirii.” (Evrei 9:27-28). Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată. Pentru ca oamenii să poată avea viaţa, Hristos S-a adus jertfă o singură dată pentru păcat, purtând păcatele noastre „în trupul Său, pe lemn”. (1 Petru 2:24). Astfel, când lucrarea Lui în favoarea păcătoşilor se va termina, El va veni încă o dată – „a doua oară” – nu pentru a purta păcatele lumii, ca la prima Sa venire, ci pentru salvarea celor care, prin jertfa şi prin mijlocirea Lui, au înlăturat păcatul. (Evrei 9:26-27).
Fiind stabilit dincolo de orice discuţie că Hristos va veni din nou pe pământul acesta, în minţile noastre se ridică în mod natural trei întrebări: Cum va veni? De ce va veni? şi: Când va veni? Biblia trebuie să răspundă acestor întrebări, dacă există totuşi un răspuns pentru ele, aşa că ne vom îndrepta spre Biblie pentru a găsi lumină. Orice aruncă lumină asupra celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie de primă importanţă.
În ce priveşte modul venirii Lui, nu e nevoie să rămânem prea mult în dubiu. În timp ce ucenicii stăteau şi se uitau spre cer după Domnul lor care se înălţa, doi mesageri strălucitori, din curţile cereşti, li s-au arătat şi le-au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). Cum S-a dus El la cer? Acelaşi scriitor care ne-a spus acestea, spune despre înălţarea lui Hristos: „El i-a dus până aproape de Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.” (Luca 24:50-51). „Pe când se uitau la El, Isus S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de privirile lor.” (Fapte 1:9). Aşadar, la venirea Lui, El va veni în persoană şi în mod vizibil. Îngerul a spus: „Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Iar Pavel spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, (…) Se va coborî din cer (…).” (1 Tesaloniceni 4:16). Va fi Acelaşi care a fost botezat de Ioan în Iordan. Acelaşi care din ziua aceea „umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavol” (Fapte 10:38). Acelaşi care, obosit şi slăbit, a şezut lângă fântâna lui Iacov şi a găsit înviorare în faptul că a descoperit unei sărmane păcătoase izvorul apei vii. Exact Acelaşi care a fost răstignit şi a fost omorât de mâna celor răi, fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). Cel care a fost pus de mâini iubitoare în mormântul cel nou al lui Iosif, pe care „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-L de chinurile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:24). „Acest Isus” care S-a înălţat în trup la cer în timp ce ucenicii priveau la El, Se va întoarce în acelaşi fel în care S-a înălţat.
Cunoaşterea faptului că Hristos Însuşi va veni în persoană este cea care l-a însufleţit pe patriarh în durerea lui cea mare, când a zis: „Ştiu că Răscumpărătorul Meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia.” (Iov 19:25-27). „Ochii mei Îl vor vedea, şi nu un străin”, potrivit cu nota marginală [KJV]. Aceasta uneşte speranţa patriarhului cu promisiunea lui Hristos. Ucenicii s-au întristat de apropiata plecare a Mântuitorului, atât ca de plecarea unui prieten şi tovarăş drag, cât şi ca de plecarea Aceluia care trebuia să izbăvească pe Israel. Iar patriarhul a fost biruitor în adânca lui suferinţă, la gândul că atunci când Răscumpărătorul Său va veni în ziua din urmă pe pământ, va vedea în El un prieten, nu un străin. Ferice de omul care este atât de familiarizat cu Hristos, încât poate privi înainte spre întoarcerea Lui cu aceeaşi anticipare plină de iubire.
Hristos va veni „în acelaşi fel” cum S-a dus la cer. Cum S-a dus? În timp ce ei priveau, El a fost ridicat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. Înseamnă că atunci când va veni va fi însoţit de un nor, iar El va fi văzut. Ucenicul iubit mărturiseşte: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea (…).” (Apocalipsa 1:7). Apoi, descriind viziunea lui profetică, spune: „Şi m-am uitat şi, iată, un nor alb şi pe nor şedea unul asemănător Fiului omului, având pe capul lui o coroană de aur şi în mâna sa o seceră ascuţită.” (Apocalipsa 14:14 – KJV). Vorbind despre evenimentele legate de venirea Sa, Hristos a spus: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului; toate neamurile pământului se vor tângui şi-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă.” (Matei 24:30).
Observaţi cât de bine corespunde venirea lui Hristos cu plecarea Sa. Atunci când a plecat, un nor L-a ascuns vederii, aşa că ultimul lucru ce s-a văzut a fost norul. Atunci când va reveni, mai întâi se va vedea un nor alb. Acesta va fi „pe cer semnul Fiului Omului”. Apoi, pe măsură ce se va apropia, se va vedea şi înfăţişarea lui Isus, şezând pe nor, după care se va descoperi toată slava Lui.
Se va întoarce în acelaşi fel în care a plecat. Însă, în timp ce numai câţiva L-au văzut plecând, atunci când se va întoarce „orice ochi Îl va vedea”. Va veni „în slava Tatălui Său” (Matei 16:27), însoţit de „toţi sfinţii îngeri” (Matei 25:31). Atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi „înaintea Lui [va] merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică” (Psalmii 50:3). Va coborî din cer „cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:16), iar de răsunetul glasului Său „se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:16). Nimeni nu se va putea ascunde de „strălucirea venirii Lui” (2 Tesaloniceni 2:8). „Căci, după cum fulgerul străluceşte şi luminează cerul de la un capăt la altul, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa.” (Luca 17:24). Cu siguranţă s-a răspuns suficient întrebării: „Cum va veni El?”
Pentru ce va veni? Pentru că, dacă nu ar veni a doua oară, prima Lui venire ar fi zadarnică. El a zis: „Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3). Vine ca să ia la El pe cei cumpăraţi cu propriul Său sânge. S-a dus să pregătească un loc pentru cei care devin cu adevărat prietenii Lui, iar atunci când locul va fi pregătit pentru ei, va veni ca să-i ducă acolo. Venirea Lui va fi marea desăvârşire a planului de mântuire. Dacă nu s-ar întoarce ca să termine ceea ce a început, suferinţele Lui pentru oameni s-ar dovedi zadarnice, credinţa pe care oamenii şi-au pus-o în El ar fi zadarnică.
Cuvintele lui Hristos sugerează că dacă El nu ar reveni, ucenicii Lui nu ar putea fi cu El. Observaţi: El a zis că Se va întoarce ca să (cu scopul de) îi ia la Sine, pentru ca acolo unde este El să fie şi ei. Scopul venirii Lui este să Îşi ia poporul la Sine. Este evident că Hristos nu face lucruri care nu sunt necesare, însă nu ar fi necesar ca El să vină după poporul Său, dacă ei ar putea fi cu El fără ca El să vină. Nu doar atât, ci ar fi cea mai mare nebunie ca El să vină după ucenicii Săi, dacă ei s-au dus să fie cu El în momentul în care au murit, cu sute de ani în urmă. Aşadar, faptul că Hristos vine după poporul Său, este dovada că ei nu pot fi cu El până când El vine.
De vreme ce urmaşii lui Hristos nu pot fi cu El până când vine, atunci toţi îşi vor primi răsplata în acelaşi timp. Despre aceasta mărturiseşte apostolul când, vorbind despre credincioşia celor din vremurile trecute, spune: „Toţi aceştia, deşi au fost apreciaţi pentru credinţa lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” (Evrei 11:39-40). Din nou, apostolul Pavel spune: „Acest lucru vi-l spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua [nu vom merge] nicidecum înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:15-17). „Astfel”, prin învierea morţilor şi prin luarea la cer a celor vii, la venirea Domnului, se va împlini promisiunea Mântuitorului de a-şi lua poporul la El, pentru a fi cu El.
Însă luarea poporului Său la Sine mai implică ceva. Împărăţia pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său „de la întemeierea lumii” este pământul. Compară Matei 25:34 cu Geneza 1:26, Psalmii 8:6. Celor blânzi le este promis că ei vor moşteni pământul (Matei 5:5). „Dar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta în abundenţa păcii.” (Psalmii 37:11 – KJV). Dar lucrul acesta nu se poate realiza cât timp cei răi rămân pe el. Fiindcă „«cei răi n-au pace», zice Domnul” (Isaia 48:22), ei sunt într-o continuă tulburare şi nu doar ei sunt tulburaţi, ci necăjesc şi pe alţii (Iov 3:17; 2 Timotei 3:12-13). Ei sunt „ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl” (Isaia 57:20). De aceea, înainte ca neprihăniţii să se poată bucura de acel „belşug de pace” (Psalmii 37:11), trebuie ca cei răi să fie îndepărtaţi de pe pământ. Astfel, când, în viziune profetică, Ioan a văzut că împărăţiile acestei lumi au trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său, a auzit pe bătrânii aflaţi în jurul tronului din cer, spunând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernic, care eşti şi care erai (şi care vii), fiindcă ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti! Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să-i judeci pe cei morţi, să-i răsplăteşti pe robii Tăi profeţi, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să-i prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul.” (Apocalipsa 11:17-18). Hristos Însuşi a spus că atunci când va veni, „îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. (Matei 16:27). Aşadar, venirea Lui înseamnă mântuirea celor neprihăniţi şi distrugerea celor răi.
Sunt potrivite aici câteva cuvinte referitoare la modul în care va fi făcută eliberarea finală a celor neprihăniţi. Apostolul Pavel ne spune că aceasta se va produce prin învierea morţilor şi prin luarea la cer a celor vii. El a scris bisericii din Corint:
„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” (1 Corinteni 15:51-54).
În felul acesta cei drepţi intră în răsplata lor veşnică, dar nu vor locui pe pământ imediat. Pământul trebuie să fie făcut potrivit pentru a le sluji de locuinţă, prin distrugerea celor care l-au stricat. Când se va arăta Hristos pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă, cei drepţi, pentru că sunt drepţi, sunt întăriţi pentru a privi slava Lui; însă cei răi nu o vor putea suporta. Isaia spune că „va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău”. (Isaia 11:4). Iar apostolul Pavel, vorbind despre „omul păcatului” – „acel nelegiuit” – spune că el este cel „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale”. (2 Tesaloniceni 2:8).
Aceasta, însă, nu este distrugerea finală a celor răi şi nu este curăţirea pământului, fiindcă milioanele care au murit în păcat zac în tot acest timp în mormintele lor, fără să ştie de evenimentele minunate ce au loc pe pământ. Ei nu îşi vor primi atunci răsplata pentru faptele lor rele. Nici cei răi care sunt în viaţă în momentul arătării lui Hristos, care sunt ucişi de strălucirea venirii Lui, nu îşi primesc pedeapsa în momentul acela. Ei vor muri, pur şi simplu, pentru nu sunt capabili să suporte slava orbitoare a prezenţei lui Hristos. „Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” (Ieremia 25:33).
Starea în care se va afla atunci pământul este descrisă astfel de profeţi:
„Se vesteşte dărâmare peste dărâmare, căci toată ţara este pustiită; colibele îmi sunt pustiite deodată şi corturile într-o clipă. (…) «Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.» Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit! [Compară cu Geneza 1:2] Mă uit la munţi, şi iată că sunt zguduiţi şi toate dealurile se clatină! Mă uit, şi iată că nu este nici un om şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit, şi, iată, Carmelul este un pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea mâniei Lui aprinse! Căci aşa vorbeşte Domnul: «Toată ţara va fi pustiită, dar nu o voi nimici de tot.»” (Ieremia 4:20-27).
„Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ, pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi.” (Isaia 24:17-22).
Atunci pământul va fi în starea în care a fost la început, în acea stare descrisă ca „adânc”, „abis” sau „fântâna adâncului”. În locul acesta întunecat, jalnic şi pustiu, Satana va fi lăsat timp de o mie de ani. Profetul spune: „Apoi am văzut un înger care se cobora din cer şi care avea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a înşfăcat balaurul, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.” (Apocalipsa 20:1-3). Incapabil de a-şi mai aduce înşelăciunile diabolice asupra oamenilor, fiindcă nu mai sunt oameni vii pe pământ, el este efectiv legat. Niciun om osândit la detenţie în celula întunecoasă, nu a fost mai sigur privat de libertate.
În timpul acestor o mie de ani, cei drepţi vor fi în cer, unde, împreună cu Hristos, vor judeca îngerii căzuţi şi oamenii răi (vezi Apocalipsa 20.4; 1 Corinteni 6:1-3). Perioada aceasta de o mie de ani cuprinde acel „mare număr de zile” la sfârşitul cărora cei răi „vor fi cercetaţi”. La sfârşitul acestui timp Satana va fi eliberat din închisoarea lui, din cauza faptului că cei răi vor fi înviaţi atunci (Apocalipsa 20:5) şi atunci va avea ocazia să-şi folosi pentru puţină vreme artele amăgirii care sunt înşăşi viaţa lui. Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, va fi atunci coborât din cer de la Dumnezeu, iar Satana îşi va aduna oştirile de oameni răi în jurul ei, făcându-i să creadă că o pot cuceri pentru a fi a lor (Apocalipsa 20:8-9). Atunci va coborî foc din cer de la Dumnezeu şi acesta îl va mistui pe Satana împreună cu toate oştirile lui. Focul „va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”, focul îi va arde „şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. (Maleahi 4:1).
Focul care provoacă pieirea „oamenilor nelegiuiţi” va topi pământul şi îl va curăţa de blestem, aşa că din el va ieşi un pământ reînnoit, potrivit pentru a fi locuit de neprihănire. (2 Petru 3:7. 9. 12-13). Cei drepţi, aflaţi în siguranţă în cetatea lui Dumnezeu, fiind astfel făcuţi în stare să „rămână lângă nişte flăcări veşnice” (Isaia 33:14-15), vor „medita la teroare” (versetul 18 – KJV), care nu se va apropia de ei. Fiindcă doar vor privi cu ochii şi vor vedea răsplata celor răi. Apoi, după ce cei răi „vor fi mistuiţi ca miriştea cu totul uscată” (Naum 1:10), după ce focul încetează din cauză că nu mai are ce să îi alimenteze arderea, cei drepţi vor merge să moştenească ţara pe vecie. „Ei vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam” (Isaia 61:4). Da, „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mânca roadele” (Amos 9:14), după care „se vor desfăta în abundenţa păcii” (Psalmii 37:11 – KJV). „Atunci judecata va locui în pustiu şi dreptatea va rămâne în câmpul roditor. Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi lucrarea dreptăţii linişte şi asigurare pentru totdeauna.” (Isaia 32:16-17 – KJV). Apoi „poporul Meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite”. (Isaia 32:18). „Fiindcă Domnul va mângâia Sionul, v-a mângâia toate locurile ei risipite; şi va face pustiul lui ca Edenul şi deşertul lui ca grădina Domnului; bucurie şi veselie se vor găsi acolo, mulţumire şi vocea melodiei.” (Isaia 51:3 – KJV). „«Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul.” (Isaia 54:17).
Timpul sfârşitului
„Când se vor întâmpla toate acestea?” (Marcu 13:4). Este o întrebare importantă. Când Hristos a arătat spre zidurile impunătoare ale Templului şi a zis: „Nu vedeţi toate acestea? Adevărat vă spun: Nu va fi lăsată aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”, ucenicii, legând catastrofa aceasta de sfârşitul tuturor lucrurilor, au venit la El în privat, şi I-au zis: Spune-ne, când vor fi acestea? Şi care va fi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?” (Matei 24:2-3). Sunt unii care ne spun că nu e treaba noastră să întrebăm despre timpul venirii lui Hristos. Dacă ar fi aşa, ce ocazie bună a avut Isus atunci când i-au pus întrebarea tocmai citată, să accentueze faptul acesta în aşa fel încât ucenicii Lui să nu-l uite niciodată. Le-a zis El atunci: „Nu vă bateţi capul cu astfel de lucruri; veţi şti atunci când se va întâmpla”? Nu, deloc. Nu a rostit niciun cuvânt dezaprobator sau de mustrare, ci a spus în mod simplu: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva.” După aceea a început să le dea anumite semne sigure prin care să poată şti când venirea Lui se va apropia, evitând astfel să fie înşelaţi.
Este adevărat că mai departe în acelaşi capitol, 24 din Matei, Mântuitorul a spus: „Dar, despre acea zi şi oră, nu ştie nimeni, nici îngerii din cer, ci numai Tatăl meu” (versetul 36 – KJV). Totuşi, chiar înainte de aceasta, El a zis că atunci când se vor întâmpla anumite semne, ei ar trebui să ştie că venirea Lui „este aproape, este chiar la uşă” (versetul 33). De aceea tragem concluzia că, în timp ce este imposibil pentru cineva să spună care este ziua venirii lui Hristos, este datoria noastră să ştim când aceasta este aproape. Astfel, Pavel scrie fraţilor tesaloniceni: „Cât despre vremuri şi soroace, nu e nevoie să vi se scrie, fraţilor.” (1 Tesaloniceni 5:1). Cu care vremuri şi soroace erau atât de familiari tesalonicenii? Ei bine, cu vremurile şi soroacele venirii Domnului pentru a-i învia pe morţii cei drepţi şi pentru a-i lua la cer pe sfinţii cei vii, eveniment despre care tocmai le scrisese (vezi 1 Tesaloniceni 4:16-18).
„Dar – ar spune cineva – Pavel merge mai departe şi zice că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.” Aşa a spus, dar pentru cine a spus că va fi aşa? Pentru cei care trăiesc în chip uşuratic şi zic: „Pace şi siguranţă!” (1 Tesaloniceni 5:3). Imediat adaugă: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, astfel încât ziua aceea să vină peste voi ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” (versetele 4-5). Aşadar, numai pentru fiii nopţii şi ai întunericului va veni ziua Domnului ca un hoţ.
Aceeaşi idee este exprimată de Mântuitorul în Luca 21:34-35: „Luaţi seama la voi înşivă: să nu vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare şi beţie sau cu îngrijorările vieţii, şi astfel ziua aceea să vină pe neaşteptate asupra voastră, ca un laţ; căci ea va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ.” Creştinii nu sunt „locuitori” pe acest pământ, ci numai călători (vezi 1 Petru 1:17; 2:11; Evrei 11:13; Psalmii 39:12). Cei care nu au alte gânduri sau griji decât a trăi pe acest pământ, care „îşi închipuie că veşnice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac”, vor fi astupaţi de grijile acestei vieţi şi, cu siguranţă, vor fi luaţi prin surprindere de venirea zilei Domnului. Însă Mântuitorul nostru ne învaţă foarte lămurit că aceia care iau seama la ei înşişi, fără a se îngreuna cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, nu vor fi luaţi pe nepregătite ca de un hoţ, când va veni ziua Domnului. De aceea, nu suntem doar împuterniciţi să privim spre venirea Domnului, studiind semnele care dovedesc apropierea ei grabnică, ci suntem datori, chiar obligaţi să facem aşa.
Visul care a fost dat lui Nebucadneţar, pe care Daniel l-a explicat, i-a fost dat ca să poată şti „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:28). În studiul nostru sumar despre profeţiile din cartea lui Daniel am văzut că toate aceste profeţii sunt borne kilometrice care indică spre timpul sfârşitului. Astfel, în al doilea capitol, suntem conduşi în mod explicit până în anul 476 d.Hr., când Imperiul Roman a fost complet divizat. Următorul lucru menţionat este aşezarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. În capitolul 7 suntem conduşi şi mai aproape de ziua Domnului, până la sfârşitul supremaţiei papale, în anul 1798. Iar următorul eveniment important este timpul când sfinţii iau în stăpânire împărăţia. Nu este niciun lanţ al profeţiei care să nu culmineze cu venirea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. Însă dintre toate profeţiile din Biblie, capitolul 24 din Matei ne oferă cea mai clară informaţie referitoare la timpul venirii Domnului. Haideţi să vedem ce putem învăţa de aici despre evenimentul acesta important.
Reţineţi întrebarea pe care au pus-o ucenicii: „Care va fi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?” Ei nu au întrebat dacă va reveni, fiindcă nu aveau niciun dubiu în legătură cu aceasta. Nu L-au întrebat în ce mod va veni, fiindcă nu ştiau de vreun al mod de venire decât venirea personală. L-au întrebat simplu despre timpul în care se va produce un eveniment despre care nu se îndoiau că va avea loc. De aceea, de vreme ce Isus nu i-a mustrat pentru curiozitatea lor, ci a început să răspundă întrebării lor, trebuie să concluzionăm că le-a spus ceva referitor la timpul venirii Lui. Astfel descoperim că aceasta este marea greutate a capitolului, pe care îl vom expune acum în mod sumar.
Drept răspuns la întrebarea ucenicilor, Isus a zis: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva. Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul», şi îi vor înşela pe mulţi” (versetele 4-5). Nu putem fi de acord cu acei comentatori care găsesc împlinirea acestei preziceri în numeroşii pseudo-mesia care au apărut în primele secole. Sunt două motive pentru care nu se poate ca Isus să se fi referit la aceştia: 1. Subiectul discuţiei era a doua venire a lui Hristos. Pentru că ucenicii L-au întrebat pe Isus despre semnele celei de-a doua veniri a Sa, El a replicat: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva. Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul», şi îi vor înşela pe mulţi.” Este evident că avertizarea lui Isus este pentru a nu fi înşelaţi în acel lucru despre care întrebau ei. 2. Numai cei care nu credeau că Isus este Hristosul au putut fi înşelaţi de falşii Mesia. Ucenicii, cărora Isus le vorbea la o parte, erau convinşi că Isus era „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. De aceea, nu era potrivit să-i avertizeze să nu se lase înşelaţi de oameni care ar fi declarat că veneau ca împlinire a profeţiilor ce preziceau doar prima venire a lui Hristos. Desigur, trebuie să ne amintim că în timp ce aceste cuvinte au fost spuse ucenicilor care L-au urmat pe Hristos în lucrarea Lui pe pământ, ele sunt adresate la fel de direct poporului Său din toate secolele următoare până la sfârşitul timpului. Concluzionăm, aşadar, că avertizarea legată de hristoşii mincinoşi, cu care Isus şi-a început cuvântarea, îi are în vedere pe hristoşii mincinoşi menţionaţi în versetele 23-24.
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” (Versetele 6-14).
Nu poate exista nici cea mai mică îndoială că în aceste versete suntem transportaţi rapid prin istoria lumii până la sfârşitul timpului. „Sfârşitul” despre care vorbesc versetele 13 şi 14 trebuie să se refere în mod sigur la sfârşitul lumii, despre care au întrebat ucenicii, care este identic cu a doua venire a lui Hristos. Sfârşitul lumii este timpul secerişului (Matei 13:39). Dar la timpul secerişului, Fiul omului vine pentru a secera pământul (Apocalipsa 14:14). Atunci El îi trimite pe îngerii Săi să strângă pe poporul Său (compară Matei 13:40- 41 cu 24:30-31). De aceea, în versetele tocmai citate, Mântuitorul a dat nu doar un răspuns la întrebarea „care va fi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?”, ci a făcut şi o scurtă declaraţie a unor fapte, menită a le pregăti minţile pentru răspunsul direct la întrebare.
Se poate spune, aşadar, că războaiele şi veştile de războaie nu sunt semne categorice ale apropiatei veniri a lui Hristos. Ele nu sunt semne prin care să putem spune ceva despre cât de aproape este acest eveniment. Ca idee, nu a existat o ridicare generală a unei naţiuni împotriva altei naţiuni, a unei împărăţii împotriva altei împărăţii, până după trei sute de ani de la Hristos, când a început dezmembrarea Romei sub popoarele barbare venite din nord. Însă, deşi prin aceste invazii ţara a fost devastată, fiind ucişi nenumăraţi oameni, suferinţa nu a fost nici pe aproape de aceea pe care creştinii au avut-o de îndurat din cauza credinţei lor. În versetele 9 şi 10 găsim referire la persecuţiile, atât din partea Romei păgâne, cât şi a celei papale; şi nu doar la acestea, ci la toate persecuţiile care au loc pe motive de conştiinţă, înainte să vină Domnul. Că vor fi persecuţii până la venirea Domnului, este arătat atât de profetul Daniel, cât şi de apostolul Pavel. Vorbind despre papalitate prin simbolul cornului mic, profetul spune:
„Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.” (Daniel 7:21-22). Iar Pavel spune că în zilele din urmă oamenii vor fi acuzatori falşi, aprigi, dispreţuitori ai lucrurilor bune, şi că „toţi cei ce vor să trăiască evlavios în Hristos Isus vor fi prigoniţi”. (2 Timotei 3:12).
Oricum, persecuţia nu este cel mai rău lucru pe care l-a avut şi-l va avea de întâmpinat biserica. Timpurile de cea mai mare persecuţie au fost timpurile în care biserica a avut cea mai adâncă puritate şi devoţiune. Pericolul cel mai mare pentru biserică a venit şi întotdeauna va veni din partea învăţătorilor mincinoşi (profeţi mincinoşi) care atrag miile de oameni în eroare şi în ruină eternă cu sofisticăriile lor plăcute. „Un singur păcătos nimiceşte mult bine”, spune Solomon (Eclesiastul 8:18), şi cu siguranţă nu sunt păcătoşi mai mari, sau mai capabili de a distruge binele, decât aceia care îşi tăinuiesc nelegiuirea sub o haină de pretinsă neprihănire, furând uniforma din curtea cerului pentru a sluji diavolului îmbrăcaţi în ea. Iuda vorbeşte despre ei astfel: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni care de mult sunt rânduiţi pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care preschimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi se leapădă de singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.” (Iuda 4). Petru, la fel, adresând a doua sa epistolă „către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:1), ceea ce-i include pe toţi creştinii, după ce vorbeşte despre profeţiile din vechime, spune:
„Au fost însă în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor aduce pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o nimicire năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi, dar osânda îi paşte de multă vreme şi pierzarea lor nu doarme.” (2 Petru 2:1-3).
„Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12). Nelegiuirea despre care este vorba aici nu este numai nelegiuirea celor lumeşti, ci este nelegiuirea care face ca dragostea celor mai mulţi să se răcească. Nelegiuirea unui om rău nu poate face ca dragostea unui om neprihănit să se răcească, decât dacă omul neprihănit este contaminat de răutate. Această nelegiuire este surprinsă de text şi este o consecinţă a înşelăciunilor practicate de învăţătorii mincinoşi. Atât timp cât oamenii se prind de învăţăturile curate ale Bibliei şi le iubesc, sunt în siguranţă. Însă acceptarea de învăţături false îi va conduce în mod automat la practicarea nelegiuirii. Învăţătura sănătoasă este temelia întregii moralităţi şi este cea care o conservă. Este stânca pe care omul trebuie să clădească dacă vrea să îi reziste casa împotriva potopului adus de duşman. Cine acceptă învăţături false, nu contează dacă le acceptă fiind înşelat sau le acceptă de bunăvoie, îşi zideşte casa pe nisip. Din istoria profană şi din cea sacră ştim că primele secole ale erei creştine dau mărturie despre o teribilă cădere de la puritatea credinţei şi practicii creştine, iar Pavel ne spune că „în zilele din urmă” ne putem aştepta la o stare încă şi mai rea (2 Timotei 3:1-5. 13). Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. „Ferice de omul care rabdă ispita! Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care le-a făgăduit-o (Dumnezeu) celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12).
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile. Atunci va veni sfârşitul.” (Matei 24:14). Versetul acesta a dat naştere la multă speculaţie şi controversă cu totul inutile. Unii au presupus că „sfârşitul” nu se poate referi la venirea lui Hristos, deoarece, spun ei, evanghelia a fost predicată de mult în toată lumea şi Domnul încă nu a venit. În timp ce alţii pretind că venirea Domnului trebuie să fi fost distrugerea Ierusalimului, despre care aminteşte întregul capitol. Realitatea este că Pavel spune despre „cei ce vestesc Evanghelia” că „pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor” (Romani 10:18). Şi din nou el spune că evanghelia „a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer”. (Coloseni 1:23). Cum vom împăca acum aceste declaraţii, cu declaraţia lui Hristos că sfârşitul va veni de îndată ce „evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile”? O scurtă examinare a câtorva texte din Scriptură, lăsând ca fiecare parte din textul în cauză să îşi arate deplina greutate, va rezolva această chestiune.
Mai întâi să ţinem minte că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” este cea care este de predicat în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor, înainte ca sfârşitul să poată veni. Termenul acesta nu poate însemna altceva decât vestea bună despre apropiata venire a lui Hristos în împărăţia Sa. Acum, în timp ce apostolii au învăţat despre a doua venire a Domnului, iar primii ucenici au crezut în aceasta, ei nu au învăţat nici nu au aşteptat că va avea loc în zilele lor. În fiecare dintre epistolele sale, Pavel are ceva de spus despre a doua venire a lui Hristos. Însă îi avertizează în mod expres pe oameni să nu gândească despre aceasta că va avea loc imediat. Unii dintre fraţii tesaloniceni dobândiseră ideea, parţial din cauza înţelegerii greşite a primei epistole trimise de Pavel lor, şi parţial din scrisori născocite în numele lui Pavel, că venirea Domnului era iminentă, aşa că apostolul le-a scris după cum urmează:
„Şi vă implorăm, fraţilor, referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi adunarea noastră la el, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în minte, nici tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă ca de la noi, de parcă ziua lui Cristos este aici. Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că ziua aceea nu va veni înainte să vină o apostazie şi să fie revelat omul păcatului, fiul pieirii, care se opune şi se înalţă pe sine însuşi peste tot ce este numit Dumnezeu sau lucru ce este demn de închinare; aşa că el, ca Dumnezeu, şade în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi că este Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:1-4 – KJV).
După aceea el continuă, aducându-le aminte că atunci când era cu ei le spusese lucrurile acestea, că trebuie să aibă loc marea apostazie şi că trebuie să fie aşezată papalitatea şi să îşi urmeze cursul ei, înainte de venirea Domnului, „fiindcă aşa scrie profetul” (vezi Daniel 7). Şi, chiar în capitolul pe care îl studiem, Mântuitorul nostru introduce acelaşi lucru, vorbind despre „o strâmtorare mare” care urma să vină, despre faptul că ucenicii Lui urmau să fie urâţi de toate neamurile pentru Numele Lui, să fie chinuiţi şi omorâţi. Mai departe, El spune care sunt semnele ce vor avea loc, după ce va trece timpul acelei mari apostazii şi necazul datorat ei, înainte ca El să vină. Aşadar, trebuie să concluzionăm că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” nu a fost încă predicată „în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile”. Când acest lucru va fi făcut, pe cât de sigur este că Scriptura e cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, la fel de sigur este că atunci va veni sfârşitul. Fără îndoială, timpul acesta este mai aproape decât îşi pot imagina cei mai mulţi dintre oameni.
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă –atunci cei din Iudeea să fugă în munţi, cine va fi pe acoperiş să nu coboare ca să mai ia ceva din casă şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă în urmă să-şi ia haina.” (Matei 24:15-18).
Prevestind distrugerea Ierusalimului (compară versetul 14 cu Luca 21:20), Mântuitorul a răspuns întrebării „când se vor întâmpla toate acestea?”, întrebare pusă de ucenici când Isus a spus că va veni vremea când nu va mai rămâne din Templu nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. Unii au gândit că toate referinţele la venirea Domnului, împreună cu toate prezicerile acestui capitol, s-au împlinit la distrugerea Ierusalimului, doar pe motivul că evenimentul acesta a fost introdus aici. Dar faptul că aceasta este o greşeală ar trebui să fie evident oricui citeşte capitolul şi are o înţelegere corectă a limbajului.
Când va veni Hristos, venirea Lui va fi ca lumina fulgerului care iese de la răsărit şi se vede până la apus, peste întreg cerul (Matei 24:27; Luca 17:24). La distrugerea Ierusalimului nu a avut loc nimic asemănător unui astfel de fenomen.
Înainte de venirea Domnului soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer (Matei 24:29; Ioel 2:31). Istoria nu deţine nicio înregistrare despre întâmplarea unor astfel de lucruri după înălţarea lui Hristos la cer şi până la distrugerea Ierusalimului.
Când va veni Hristos, „Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. (1 Tesaloniceni 4:16). Să aplici acest limbaj la venirea lui Titus cu legiunile lui romane la Ierusalim, nu este decât un sacrilegiu.
Când va veni Hristos, „toate neamurile pământului se vor tângui”. (Matei 24:30). Distrugerea Ierusalimului a fost departe de a afecta măcar jumătate dintre „toate neamurile pământului”. Unele dintre „neamurile pământului ”, mai ales romanii, s-au bucurat nespus la distrugerea lui.
Când va veni Fiul omului, „va trimite pe îngerii Săi cu o trâmbiţă mare şi-i vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi” (Matei 24:31), tot atunci vor învia cei morţi, în corpuri nesupuse stricăciunii (1 Corinteni 15:52). Însă nimeni nu poate fi atât de nechibzuit încât să sugereze că ceva de felul acesta s-ar fi întâmplat la distrugerea Ierusalimului. Nu a avut loc o strângere a celor neprihăniţi, ci o împrăştiere atât a celor drepţi, cât şi a celor răi. Nicio înviere din morţi, ci un enorm măcel al celor vii.
Dar pentru ce să mai continuăm cu acest contrast? De vreme ce limbajul Bibliei nu poate fi denaturat pentru a da măcar un pic de dreptate pretenţiei că distrugerea Ierusalimului şi venirea lui Hristos sunt acelaşi lucru, îi putem lăsa pe cei care fac afirmaţii atât de monstruoase să stea cât de bine pot în faţa conflictului lor cu Biblia.
De ce, atunci, a introdus Domnul subiectul distrugerii Ierusalimului în cuvântarea Lui? Pentru simplul motiv că ucenicii L-au întrebat despre aceasta, iar, în afară de a le satisface lor curiozitatea, El a vrut ca urmaşii Lui credincioşi să ştie când să fugă din cetatea nefericită pentru a-şi scăpa vieţile. Când aveau să vadă Ierusalimul înconjurat de oşti (vezi Luca 21:20), atunci aveau să ştie că pustiirea despre care s-a vorbit în Luca 19:41-44 era la uşă şi că trebuiau să prindă prima ocazie de a scăpa. În mod natural, ar părea că atunci ar fi prea târziu sa scape, însă Domnul nu face nicio greşeală în avertizările pe care le dă, iar nouă ni se spune că după ce Ierusalimul a fost împresurat de romani, iar populaţia cetăţii s-a redus aproape de tot, Cestius, generalul roman, „s-a retras, fără a avea niciun motiv” (vezi Josephus, Wars of the Jews, cartea 2, cap. 19). Aceasta le-a dat celor care păstrau ca pe o comoară cuvintele lui Hristos ocazia de a păzi instrucţiunile Lui şi de a fugi imediat pentru a-şi scăpa viaţa.
În afară de faptul că era necesar să vorbească despre timpul distrugerii Ierusalimului, pentru a răspunde întrebării puse de ucenicii Săi şi pentru a se îngriji de siguranţa lor, mai este un motiv pentru care subiectul acesta se potriveşte aici. Şi anume că distrugerea Ierusalimului, cu scenele îngrozitoare care au avut loc, era o asemănare în miniatură a distrugerii finale a celor răi, la venirea lui Hristos. Isaia spune despre timpul când Hristos va sfărâma pe păgâni, că „orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc”. (Isaia 9:5). Iar ororile care au însoţit distrugerea Ierusalimului au fost atât de mari încât cel care citeşte relatarea despre acel măcel şi conflagraţie, cu greu îşi poate imagina ceva mai grozav, exceptând proporţiile, în ziua din urmă. „Asedierea şi capturarea Ierusalimului de către Titus”, spune William Ralph Inge, în Society in Rome under the Caesars, p.51, „a fost probabil cea mai sângeroasă dintre victoriile romane”. Iar Josephus spune (în prefaţa de la The Wars of the Jews): „Războiul pe care iudeii l-au purtat cu romanii a fost cel mai mare dintre toate cele care au fost, nu doar în timpul nostru, ci, într-un fel, dintre toate cele despre care am auzit, fie ele războaie în care o cetate a luptat împotriva altei cetăţi, fie o naţiune împotriva altei naţiuni.” Ceea ce se poate numi „o vedere în perspectivă” se întâlneşte des în Scriptură. Adică, despre două lucruri complet separate în ce priveşte timpul, totuşi având trăsături comune, se vorbeşte împreună fără a se sesiza timpul intervenit. Cum profeţii au privit în cursul timpului, două evenimente, oarecum similare în caracter, au apărut pe linia viziunii lor. După cât a putut discerne vederea lor, ambele evenimente s-ar fi putut petrece în acelaşi timp, la fel cum doi pomi aflaţi la distanţă de mai mulţi metri unul faţă de altul, vor apărea unuia care stă în rând cu ei, ca şi cum ar sta unul lângă altul. Aceasta explică de ce în Vechiul Testament, judecăţile aduse peste cetăţile antice, ca Tirul, Ninive şi Babilon, sunt prezise într-o legătură atât de strânsă cu anunţarea judecăţii finale a întregului pământ, încât este aproape imposibil de spus unde se sfârşeşte una şi unde începe cealaltă. Iar în unele cazuri relatările profetice se suprapun, astfel că o porţiune din descriere se aplică în mod egal fiecărui eveniment. Desigur, Hristos nu a avut dezavantajul pe care l-au avut profeţii şi El a ştiut foarte bine că venirea Lui nu avea să fie decât la sute de ani după distrugerea Ierusalimului. Totuşi, este dată o „vedere în perspectivă” a celor două evenimente şi nu se poate nega că o mică parte din ce a spus El se aplică în mod egal fiecărui eveniment. Cu toate acestea, El a făcut o distincţie atât de clară între ele încât niciun cititor atent al Bibliei nu este în pericol de a le confunda.
„Pentru că atunci va fi o strâmtorare mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă n-ar fi scurtate zilele acelea, n-ar scăpa nicio făptură; însă, pentru cei aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” (Matei 24: 21-22).
Aici, în aceste versete, este punctul în care toate referirile la distrugerea Ierusalimului încetează şi unde relatarea despre semnele ce indică venirea Domnului continuă. Cea mai mare parte din aceste versete se referă, fără îndoială, la persecuţia grozavă din timpul supremaţiei papale. Căci, deşi a fost mare necaz când a fost distrus Ierusalimul, Plângerile lui Ieremia indică faptul că atunci când Nebucadneţar a distrus Ierusalimul, au avut loc orori aproape la fel de mari, dacă nu chiar la fel. Că aceste cuvinte se aplică mai ales la un alt necaz decât acela de la distrugerea Ierusalimului, este evident din cuvintele: „Şi dacă n-ar fi scurtate zilele acelea, n-ar scăpa nicio făptură; însă, pentru cei aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” O scurtare a zilelor de necaz pentru Ierusalim nu ar fi avut nimic de-a face cu cei „aleşi”, fiindcă nimeni nu poate fi numit „ales” decât aceia care iau seama la cuvintele lui Hristos, iar toţi cei care au fost atenţi la cuvintele lui Hristos trebuie să fi fugit la momentul specificat, înainte să se vadă ororile asediului şi ale victoriei. De aceea, tragem concluzia că, luând distrugerea Ierusalimului ca punct de plecare, în versetul 21, în termenul „o strâmtorare mare”, El include necazul care a urmat din cauza persecutării creştinilor de către păgâni, precum şi un necaz şi mai mare care a însoţit persecutarea bisericii de către papalitate.
Supremaţia papală, aşa cum am văzut în capitolul anterior, a durat din anul 538 d.Hr. până în anul 1798 d.Hr. În decursul acestui timp Biserica catolică a avut putere să persecute sau să instige la persecuţie. Sigur că nu a fost o persecuţie constantă, deoarece nu a existat o opoziţie deschisă constantă faţă de pretenţiile ei monstruoase. Cu toate acestea, marea parte din acest timp, i-a „obosit” pe sfinţi (Daniel 7:25 – KJV), întocmai aşa cum a spus profeţia mai dinainte. Niciun alt termen nu ar putea exprima atât de deplin modul în care papalitatea s-a purtat cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. Literalmente i-a epuizat. Fără a se mulţumi cu simpla ucidere a victimei, inchizitorii – călăii bisericii – au stros viaţa din ea prin torturi lente, rivalizând în rafinamentul cruzimii lor cu sălbăticia barbară. Şi au făcut aceasta până când i-au epuizat pe toţi sfinţii lui Dumnezeu. Ar fi făcut aceasta dacă Dumnezeu, în mila Lui, nu ar fi poruncit ca „zilele acelea” de necaz să fie scurtate. Datorită acestui fapt, a fost lăsată pe pământ o rămăşiţă care să păstreze cunoaşterea adevărului.
Putem afla cum şi când au fost scurtate zilele acelea? Putem, dacă vom găsi cauza principală a necazului, iar pentru aceasta nu trebuie să căutăm prea departe. Un scriitor catolic a recunoscut că Inchiziţia este cea care a salvat Italia de la căderea în protestantism. Însă Inchiziţia cu greu poate fi separată de iezuitism.
Deşi spiritul Inchiziţiei a existat de la începutul marii apostazii, Inchiziţia însăşi a luat naştere aproape de timpul când Ordinului iezuiţilor a luat fiinţă. Aceasta a fost o unealtă potrivită pentru o astfel de organizaţie. Cu ajutorul ei, iezuiţii aproape i-au exterminat pe creştini de pe pământ, distrugându-i pe toţi creştinii adevăraţi. Însă Cuvântul lui Dumnezeu a declarat că zilele de necaz aveau să fie scurtate, şi aşa a şi fost. Reformaţiunea s-a răspândit atât de mult în unele ţări din Europa încât conducătorii nu au vrut să se mai supună ordinelor Bisericii Catolice. Tot atunci, iezuitismul ameninţa să înghită biserica şi să ajungă stăpân în loc de a fi slujitor, aşa că în anul 1773, Papa Clement al XIV-lea a emis o bulă în care declara Ordinul iezuiţilor dizolvat. Lucrul acesta a tins să aducă pace şi linişte. Şi, cu toate că au mai fost nu puţine cazuri de persecuţie după acel timp, nu au mai fost niciodată aşa persecuţii încât să li se justifice denumirea de „strâmtorare”. Putem spune, aşadar, că zilele de strâmtorare s-au sfârşit cam cu douăzeci şi cinci de ani înainte de sfârşitul zilelor supremaţiei papale. Apoi vine timpul sfârşitului.
Semne în ceruri
„Îndată după necazul din acele zile, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului; toate neamurile pământului se vor tângui şi-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă. El îi va trimite pe îngerii Săi cu o trâmbiţă mare şi-i vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor.” (Matei 24:29-31).
În aceste versete suntem duşi repede prin timpul de după sfârşitul zilelor de necaz, până la venirea Domnului. Aici apar semnele care arată în modul cel mai clar posibil că venirea Mântuitorului este aproape. „Îndată după necazul din acele zile, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina (…).” Relatarea din Marcu localizează semnul acesta încă şi mai precis. „Dar în zilele acelea, după strâmtorarea aceea, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina (…).” (Marcu 13:24). Ce ar putea fi mai clar de atât? În anul 31 d.Hr. Mântuitorul a prezis că, înainte de sfârşitul perioadei de supremaţie papală, dar după încetarea acelei persecuţii teribile în masă, soarele şi luna se vor întuneca. Cu alte cuvinte, El a spus, de fapt, că soarele şi luna se vor întuneca undeva între anii 1773 şi 1798. Să citim acum următoarele din Webster’s Unabridged Dictionary, la secţiunea „Noted Names” etc:
„ZIUA ÎNTUNECATĂ, 19 MAI 1780 – este numită aşa din cauza întunericului deosebit din ziua aceea care s-a extins peste întregul teritoriul Noii Anglii. În unele locuri, oamenii nu au putut vedea să citească scrisul obişnuit, afară în aer liber, timp de mai multe ore. Păsările au cântat cântecul lor de seară, s-au retras şi au rămas tăcute. Găinile s-au dus la culcare, vitele şi-au căutat ocolul, iar în case au fost aprinse lămpile. Întunecimea a început în jurul orei zece dimineaţa, durând până pe la mijlocul nopţii care a urmat, dar cu diferenţe de durată şi intensitate în diferite locuri. Timp de câteva zile mai înainte, vântul a fost variabil, suflând însă cu precădere dinspre sud-vest şi nord-est. Adevărata cauză a acestui fenomen remarcabil nu este cunoscută.”
Ar putea fi redate multe mărturii similare, însă este suficientă aceasta pentru a stabili faptul. Scriitorul spune: „Adevărata cauză a acestui fenomen remarcabil nu este cunoscută.” Nu a fost cauzat de o eclipsă, fiindcă luna era plină. Pe lângă aceasta, durata perioadei de întuneric şi intensitatea întunericului dovedeşte că a fost cauzată de altceva decât de o eclipsă, chiar dacă luna nu ar fi fost plină. Un scriitor spune că nu se poate imagina un întuneric mai mare, chiar dacă am concepe că a dispărut orice corp luminos de pe cer. A fost aproape ca întunericul din Egipt, aşa a fost simţit. Astronomul Herschel spune:
„Ziua întunecată din America de Nord a fost unul dintre fenomenele acelea despre a căror natură întotdeauna se va citi cu interes, dar pe care ştiinţa nu ştie să le explice.”
Dar chiar dacă cineva ne-ar putea da o explicaţie a întunericului acela uimitor, aceasta nu ar afecta câtuşi de puţin calitatea sa de semn al zilei Domnului. Faptul că soarele s-a întunecat tocmai în timpul în care Mântuitorul a spus că se va întuneca, arată că acesta a fost unul dintre marile semne pe care Dumnezeu le-a lăsat ca să ştim cam pe unde suntem în istoria lumii.
Semnul acesta minunat a fost prezentat apostolului Ioan, în viziune, iar el îl descrie astfel: „Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele (…).” (Apocalipsa 6:12). Aşa s-a întâmplat cu ocazia aceea. Întunecimea nenaturală a durat până noaptea târziu, când cerul şi-a luat înfăţişarea obişnuită, însă luna părea a fi de sânge.
„Stelele vor cădea din cer (…).” (Verseul 13). Aceasta s-a împlinit literal în noaptea de 13 noiembrie 1833. Înainte de a descrie semnul acesta, ar fi potrivită o întrebare ce se pune uneori, şi anume: „De ce semnul acesta, potrivit specificaţiilor profeţiei, nu s-a petrecut în zilele acelea, după strâmtorare?” Răspunsul este că profeţia nu îl localizează neapărat acolo. Primul semn trebuia să apară în intervalul acela, însă Mântuitorul continuă cu următorul semn, şi fără să facă pauză în vorbire, spune despre clătinarea puterilor cerurilor, care este strâns legată de arătarea lui Hristos, care, desigur, nu putea să aibă loc în timpul perioadei de supremaţie papală. Aceasta arată că nu este neapărat nevoie să căutăm în timpul acestei perioade împlinirea vreunuia dintre semne, cu excepţia întunecării soarelui. The Christian Advocate and Journal, din 13 decembie 1833, a spus despre căderea stelelor:
„Fenomenul meteoric ce a avut loc în dimineaţa de 13 noiembrie a avut un caracter atât de extraordinar şi interesant încât are dreptul la mai mult decât o menţiune în trecere. (…) Descrierile vii şi expresive care au apărut în diferite jurnale publice nu exagerează realitatea. Într-adevăr, nicio limbă nu poate descrie splendoarea acelei desfăşurări magnifice. Şi nu ezit să spun că nimeni nu-şi poate forma o idee pe măsură, despre splendoarea aceea, dacă nu a văzut-o cu ochii lui. Arăta ca şi cum întregile ceruri înstelate s-ar fi adunat într-un anume punct aproape de zenit, de unde ţâşneau simultan, cu viteza fulgerului, înspre toate părţile orizontului. Şi totuşi nu se mai terminau – cu miile curgeau imediat pe urmele altor mii, ca şi cum ar fi fost create pentru acea ocazie.”
În Signs of Times (Oakland, California) din 13 aprilie 1888, a apărut o descriere a căderii de stele, făcută de cineva care a fost martor ocular, iar din aceasta extragem următoarele declaraţii:
„În timp ce mulţi erau extrem de înfricoşaţi la vederea manifestării extraordinare de «artificii cereşti», pentru marea majoritate a apărut atât de măreţ şi magnific încât a fost de-a dreptul înveselitor. A fost o panoramă ce nu se poate uita niciodată. Rămâne întipărită în memoria mea la fel de vie astăzi, cum a fost la o lună după ce a avut loc.
S-au făcut multe încercări de a ilustra scena aceasta, însă este imposibil să redai o idee corectă despre ea într-o ilustraţie. Nu este posibil să redai într-un tablou o reprezentare a stelelor căzând deodată în toate punctele cardinale. Au căzut miriade spre nord, est, sud şi vest. Orice reprezentare pe hârtie poate să ofere, în cel mai bun caz, o idee foarte limitată despre realitate. (…) Ele emanau dintr-un punct aflat mult dincolo de regiunile atmosferei noastre – atât de îndepărtat încât pentru privitor ele nu păreau a veni dintr-un singur punct.” (Profesorul Olmstead, de la Colegiul Yale, spune că nu puteau fi mai aproape de 2238 de mile depărtare de pământ). „Ele îşi trasau drumul lor pe bolta cerului, părând a fi la o distanţă egală cu celelalte stele pe care le vedem cu ochiul liber.”
„Am privit scena ore întregi şi am văzut milioane de stele, dar nu am văzut în noaptea aceea o singură stea căzătoare. Am văzut stele căzătoare singuratice, dar niciodată nu am văzut trei pe cer în acelaşi timp. Nu am văzut pe nimeni să fi declarat că a văzut o stea căzătoare în noaptea aceea. Ele au avut exact imaginea redată în descrierea profeţiei: «Stelele au căzut din cer pe pământ» (…). Punctul din care emanau ele era atât de mult dincolo de atmosfera noastră şi, desigur, atât de mult dincolo de sfera vederii noastre, încât în fiecare locaţie s-au văzut ca şi cum ar cădea drept în jos.”
Cât de mult timp au continuat să cadă, nu avem mijloace rezonabile pentru a determina. În partea de est a Pennsylvaniei, unde mă aflam, au început să cadă cam pe la ora unsprezece seara, sporind în frecvenţă, până când, în câteva ore, au ajuns o ploaie torenţială desăvârşită. Nu puteau fi numărate mai mult decât ar putea fi număraţi fulgii de zăpadă care cad repede în timpul unei furtuni puternice. Au continuat să cadă fără a scădea în număr, până când zorii zilei le-au răpit strălucirea. Iar în timp ce lumina soarelui, apropiindu-se, le-a făcut să pălească la răsărit, continuau să acopere cerul în partea de apus. Iar după ce lumina le-a ascuns vederii în toate direcţiile, în mod ocazional, câte una foarte strălucitoare îşi mai lăsa urma în partea de apus, dovedind că ele continuau să cadă.
Pe când cele mai multe scene şi incidente din tinereţea mea şi-au pierdut interesul şi mă gândesc rareori la ele, aceasta mi-a sporit interesul odată cu trecerea anilor. Spre nimic nu privesc înapoi cu mai multă desfătare şi nu mă gândesc niciodată la ea fără să am simţăminte de recunoştinţă pentru că mi s-a permis să o privesc. Nu am vorbit niciodată despre subiectul semnelor fără ca reprezentarea Scripturii despre acest semn să mă fi inspirat cu speranţă şi curaj. Acesta a făcut ca prezicerile Mântuitorului să fie în experienţa mea o realitate pe care, mi se pare, nimic nu o poate confirma decât memoria vizuală. Nu mă mai aştept să mai privesc vreodată o astfel de scenă de slavă până când cerurile se vor strânge sul şi se va arăta Isus, împreună cu miriadele Lui de îngeri strălucitori.”
Astfel avem împlinirea celor două mari semne ale venirii Domnului pe care le-a dat El Însuşi în cuvântarea Sa despre acest subiect. Dar cum arată ele apropierea acestui eveniment? Versetele următoare vor da răspunsul:
„Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa i se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşă. Adevărat vă spun că nicidecum nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri.” (Matei 24:32-34).
Sunt câteva lucruri pe care suntem datori să le cunoaştem. Este datoria noastră să cunoaştem legile ţării în care trăim. Necunoaşterea legii nu-l scuză pe călcătorul ei, întrucât legea este publicată cu scopul expres de a da cetăţenilor ocazia de a se familiariza cu prevederile ei. La fel, este datoria noastră să cunoaştem voia lui Dumnezeu, deoarece El ne-a descoperit-o în termeni limpezi şi noi vom fi judecaţi după ea, fie că i-am dat atenţie sau nu. Tot la fel este datoria noastră să ştim când este aproape venirea Domnului, deoarece Mântuitorul ne-a dat mijloacele prin care putem şti şi ne-a poruncit să ştim, ca să fim pregătiţi pentru aceasta. La fel de sigur cum mugurii care cresc primăvara arată că vara este aproape, la fel de sigur semnele din ceruri, a căror împlinire tocmai am arătat-o, arată că a doua venire a Mântuitorului nostru, cu putere şi mare slavă, este aproape – atât de aproape încât se poate spune că este în prag. Mai e nevoie doar ca cerurile să se strângă ca un sul, pentru a-L descoperi în toată maiestatea Lui regească.
Mântuitorul nostru defineşte ce vrea să spună prin „este chiar la uşă”, arătând că „nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri”. Care generaţie? Care lucruri? Este vorba de generaţia în care au apărut semnele şi care nu va trece până când se vor împlini toate minunile celei de a doua veniri. Este foarte evident că prin cuvintele „generaţia aceasta”, Isus nu S-a referit la generaţia care era când a fost El pe pământ. Şi este aşa deoarece (1) El a arătat clar că venirea Lui nu va avea loc în timpul acelei generaţii şi nu până după marea perioadă de persecuţie pentru biserică. Şi (2) deoarece, într-un mod obişnuit profeţiei, El Şi-a purtat ascultătorii de-a lungul timpului, făcându-i martori oculari al fiecărui mare eveniment până a ajuns la generaţia în care se întâmplă semnele acestea mari în cer, şi, oprindu-se acolo, a spus: „Nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri.” Apoi încheie cu cuvintele „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Versetul 35).
Da, „cerurile vor trece cu vuiet mare”. (2 Petru 3:10). „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel.” (Ioel 3:16). La darea legii pe Sinai, glasul lui Dumnezeu a făcut să se cutremure pământul, dar „a făgăduit astfel: Voi zgudui încă o dată nu doar pământul, ci şi cerul” (Evrei 12:26). Aceasta este clătinarea puterilor cerurilor, care va avea loc în strânsă legătură cu venirea lui Hristos pe norii cerului. Apostolul Ioan o descrie astfel:
„Cerul s-a strâns ca o carte pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, mai-marii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului! Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lor şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:14-17).
Totuşi, în mijlocul pustiirii generale – „prăbuşirea lucrurilor şi distrugerea lumii” – „Domnul este scăparea poporului Său” (Ioel 3:16) şi, privind spre cerurile care se deschid, de unde se va arăta Regele în slava Lui, şezând pe tronul slavei Sale, ei vor exclama cu extaz: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9).
Timpuri primejdioase
Am reţinut semnele deosebite din ceruri, pe care Mântuitorul le-a amintit în cuvântarea Lui pentru a arăta că venirea Lui este foarte aproape. Dar mai sunt şi alte semne printre oameni pe care cel care studiază atent profeţia le recunoaşte ca arătând că sfârşitul se apropie. Întorcându-ne la avertizarea pe care Mântuitorul a spus-o ca în paranteză când a localizat semnele din ceruri, citim:
„Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici!» sau «Iată-l acolo!», să nu credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca să-i înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus dinainte. Dacă vă vor zice: «Iată-l în pustiu», să nu vă duceţi! «Iată-l în încăperi ascunse», să nu credeţi! Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24:23-27).
În aceste cuvinte, Mântuitorul nostru descrie pe scurt lucrarea spiritismului modern, spunându-ne totodată cum putem evita să fim înşelaţi de încercările acestuia de a face ca minunile lui să fie considerate manifestări ale slavei venirii lui Hristos în împărăţia Sa. Nu putem vorbi aici în detaliu despre variatele manifestări ale spiritismului modern. Este suficient să spunem că minunile cu scrierile pe plăci de ardezie şi materializările care deja sunt produse de acesta, în afară de o mulţime de înşelătorii ce se perpetuează în numele spiritismului, sunt doar o mostră din ceea ce în curând se va manifesta înzecit mai puternic în grad şi măsură. Lucrarea spiritismului şi agentul prin care sunt produse fenomenele lui sunt descrise astfel de profetul de pe Patmos:
„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura profetului mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii din întreaga lume ca să-i strângă pentru războiul din ziua cea mare a Dumnezeului celui atotputernic.” (Apocalipsa 16:13-14).
După aceea profetul adaugă imediat cuvintele lui Hristos: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”, ceea ce arată că lucrarea aceasta a Satanei este imediat precursoare venirii Domnului.
Mulţi oameni presupun că manifestările spiritiste nu sunt decât trucuri de prestidigitaţie. Aceasta este o greşeală. Fiţi siguri că o mare parte din ceea ce este considerat fenomen spiritist nu este deloc spiritism, dar există, de asemenea, o mare parte dintre fenomene care este absolut dincolo de puterea fiinţelor umane de a le realiza, dacă nu sunt ajutate. Spre exemplu: în oraşul San Francisco, într-o sală plină de oameni, luminată strălucitor, au fost aduse două plăci de ardezie perfect curate şi au fost inspectate de audienţă. Au fost prinse una de alta şi au fost atârnate de una dintre lămpi la vederea tuturor oamenilor. Mediumul a fost ţinut la distanţă de plăci şi nicio altă persoană nu era aproape de ele, şi totuşi s-a auzit dintre plăci scârţâitul unui stilou şi după câteva minute, plăcile au fost coborâte, găsindu-se că sunt pline de mesaje inteligibile. Cu siguranţă lucrul acesta a fost făcut de o putere mult deasupra celei umane.
Apoi: un domn educat, un medic practicant, a dorit sfat cu privire la un anumit subiect. La sfatul unui medium spiritist, el şi-a scris întrebarea pe o foaie de hârtie, lăsând loc dedesupt pentru replică. A pus foaia într-un plic şi a sigilat plicul. Plicul sigilat a fost pus într-un loc unde nimeni nu putea avea acces în afară de el, iar când, curând după aceea, a desigilat plicul, a găsit în spaţiul de sub întrebarea lui, un răspuns care îi spunea să-şi ducă planul la îndeplinire. Dacă sfatul a fost bun sau rău, nu contează în momentul prezent. Ideea este că astfel de lucruri arată că în spatele manifestărilor spiritismului este mai mult decât putere umană. Fără a ne lua timp pentru a arăta de ce manifestările acestea nu pot fi ceea ce pretind – lucrările spiritelor celor care au murit – rămânem asupra declaraţiei Scripturii care spune că acestea sunt „duhuri de demoni”.
Există vreo dovadă că spiritismul va încerca să contrafacă venirea Domnului? Există. În World’s Advance-Thought (publicat la Salem, Oregon), din 5 aprilie 1885, au fost făcute următoarele declaraţii într-un editorial, despre „Un Mesia care vine”:
„Într-o prelegere recentă din cadrul Harmony Hall, despre «ideea mesianică», nevoia venirii unui nou Mesia, precum şi certitudinea primei lui venirii pe pământ, au fost examinate filozofic, precum şi proclamate profetic.
Ideea mesianică este integrată în teoria că toate fenomenele manifestărilor spiritiste, oricât de diverse şi complet separate ar fi, pot fi raportate la o singură sursă mediumnică (…) A venit deja timpul să fie aranjate în mod logic faptele autentice care vor demonstra aceasta.
Există cicluri regulate de progres spiritual, de dezvăluiri ale adevărului, iar noi acum trecem dintr-unul într-altul. Este nevoie de un alt „soare al neprihănirii” pe pământ, şi nu poate fi departe mesagerul a cărui misiune a vieţii lui va fi de a ilustra practic noile adevăruri care vor fi acordate.”
În acelaşi ziar, se spune despre judecătorul H. A. Maguire că ar fi folosit următoarea exprimare într-un discurs pe care l-a ţinut în oraşul acela:
„Eu spun, «ca o persoană cu autoritate», că spiritiştii, şi toţi, pot avea speranţa ca tocmai în generaţia aceasta, forţele spirituale mai înalte să preia controlul şi să conducă toate instituţiile de pe pământ. În linişte şi fără a fi văzute de înţelepţii lumii, forţele acestea, sub îndrumarea unei inteligenţe divine, s-au extins şi se extind în fiecare departament şi în fiecare punct al vieţii umane, iar apogeul este foarte aproape – inaugurarea unui nou Mesia şi a unei noi dispensaţiuni spirituale.”
Mai mult, spiritiştii pretind că ei sunt singurii adevăraţi adventişti – singurii care se pregătesc cu adevărat să spună Domnului bun venit. Acum, de vreme ce „Satana însuşi se dă drept înger de lumină” (2 Corinteni 11:14), şi de vreme ce a venit astfel la Isus, la prima Lui venire, încercând să contrafacă şi să împiedice lucrarea Lui în orice mod posibil, nu este de mirare că face tot ce poate pentru a contraface a doua venire a lui Hristos, abătând astfel minţile oamenilor de la adevăratul eveniment, pentru ca să nu fie pregătiţi când se va întâmpla. Cu siguranţă o astfel de ipoteză este rezonabilă, iar Scriptura declară limpede că aşa se va întâmpla şi că îi va înşela pe toţi, în afară de cei aleşi. Scripturile ne spun că, îndeplinindu-şi lucrarea înşelătoare, pentru a face credibilă pretenţia lui de a fi Hristos, va face să cadă foc din cer în văzul oamenilor (Apocalipsa 13:13).
Lucrarea aceasta este semnul apropierii rapide a zilei lui Dumnezeu. Este capodopera înşelăciunii lui Satana. Fie ca oamenii să privească doar la extinderea grozavă a spiritismului şi să ştie că aceasta arată că sfârşitul este aproape. Apostolul Pavel, vorbind despre venirea Domnului pentru a-l distruge pe cel rău, spune că venirea Sa va avea loc după ce se va face lucrarea celui rău, „prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării pentru că n-au primit dragostea de adevăr ca să fie mântuiţi. De aceea Dumnezeu le trimite [permite să vină asupra lor] o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună şi astfel să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:9-12). Prin spiritism, cei care resping adevărul lui Dumnezeu îşi vor umple măsura nelegiuirii lor, ajungând astfel să fie copţi pentru secerişul pământului.
Următoarele versete din Scriptură dovedesc că aşa stau lucrurile:
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, fără evlavie, lipsiţi de afecţiune, neînduplecaţi, bârfitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, nesăbuiţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de asemenea oameni! Sunt printre ei unii care se strecoară prin case şi le ademenesc pe femeile uşuratice, îngreunate de păcate şi frământate de tot felul de pofte. Acestea, deşi învaţă mereu, nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa deplină a adevărului. După cum Iane şi Iambre i s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi au o credinţă de osândit.” (2 Timotei 3:1-8).
Iane şi Iambre, vrăjitorii lui faraon, s-au împotrivit lui Moise prin faptul că au făcut minuni pentru a le contracara pe cele făcute de Moise. Avându-şi puterea de la diavolul, ei au căutat să-l facă pe faraon şi pe popor să creadă că minunile lor veneau din aceeaşi sursă cu minunile lui Moise. La fel, spiritismul modern pretinde că face aceleaşi lucruri pe care le-a făcut Isus când a fost pe pământ, prin aceeaşi putere, căutând astfel să submineze adevăratul creştinism. Însă aşa cum au fost demascaţi vrăjitorii lui faraon, la fel vor fi demascaţi şi aceştia în faţa tuturor celor ce iubesc adevărul.
Însă cum îi va face spiritismul, pe cei care îl acceptă, să îşi umple măsura nelegiuirii lor, aşa încât mânia lui Dumnezeu să nu mai poată fi reţinută faţă de ei? Iată cum: unul dintre punctele principale ale spiritismului este acela că omul este o parte din Dumnezeu, că fiecare om este propriul său legiuitor şi propriul său mântuitor. Ei Îl resping complet pe Hristos şi ispăşirea, pretinzând că răul este doar un bine care încă nu s-a dezvoltat, că fiecare trebuie să urmeze ceea ce îi dictează propria natură. Acum, dacă ne aducem aminte că omul are o natură căzută, că „din inima oamenilor,” adică din natura oamenilor, „ies gândurile rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuinţa” (Marcu 7:21-22), şi că omul nu are putere în el însuşi pentru a-şi îmbunătăţi condiţia, putem vedea imediat că atunci când oamenii se dedau la a-şi urma impulsurile propriei lor naturi, în mod inevitabil ei decad foarte repede până la cele mai de jos adâncuri ale degradării. Să compare cititorul păcatele enumerate în 2 Timotei 3:1-5 cu faptele cărnii enumerate în Galateni 5:19-21 şi va vedea că sub influenţa spiritismului oamenii fac, pur şi simplu, lucrurile pe care natura umană, fără a fi înfrânată, nu poate altfel decât să le facă. Citiţi acum ce spune Mântuitorul despre starea morală ce va exista atunci când va veni:
„Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului. Cum era în zilele de dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în arcă, şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului.” (Matei 24:37-39).
„Cum a fost în zilele lui Lot – când mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi – la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului.” (Luca 17:28-30).
În zilele dinaintea potopului, răutatea omului a fost mare, aşa de mare încât „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” şi „orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. (Geneza 6:5. 12). Aceasta s-a întâmplat pentru că oamenii au ales să-şi urmeze impulsurile, împotrivindu-se dorinţelor Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Însă natura umană este aceeaşi în toate veacurile, iar când oamenii se opun Duhului lui Dumnezeu, lepădând toate restricţiile, aşa cum îi conduce spiritismul să facă, răutatea antediluvienilor şi a sodomiţilor se va repeta în toate detaliile. Având aceasta în vedere, cât de potrivite sunt cuvintele rostite pentru timpul acesta: „Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele (…).”
Capitolul care conţine cuvântarea legată de timpul venirii lui Hristos, se încheie în mod foarte potrivit cu o încurajare şi avertizare. Isus spune:
„Cine este deci robul credincios şi chibzuit pe care l-a pus stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea hrana la vremea cuvenită? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, atunci când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate avuţiile sale.” (Matei 24:45-47).
În acest timp de aşteptare „răbdătoare a lui Cristos” (2 Tesaloniceni 3:5 – KJV), datoria creştinului este de a lucra. Domnul a dat talente „fiecăruia conform capacităţilor lui” (Matei 25:15 – KJV), iar treaba lor este de a le folosi, adică a le perfecţiona în beneficiul Învăţătorului lor, până când El va veni. El a dat „fiecărui om lucrarea lui”. Iar pentru ca să poată fi bine testată credincioşia oamenilor, a păstrat secret timpul exact al revenirii Sale. „Despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni (…).” (Marcu 13:32). De aceea suntem îndemnaţi: „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când este vremea aceea!” (Versetul 33). De un lucru putem fi siguri, anume că venirea Domnului este aproape, „este chiar la uşă”. Aceasta e tot ce avem nevoie să ştim.
„Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» şi începe să-i bată pe tovarăşii lui, să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în bucăţi, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 24:48-51).
Omul care se gândeşte că a trecut multă vreme de când s-au împlinit semnele în cer şi, de aceea, s-ar putea să mai fie încă pe atât până să vină Domnul, este la fel de nebun cum ar fi un om de o sută de ani dacă ar spune că, deoarece a trăit treizeci de ani peste vârsta stabilită ca limită de viaţă a omului, fără îndoială, va mai trăi încă treizeci de ani. Raţiunea va spune că de vreme ce a trăit atât de mult peste vârsta stabilită, nu poate spera să mai trăiască foarte mult. La fel, noi spunem că „generaţia aceasta” trebuie să fie aproape trecută. Nu contează că încă mai este o mare lucrare de făcut înainte ca întreaga lume să audă „Evanghelia aceasta a împărăţiei” (Matei 24:14). Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „va termina lucrarea şi o va scurta în dreptate, pentru că Domnul va face o lucrare scurtă pe pământ” (Romani 9:28 – KJV). O zi pentru Domnul este ca o mie de ani. El are resurse infinite care aşteaptă porunca Sa şi, dacă alege să o facă, El poate face ca, într-o zi, să se facă la fel de mult cât s-a făcut în ultima mie de ani. Pe lângă aceasta, noi nu ştim cât de mult s-a răspândit deja solia de avertizare. Ilie gândea că el este singurul din Israel care se închina lui Iehova, dar Domnul i-a spus că mai sunt în Israel „şapte mii de bărbaţi (…) ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.” (1 Împăraţi 19:18). La fel poate fi situaţia şi acum. Fără îndoială, lucrarea se va termina, şi Domnul va veni într-un timp în care slujitorii lui Dumnezeu încă fac planuri pentru dezvoltarea lucrării, iar cei necredincioşi îşi urmează căile lor, gândind că mai este încă mult timp.
Doar slujitorul cel rău spune: „Stăpânul meu întârzie (…).” În cazul lui, dorinţa este cea care dă naştere gândului. El spune aceasta pentru că ar vrea să fie aşa. Poate că nu o spune în cuvinte atât de clare, însă acţiunile lui dau pe faţă gândurile inimii lui. El încetează să lucreze şi de îndată ce încetează să lucreze, începe să-i bată pe tovarăşii săi de slujbă. În vederea unei asemenea posibilităţi în timpul acesta, Iacov spune: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi; iată că Judecătorul este chiar la uşă.” (Iacov 5:9). Ce tablou! Noi suntem cu toţii aici, aşteptând ca Judecătorul să vină curând pentru a hotărî destinul nostru veşnic. Poziţia pe care o avem atunci când vine, ne va decide soarta. Dacă lucrăm umili, El va zice: „Bine, rob bun şi credincios.” (Matei 25:23). Dacă ne luptăm unii împotriva altora, în loc de a ne lupta împotriva păcatului, El va zice: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit pentru Diavolul şi pentru îngerii lui.” (Versetul 41). Chiar acum El este la uşă. Piciorul Lui este pe prag şi mâna Îi este pe clanţă. Cine, realizând aceasta, poate păstra resentimente în inima sa? Cum ar fi dacă Judecătorul ar deschide uşa tocmai în timp ce ne batem tovarăşii de slujbă? Cu siguranţă gândul acesta este suficient pentru a ne face să trăim cu „chibzuinţă, dreptate şi evlavie” (Tit 2:12).
Timpul se sfârşeşte, totuşi „toată lumea zace în Cel Rău” (1 Ioan 5:19). Mulţimile de oameni au respins în toate veacurile mila lui Dumnezeu, iar acum va fi la fel. „Chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţa va fi mântuită.” (Romani 9:27). Câţiva din orice neam, din orice popor şi naţiune îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului. Pentru aceştia sunt pregătite locaşuri, în care li se va da intrare atunci când va veni Regele ca să ia ce este al Său. De aceştia nu Se va ruşina şi, în mijlocul adunării, îi va numi fraţii Lui. Ei sunt acum săraci şi dispreţuiţi, dar atunci vor fi înălţaţi la dreapta lui Dumnezeu. Ce gând glorios! „Cel ce mărturiseşte aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând.»” Iar, în timp ce noi contemplăm pacea şi odihna glorioasă pe care le va aduce, inimile noastre pline de dor răspund: „Vino, Doamne Isuse!”