„Lui Belşaţar mormântu-i gata;
Regatul i s-a dus,
Căci cumpăna-l arată
Uşor şi ticălos.
Drept giulgiu roba-şi poartă,
Ca lespede-i tavanul;
Căci Medul e la poartă,
Pe tron urcă Persanul.”

Cu o sută treisprezece ani înainte ca Cirus să se fi născut, Isaia l-a amintit pe nume şi a spus, cu o sută şaptezeci şi şase de ani înainte să se întâmple, că el va lăsa poporul lui Israel să plece din captivitate. Însă Babilonul trebuia să cadă înainte ca Israelul să poată pleca liber, iar profetul a spus, de asemenea, că Cirus va lua în stăpânire cetatea cea întărită (Isaia 45:1-5). În al patrulea an al lui Zedechia, în anul 597 î.Hr., Seraia a fost trimis ca ambasador la Babilon cu treburile împăratului, iar prin el, Ieremia a trimis o copie a profeţiilor conţinute în capitolele 50 şi 51 din Ieremia. Seraia urma să ia cu el profeţia şi atunci când ajungea la Babilon urma să o citească, iar după ce o termina de citit, urma să lege de ea o piatră şi să o arunce în mijlocul Eufratului, zicând: „Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui.” (Ieremia 51:59-64).

În profeţia aceasta, Ieremia a spus că puterea Mediei va distruge Babilonul (versetele 11 şi 28). Isaia a spus că Elamul se va uni cu Media: „Suie-te, Elamule! Împresoară, Medio!” (Isaia 21:2. 9). Totuşi, la doar puţin timp înainte ca Babilonul să cadă, Elamul era una dintre provinciile împărăţiei babiloniene (Daniel 8:1-2). Elamul era Susiana, după vechea geografie, iar Cirus era de origine elamit, fiind conducătorul recunoscut al susianiţilor. Iar atunci când şi-a început cuceririle, susianiţii (elamiţii) de abia aşteptau momentul oportun pentru a se revolta împotriva Babilonului şi pentru a se uni cu steagul lui Cirus. Armatele Mediei şi Persiei s-au unit sub comanda lui Cirus şi au plecat din Ecbatana, capitala Mediei, în primăvara anului 539 î.Hr., în expediţie împotriva Babilonului.

În profeţia aceea pe care Ieremia a trimis-o să fie citită în Babilon se spunea poporului Israel: „Poporul meu, ieşiţi din mijlocul lui şi să îşi scape fiecare om sufletul de mânia înverşunată a Domnului. Şi nu cumva inima voastră să leşine şi să vă temeţi de zvonul care va fi auzit în ţară; un zvon va veni deopotrivă într-un an şi după aceasta în alt an va veni un zvon şi violenţă va fi în ţară, conducător împotriva altui conducător.” (Ieremia 51:45-46 – KJV). Aici s-a dat un semn clar prin care poporul Israel putea şti când să scape din Babilon şi din ruina care avea să cadă peste el. Urmau să fie două zvonuri despre pericolul pentru Babilon, iar zvonurile urmau să fie la un an unul după celălalt. Aşa cum am arătat mai sus, Cirus a plecat spre Babilon primăvara devreme, în anul 539 î.Hr., însă a parcurs doar aproape jumătate din drum în anul acela. Cauza pentru care s-a întâmplat acesta este relatată astfel de către Herodot:

„În drumul lui spre Babilon, Cirus a ajuns la malurile râului Gyndes, un râu care izvorăşte din Munţii Matieni, curge prin Dardania şi se varsă în râul Tigru. (…) Când Cirus a ajuns la râul acesta, care nu putea fi trecut decât cu barca, unul dintre caii albi sacri care îl însoţeau în marşul lui, plin de curaj şi foarte zelos, a intrat în apă şi a încercat să treacă singur. Însă curentul l-a luat şi, târându-l cu el, l-a înecat în adâncurile lui. Înfuriat pe insolenţa râului, Cirus l-a ameninţat că va nimici puterea lui aşa încât pe viitor, până şi femeile să-l poată trece cu uşurinţă fără să îşi ude genunchii. Aşa că a lăsat deoparte atacul asupra Babilonului şi, împărţindu-şi armata în două, a însemnat cu ajutorul frânghiilor o sută optzeci de canale de fiecare parte a râului Gyndes, conducând apele acestuia în toate direcţiile şi, punându-şi armata să sape, unii de o parte a râului, alţii de alta, şi-a dus la îndeplinire ameninţarea cu ajutorul numeroaselor mâini, însă nu fără a pierde prin aceasta întreaga perioadă a verii. Apoi, după ce s-a răzbunat pe Gyndes dispersând cursul său pe trei sute şaizeci de canale, odată cu primul semn de apropiere a primăverii următoare, Cirus şi-a continuat marşul spre Babilon.” - Cartea I, cap. 189, 190.

Acestea, deci, au fost cele două zvonuri despre care a spus Ieremia că se vor auzi: Când Cirus a plecat din Ecbatana, primul zvon a ajuns la Babilon, iar babilonienii au făcut toate pregătirile să-l întâmpine în apărarea cetăţii. Dar el s-a oprit şi a stat acolo un an, după care a pornit din nou spre Babilon, ceea ce trebuie să fi cauzat al doilea zvon. Acesta era semnul pe care îl aştepta poporul Israel. Atunci au ştiut că este timpul să iasă din Babilon, fiindcă urma să fie cu siguranţă violenţă în ţară şi un stăpânitor împotriva altui stăpânitor. Astfel, profeţia aceasta s-a împlinit fără a putea fi contestată în mod raţional.

În primăvara anului 538 î.Hr., Cirus a înaintat fără piedici spre Babilon. Nabonid, împăratul Babilonului, şi-a scos forţele pe câmpia din afara cetăţii, pregătit pentru luptă. Cirus l-a atacat imediat şi l-a înfrânt cu uşurinţă. Nabonidus s-a refugiat la Borsippa, în timp ce majoritatea armatei lui şi-a găsit scăparea înăuntrul zidurilor cetăţii, unde comandant era Belşaţar. Când s-au văzut cu toţii înăuntrul zidurilor puternice ale Babilonului, cu toate porţile de aramă închise în siguranţă cu drugi grei de fier, s-au simţit în deplină siguranţă şi au râs sfidător de Cirus şi de toate forţele lui, precum şi de toate eforturile lui de a intra în cetate. Însă Cirus avusese deja un succes în devierea râului Gyndes din albia lui, aşa că s-a hotărât să facă acelaşi lucru cu Eufratul. Eufratul curgea direct prin cetate, pe sub ziduri, iar Cirus s-a hotărât să devieze apele din cursul lor, iar apoi, sub adăpostul întunericului, să urmeze albia râului până în cetate. Aceasta a fost, de asemenea, o împlinire a profeţiei: „O secetă este asupra apelor lui; şi ele vor fi uscate” şi „îi voi usca marea şi îi voi seca izvoarele”. (Ieremia 50:38; 51:36 – KJV). Profetul a vorbit în felul acesta cu şaizeci de ani înainte, vestind ce va fi, iar următoarele sunt cuvintele istoricului care ne spun ce s-a întâmplat:

„Retrăgându-şi cea mai mare parte a armatei din preajma cetăţii, lăsând în urmă doar câteva trupe de supraveghere, Cirus a mărşăluit o distanţă bună în sus pe cursul Eufratului, iar acolo a început să folosească din plin cazmaua. Acum soldaţii lui au putut aprecia valoarea experienţei pe care o dobândiseră dispersând apele râului Gyndes şi au priceput că nu au pierdut degeaba vara şi toamna anului dinainte. Ei au săpat un canal, sau canale, dinspre Eufrat, prin care o mare parte a apelor lui să fie abătute, sperând ca în felul acesta cursul natural al râului să poată fi trecut cu piciorul.” – Seven Great Monarchies (Rawlinson), Fourth Monarchy, cap. 8, paragraf 52.

Lui Isaia i-a fost arătat în viziune că Babilonul va cădea într-o ocazie de sărbătoare: „Ei pun masa, straja veghează şi ei mănâncă, beau” şi că în mijlocul acesteia vor fi atacaţi: „În picioare, voievozi! Ungeţi scutul!” (Isaia 21:5. 9). Iar istoria spune astfel:

„Când totul a fost pregătit, Cirus a hotărât să aştepte sosirea unei anume sărbători în timpul căreia întreaga populaţie urma să se dedea la băutură şi desfrâu, iar atunci, pe tăcute, în întunecimea de moarte a nopţii, să devieze apa râului şi să-şi lanseze atacul. Totul a decurs după cum a sperat şi a dorit el. Sărbătoarea s-a ţinut cu încă şi mai mare pompă şi splendoare decât de obicei, fiindcă Belşaţar, cu insolenţa firească a tinereţii, pentru a-şi arăta dispreţul faţă de armata asediatoare, s-a abandonat cu totul desfătărilor ocaziei şi a invitat o mie de domni ai lui în palatul său.” – Ibidem.

Daniel se afla în Babilon în noaptea aceea. El ne spune ce s-a întâmplat acolo: „Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin înaintea lor. Şi, în cheful vinului, a poruncit să se aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său [bunicul său – nota marginală din KJV], Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.” (Daniel 5:1-2).

Ieremia a spus că era o „ţară de idoli” şi a profeţit că ei „au înnebunit cu idolii lor”. (Ieremia 50:38). Iar Daniel spune că în noaptea acelei sărbători, ei „au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră”. (Daniel 5:1-4).

Cu o sută şaptezeci şi şase de ani mai înainte, Isaia a spus că noaptea plăcerilor lor se va preface în spaimă (Isaia 21:3.4). Daniel ne spune ce s-a întâmplat: „În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris.” (Daniel 5:5).

Isaia, fiind în viziune, l-a portretizat astfel în spaima lui: „Inima mea a tânjit, groaza m-a înspăimântat;” „coapsele mele sunt umplute cu durere; (…) am fost încovoiat la auzirea ei; am fost descurajat la vederea ei.” (Isaia 21:4.3) Daniel ne spune cum a fost realitatea: „Atunci înfăţişarea împăratului s-a schimbat şi gândurile lui l-au tulburat, astfel încât i s-au dezlegat încheieturile coapselor sale şi genunchii i s-au lovit unul de altul.” (Daniel 5:6 – KJV).

Isaia a arătat că el va chema astrologii: „Să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc după lunile noi, ce are să ţi se întâmple! (…) Nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor.” (Isaia 47:13. 15).

Daniel ne spune că exact aşa a făcut împăratul: „Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cititorii în stele, haldeenii şi ghicitorii. (…) dar n-au putut nici să citească scrisoarea şi nici s-o tâlcuiască împăratului. Din pricina aceasta, împăratul Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, faţa i s-a îngălbenit şi mai marii lui au rămas încremeniţi.” (Daniel 5:7-9).

Aceasta a fost scena din odaia de petrecere a împăratului, însă aceasta a fost numai o mostră din ceea ce se petrecea în întreaga cetate, întrucât era o sărbătoare naţională. William Hayes Ward, în The Sunday School Times, spune:

„În cartea lui Daniel, ni se spune că Babilonul a fost capturat în noaptea unei mari sărbători închinate idolilor zei, în care soţiile şi concubinele s-au unit într-o destrăbălare frenetică. Însă femeile nu aveau obiceiul să sărbătorească împreună cu bărbaţii – cum vine aceasta? Acum trei sau patru ani a fost găsită, în urma săpăturilor, o relatare redată chiar de Cirus, despre cucerirea de către el a Babilonului. În aceasta el declară că Babilonul a fost capturat, «fără luptă» în a paisprezecea zi a lunii Tamuz. Luna Tamuz era denumită astfel în onoarea zeului Tamuz, Adonisul babilonian, care s-a căsătorit cu Venus a lor, adică Iştar; iar ziua a paisprezecea a lui Tamuz era timpul obişnuit de a celebra unirea dintre ei, cu orgii lascive. În ziua aceasta, dintre toate zilele, femeile luau parte la ritualuri oribile. În timpul acestei sărbători ţinute de împărat, domnitori, neveste şi concubine, Babilonul a fost luat, iar Belşaţar a fost omorât. Biblia este aici confirmată din plin şi în mod extraordinar.” Vol. 25, Nr. 42, pp. 659, 660.

Ieremia a spus cu şaizeci de ani înainte: „Voi îmbăta pe voievozii şi înţelepţii lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile şi vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci şi nu se vor mai trezi, zice Împăratul, al cărui Nume este Domnul oştirilor.” „Când vor fi încălziţi de vin, le voi da să bea şi-i voi îmbăta, ca să se veselească şi apoi să adoarmă somnul cel de veci, ca să nu se mai scoale, zice Domnul.” (Ieremia 51:57. 39).

Declaraţia lui Rawlinson despre ce se petrecea în afara palatului împărătesc, la fel ca înăuntru, este după cum urmează:

„În altă parte, restul populaţiei era ocupată cu serbarea şi cu dansul. Zarva de oameni beţi şi o stare de excitare nebună luaseră oraşul în stăpânire; asediul a fost dat uitării; măsurile de precauţie obişnuite au fost neglijate. Urmând exemplul dat de împăratul lor, babilonienii s-au dedat şi ei în noaptea aceea la orgii în care frenezia religioasă şi excesul de beţie formau o amestecătură ciudată şi revoltătoare.” Seven Great Monarchies, Fourth Monarchy, cap. 8, par., 52.

Întrucât toate acestea se desfăşurau sălbatic peste tot în cetate, în afara ei, mezii şi perşii aşteptau ca apele să scadă suficient încât să poată pătrunde în albia râului, întocmai aşa cum a spus Ieremia cu mult timp înainte: „Puneţi paznici, pregătiţi ambuscadele” (Capitolul 51:12, a se vedea nota marginală din KJV). Iar istoria spune astfel:

„În acelaşi timp, în afara cetăţii, în linişte şi în întuneric, perşii vegheau la cele două puncte în care Eufratul intra şi ieşea pe sub ziduri. Cu nerăbdare, observau scăderea treptată a apei în albia râului, iar încă şi mai nerăbdători vegheau să audă orice sunet ca semn că cei dinăuntrul zidului au observat situaţia suspicioasă şi au dat alarma în oraş. Dacă ar fi sunat o astfel de alarmă, toate eforturile lor s-ar fi dovedit zadarnice. Dacă, odată intraţi pe albia râului, ar fi găsit oameni pe zidurile râului şi porţile spre râu bine închise, atunci chiar ar fi fost «prinşi într-o capcană». Înconjuraţi din ambele părţi de duşmanul pe care nu ar fi putut nici să-l vadă, nici să ajungă la el, ar fi fost copleşiţi şi distruşi de proiectilele acestora înainte de a putea scăpa de acolo. Dar, în timp ce vegheau, niciun sunet de alarmă nu a ajuns la ei – numai un zgomot confuz de petrecere şi zarvă, care dovedea că nefericiţii locuitori ai oraşului erau chiar inconştienţi de apropierea pericolului.” Idem, paragraf 53.

Faptul că babilonienii aveau să fie cuceriţi pe deplin inconştienţi de pericolul în care se aflau, este tocmai ceea ce spusese Isaia demult, în zilele sale: „De aceea răul va veni peste tine; nu vei şti de unde se ridică, şi nenorocirea va cădea peste tine; nu vei fi în stare să o dai jos, şi dintr-odată va veni peste tine pustiire pe care nu ai cunoscut-o.” (Isaia 47:11 – KJV). Iar Ieremia a spus: „Ţi-am întins o cursă, şi ai fost prins, Babilonule, fără să te aştepţi. Ai fost prins, apucat.” (Ieremia 50:24). Cu o sută şaptezeci şi patru de ani înainte, Isaia a promis că porţile de la râu nu vor fi zăvorâte: „Astfel spune Domnul unsului său, lui Cirus, a cărui dreaptă am ţinut-o, pentru a supune naţiuni înaintea lui; şi voi dezlega coapsele împăraţilor, pentru a deschide înaintea lui cele două porţi părăsite; şi porţile nu vor fi închise.” (Isaia 45:1 – KJV).

Ieremia a spus de asemenea, „Domnul oştirilor a jurat pe Sine Însuşi: «Da, te voi umplea de oameni ca de nişte lăcuste şi vor scoate strigăte de război împotriva ta.»” (Ieremia 51:14). Iar istoria relatează:

„În cele din urmă, forme întunecate au început a se ivi din obscuritatea albiei adânci a râului, iar pe locurile de debarcare din faţa porţilor râului au crescut ciorchini de oameni urcaţi unul peste altul ca nişte coloane solide – porţile lipsite de apărare au fost cucerite – s-a ridicat un strigăt de război – s-a dat alarma şi sunetul ei s-a răspândit – iar alergători iuţi s-au grăbit să «dea de ştire împăratului că cetatea a fost luată în întregime». În întunericul şi confuzia nopţii a urmat un masacru teribil. Petrecăreţii beţi nu au putut opune nicio rezistenţă. Împăratul, paralizat de spaimă la vederea scrierii teribile de mână de pe zid, care l-a avertizat prea târziu de primejdia în care se afla, nu a putut face nimic altceva decât să verifice înaintarea atacatorilor, care cucereau pretutindeni tot ce găseau în faţa lor. Năpustindu-se în palat, o trupă de perşi şi-a croit drum până înaintea împăratului şi l-au ucis în mijlocul acelei scenei de dezmăţ neruşinat. Alte trupe duceau focul şi sabia în tot oraşul.” Idem, paragraf 54.

Ieremia a spus că focul şi sabia va fi dus în tot oraşul: „Sabia împotriva haldeenilor, zice Domnul, împotriva locuitorilor Babilonului, împotriva căpeteniilor şi înţelepţilor lui! Sabia împotriva prorocilor minciunii, ca să ajungă ca nişte oameni fără minte! Sabia împotriva vitejilor lui, ca să rămână încremeniţi! Sabia împotriva cailor şi carelor lui, împotriva oamenilor de tot felul care sunt în mijlocul lui, ca să ajungă ca femeile! (…) Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc. Astfel, popoarele muncesc degeaba şi neamurile se trudesc pentru foc!»” (Ieremia 50:35-37; 51:58).

Aşa a căzut Babilonul şi toţi idolii zeilor lui au fost sfărâmaţi la pământ.

Dar aceasta nu a fost totul. Profetul a mai vorbit despre ruina completă a Babilonului, la fel ca despre căderea lui. Isaia a scris astfel: „Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a haldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor mai lungi.” (Isaia 13:19-22).

Cetatea a continuat să fie un loc de o importanţă considerabilă în tot timpul dominaţiei Persiei, cu toate că a fost degradată în mare parte din cauza câtorva asedii atrase de revolta locuitorilor ei. A suferit, de asemenea, daune şi ca efect al faptului că apele au fost deviate de Cirus, fără a reveni niciodată la cursul iniţial. Alexandru cel Mare a făcut din Babilon un punct important în expediţia lui. Aici, el a menţinut „guvernul general al lumii” şi a decis să-i restabilească importanţa de altădată, făcând din el marea capitală a imperiului său. El a pus la lucru zece mii de oameni ca să repare cursul Eufratului, plănuind şi alte restaurări, însă moartea lui a pus capăt acestor planuri. Curând după aceea, Seleucus a construit Seleucia, la patruzeci şi cinci de mile pe râu în sus, care într-un timp relativ scurt a devenit o cetate de şase sute de mii de locuitori, guvernată de un senat format din trei sute de nobili. Din cauza construirii Seleuciei, Babilonul a fost părăsit cu totul, iar templele măreţe, palatele lui frumoase, precum şi casele grandioase au fost lăsate pustii, pentru a fi ocupate doar de creaturi plângăreţe, făcând să răsune în ele numai ţipetele bufniţelor.

Profetul nu a spus doar că fiarele sălbatice ale deşertului vor sta acolo, ci şi că fiarele sălbatice ale insulelor vor striga în casele pustii. Totuşi, Babilonul a fost un oraş continental, la mai mult de o sută de mile de cel mai apropiat punct a Golfului Persic şi la multe sute de insulele din apropiere. Dar regii macedonieni ai Răsăritului, au făcut din Babilon un parc de vânătoare, şi au ţinut animale sălbatice în casele pustii, lăsându-le afară pentru a le vâna, după cum se ivea ocazia. Pentru acest scop, animale sălbatice din insulele îndepărtate erau aduse acolo şi puse în casele pustii şi palatele frumoase care au fost martore la pompa şi slava celor mai măreţi împăraţi ai pământului. Profeţia s-a împlinit literal.

Apoi, Isaia a zis: „Voi face din el un culcuş de arici şi o mlaştină şi îl voi mătura cu mătura nimicirii, zice Domnul oştirilor.” (Isaia 14:23). Mr. Layard, care l-a vizitat în  jurul anului 1845, spune:

„În afară de movila cea mare, alte grămezi de moloz fără formă acoperă faţa pământului pe mai mulţi acrii. Malurile înalte ale vechilor canale taie terenul ca nişte creste naturale de dealuri. Unele au fost de mult acoperite cu nisip, altele încă transportă apele râului până la sate aflate la distanţă şi la păduricile de palmieri. Peste tot, fragmente de sticlă, marmură, ceramică şi cărămizi inscripţionate, sunt amestecate cu solul acela specific, azotos şi albit, care, produs al rămăşiţelor vechilor locuitori, împiedică sau distruge vegetaţia, făcând din situl Babilonului un pustiu golaş şi hidos. Bufniţele (mari şi cenuşii, găsindu-se adesea în stoluri de aproape o sută) pornesc din hăţişurile sărăcăcioase, iar şacalii murdari se furişează prin făgaşuri.” – Nineveh and Babylon, p. 484.

Profeţia spune: „Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo (…).” (Isaia 13:20). Băştinaşii privesc locul acela ca pe un loc efectiv bântuit şi nu vor să-şi întindă corturile acolo, nici păstorii nu vor să-şi pună acolo stâna. Astfel s-a împlinit în mod perfect cuvântul lui Dumnezeu referitor la Babilon, că „nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el”. Iar Babilonul a ajuns „un morman de dărâmături, o vizuină de şacali, un pustiu şi o batjocură şi nu va mai avea locuitori”. (Ieremia 51:37).

„Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna întinsă peste toate neamurile. Domnul oştirilor a luat această hotărâre. Cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă. Cine o va abate?” (Isaia 14:26-27).