„Pe fila sacră, maiestuoasă
E-o slavă ca de soare,
În orice veac lumini revarsă,
Dă, dar de-mprumut nu are.”
– Cowper
Am văzut că schimbarea la faţă a fost o reprezentare în miniatură a venirii Domnului în slavă, pentru a învia morţii drepţi şi pentru a-i lua la cer pe cei vii. Pentru totdeauna, după ziua aceea memorabilă, venirea Domnului trebuie să fi fost o realitate mai vie pentru Petru, Iacov şi Ioan decât a fost înainte. Isus le-a spus: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa cu toţi (sfinţii) îngeri, Se va aşeza pe tronul slavei Sale” (Matei 25:31), iar acum aceşti trei ucenici puteau înţelege ce fel de slavă va fi aceasta. Ei au văzut cu ochii lor maiestatea Sa şi au privit slava venirii Lui.
Poate că unii sunt înclinaţi să zică: „Dacă aş putea avea o dovadă ca aceasta, nu aş avea nicio îndoială. Dacă aş putea vedea eu însumi, aş şti că lucrurile acestea sunt aşa.” Ei bine, citiţi ce spune Petru imediat după ce aminteşte de schimbarea la faţă:
„Şi avem un mai sigur cuvânt al profeţiei, la care bine faceţi că luaţi seama, ca la o lumină ce străluceşte într-un loc întunecat până ce se luminează de ziuă, şi steaua dimineţii răsare în inimile voastre; Ştiind întâi aceasta, că nicio profeţie a scripturii nu se interpretează singură. Fiindcă profeţia nu a venit în vechime prin voia omului, ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit purtaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:19-21 – KJV).
Traducerea Revised Version redă versetul acesta după cum urmează: „Avem cuvântul profeţiei făcut şi mai sigur”, însă nu putem accepta această redare. Alford spune că această traducere s-a făcut pe temeiul „că termenul comparativ face aluzie la ce s-a spus înainte ca motiv al comparaţiei, ca şi cum ar fi spus: de aceea, sau acum, sau de aici înainte avem etc.; adică «pe baza vocii din cer pe care am auzit-o, ne ţinem şi mai strâns, sau privim [deţinem] şi mai sigur cuvântul profetic, ca unii care am auzit cu urechile noastre începutul împlinirii lui». Marea obiecţie adusă, însă, acestui punct de vedere, este omisiunea oricărei astfel de conjuncţii ca acelea amintite mai sus. Este adevărat că apostolul poate le-a omis (cum, cu siguranţă, a şi făcut-o, şi probabil intenţionat); dar chiar presupunând aceasta, este în continuare împotriva perspectivei, pentru că dacă aceasta ar fi fost forţa comparaţiei, ideea nu este deloc urmărită de versetele care urmează”. – New Testament for English Readers.
S-ar putea spune mai departe că nimic nu poate face cuvântul profeţiei mai sigur decât a fost atunci când a ieşit pentru prima oară de pe buzele oamenilor sfinţi pe care i-a inspirat Dumnezeu. Înţelesul este, evident, exact acela redat în versiunea obişnuită [KJV], şi anume că acel cuvânt sigur al profeţiei este mai sigur decât orice vedere panoramică poate fi. Ochii noştri ne pot înşela, dar cuvântul lui Dumnezeu „este viu şi (…) rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Este ceva ce este mai sigur decât orice a văzut omul; este ceva ce vine direct de la „Duhul adevărului”. Ochii oamenilor îi pot înşela, dar cuvântul profeţiei nu depinde de nicio capacitate umană. „Fiindcă profeţia nu a venit în vechime prin voia omului, ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit purtaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:21 – KJV). Oamenii au fost numai gura care nu s-a împotrivit Duhului Sfânt. Au rostit cuvintele, dar nu a fost părerea lor în acestea.
Cazul lui Balaam ne oferă un exemplu despre modul în care profeţia nu a fost adusă prin voia omului. Este adevărat că Balaam nu a fost un om sfânt al lui Dumnezeu (2 Petru 1:21 – KJV), dar faptul că el a intenţionat să rostească un blestem, face şi mai vizibil că profeţia nu a venit prin voia omului. Balaam a fost ispitit, fiindu-i promisă o recompensă mare, să meargă şi să blesteme pe Israel, dar Dumnezeu, în marea Lui iubire pentru poporul Său, „a prefăcut blestemul în binecuvântare” (Neemia 13:2). Când Balac l-a mustrat pe Balaam pentru că nu l-a blestemat pe Israel, cel din urmă a replicat: „Dacă mi-ar da Balac chiar şi casa lui plină cu argint şi cu aur, tot n-aş putea să fac de la mine însumi nici bine, nici rău împotriva poruncii Domnului, ci voi spune întocmai ce va zice Domnul (…).” (Numeri 24:13).
În timp ce Balaam era atât de pasiv în mâinile Domnului, el a rostit profeţia aceasta: „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set. Se face stăpân pe Edom, se face stăpân pe Seir, vrăjmaşii lui. Israel face fapte mari. Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor şi pierde pe cei ce scapă din cetăţi.” (Numeri 24:17-19).
Aici avem un exemplu al cuvântului „sigur la profeţiei” în ce priveşte venirea Domnului. Având în vedere circumstanţele în care a fost rostită, este un exemplu remarcabil. Arată în modul cel mai deplin că profeţia este ceva ce nu are în ea nimic omenesc, ci este cu totul divină. Nicio slăbiciune omenească nu pătrunde în ea, ci ea vine direct de la Duhul Sfânt. În felul acesta este „mai sigură” decât vederea ochilor omeneşti. Acesta este motivul pentru care s-a zis: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor fi convinşi nici dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:31).
O şi mai veche profeţie decât cea a lui Balaam, este cea rostită de Enoh. Iuda vorbeşte despre distrugerea celor răi şi spune (versetele 14-15 – KJV): „Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi ca să facă judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze orice suflet de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit aceşti păcătoşi nelegiuiţi şi de toate cuvintele aspre pe care le-au rostit împotriva Lui.»”
Profeţia binecunoscută a lui Iov este, probabil, şi mai veche decât cea rostită de Balaam. După ce şi-a exprimat dorinţa să fie săpate în stâncă cuvintele sale, pe vecie, el a zis: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.” (Iov 19:25-27).
Profeţia aceasta aduce în vedere speranţa creştină, anume, învierea celor morţi la venirea Domnului, arătând că din cele mai vechi timpuri aceasta a fost speranţa poporului lui Dumnezeu. Aceasta a fost „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri”. (Fapte 26:6). Dar mai explicit decât tot ce am citat până acum, pentru a arăta „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:16), sunt următoarele, rostite de „cuvântul cântăreţului plăcut al lui Israel” care a putut spune: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea.” (2 Samuel 23:2). Cuvântul Domnului, care era pe limba lui, a spus:
„Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul, vorbeşte şi cheamă pământul de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui. Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său: «Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!» Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă.” (Psalmii 50:1-6).
Domnul a vorbit iarăşi prin el pentru a arăta acelaşi lucru: „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul; să mugească marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să strige de bucurie înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui.” (Psalmii 96:11-13).
Dacă deschidem la cartea profetului Isaia, citim după cum urmează, începând de la versetul 10 din capitolul 2:
„Intră în stânci şi ascunde-te în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui! Omul va trebui să-şi plece privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat; (…) Mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Toţi idolii vor pieri. Oamenii vor intra în peşterile stâncilor şi în crăpăturile pământului, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul. În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe care şi-i făcuseră ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul.”
Limbajul acesta ne oferă cu siguranţă o înţelegere vie despre „puterea şi venirea Domnului”. Dar omul sfânt al lui Dumnezeu, ale cărui buze au fost atinse cu un cărbune aprins de pe altarul lui Dumnezeu, a fost făcut gura prin care a fost redată o descriere şi mai vie a puterii care va însoţi venirea Domnului. Din nou, Duhul Sfânt l-a îndemnat să spună:
„Gemeţi, căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea toate mâinile slăbesc şi orice inimă omenească se topeşte. Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii; se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca focul. Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. «Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.»” (Isaia 13:6-13).
Domnul vorbeşte iarăşi prin slujitorul Său:
„Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se întâmplă preotului, se întâmplă şi poporului; stăpânului, ca şi slugii; stăpânei, ca şi slujnicei; vânzătorului, ca şi cumpărătorului; celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut; datornicului, ca şi celui căruia îi este dator. Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei.” (Isaia 24:1-6).
Cine sunt acei puţini care rămân, după distrugerea totală care îi nimiceşte pe aceia care au călcat legile, ne-o spune acelaşi profet prin următoarele cuvinte:
„Păcătoşii sunt îngroziţi în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: «Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?» Cel ce umblă în neprihănire şi vorbeşte fără vicleşug, cel ce nesocoteşte un câştig scos prin stoarcere, cel ce îşi trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce îşi astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge şi îşi leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, şi apa nu-i va lipsi. Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara în toată întinderea ei.»” (Isaia 33:14-17).
Aceşti neprihăniţi, sunt cei „puţini”care rămân după ce ziua Domnului a lăsat pământul pustiu şi i-a distrus pe păcătoşii de pe el. Faptul este evident din cuvintele Mântuitorului relatate în Matei 7:13-14: „Intraţi pe poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce intră pe ea, dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc.”
Ieremia a fost un alt „om sfânt al lui Dumnezeu” pe care Duhul Sfânt l-a mânat să vorbească. La fel ca Ioan Botezătorul, el a fost ales încă înainte de a se naşte ca să fie profet pentru neamuri. Când Domnul i-a făcut cunoscut faptul acesta (Ieremia 1:4-5), el a zis: „«Ah, Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.» Dar Domnul mi-a zis: «Nu zice: ‘Sunt un copil’ căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite şi vei spune tot ce-ţi voi porunci.»” (Versetele 6-7). Iar profetul continuă: „Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: «Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.»” (Versetul 9). Ce acreditare mai bună decât aceasta ar putea avea cineva?
De pe buze arzânde de la atingerea mâinii atotputernice, Ieremia a revărsat cuvinte „învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Iată o parte din cuvintele lui, referitor la „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos”:
„Se vesteşte dărâmare peste dărâmare, căci toată ţara este pustiită; colibele îmi sunt pustiite deodată şi corturile, într-o clipă! Până când voi vedea steagul fâlfâind şi voi auzi sunetul trâmbiţei? «Căci poporul Meu este nebun, nu mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.» Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi, şi iată că sunt zguduiţi şi toate dealurile se clatină! Mă uit, şi, iată, Carmelul este un pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului, şi înaintea mâniei Lui aprinse! Căci aşa vorbeşte Domnul: «Toată ţara va fi pustiită; dar nu o voi nimici de tot.»” (Ieremia 4:20-27).
Să deschidem acum la „povara pe care a văzut-o profetul Habacuc” (Habacuc 1:1 – KJV) şi să citim următoarele cuvinte referitor la puterea venirii Domnului:
„Dumnezeu a venit din Teman şi Cel Sfânt din muntele Paran. Selah. Gloria lui a acoperit cerurile şi pământul era plin de lauda lui. Şi strălucirea lui era ca lumina; el avea coarne ieşind din mâna lui [raze strălucitoare din partea Sa] şi acolo era ascunderea puterii lui.” (Habacuc 3:3-4 – KJV). Comparaţi aceste cuvinte cu 2 Tesaloniceni 2:8: „Şi atunci se va descoperi cel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Aceasta este slava Domnului – slava aceea pe care a primit-o de la Tatăl pe muntele sfânt, slava pe care o avea cu Sine înainte de a fi lumea – care îi va distruge pe păcătoşii de pe pământ la venirea Lui. Dar să revenim la cuvintele rostite prin Habacuc:
„Înaintea lui mergea ciuma şi cărbuni aprinşi mergeau înaintea picioarelor lui. El a stat în picioare şi a măsurat pământul, el a privit şi a tulburat naţiunile; şi munţii veşnici au fost împrăştiaţi, dealurile străvechi s-au plecat; căile lui sunt veşnice. (…) Munţii te-au văzut şi s-au cutremurat, potopul apei a trecut; adâncul şi-a înălţat vocea şi şi-a ridicat mâinile în înalt. Soarele şi luna s-au oprit în locuinţa lor, la lumina săgeţilor tale au mers şi la strălucirea suliţei scânteietoare. Ai mărşăluit prin ţară în indignare, ai treierat păgânii în mânie. Ai mers înainte pentru salvarea poporului tău, pentru salvare cu unsul tău; ai rănit capul din casa celui stricat, dezvelind temelia până la gât. Selah.” (Habacuc 3:5-13).
Citiţi acum din cuvântul Domnului care a venit la Ţefania: „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi vitele, păsările cerului şi peştii mării, pietrele de poticnire şi pe cei răi împreună cu ele; voi nimici cu desăvârşire pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul. «Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvârşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei, pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurând pe Domnul, dar care jură şi pe împăratul lor, Malcam, pe cei ce s-au abătut de la Domnul şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.»” (Ţefania 1:2-6).
De aici învăţăm încă o dată că distrugerea aceasta nu va fi doar ceva local. Deşi profeţia a fost dată iudeilor, ea este rostită nu numai împotriva acelora dintre ei care au întors spatele Domnului şi s-au închinat lui Baal şi oştirii cerurilor, ci este împotriva celor care „nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El”. Ca o confirmare a acestui fapt, citim din nou:
„De aceea, aşteptaţi-mă, spune Domnul, până în ziua în care mă voi ridica pentru pradă: căci hotărârea mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să îmi vărs indignarea asupra lor, toată mânia mea înverşunată, pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei mele.” (Ţefania 3:8 – KJV).
Încheiem lista citatelor din profeţiile Vechiului Testament, printr-o porţiune din „povara cuvântului Domnului către Israel prin Maleahi” (Maleahi 1:1 – KJV). Domnul spune prin acest profet:
„«Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul, pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine», zice Domnul oştirilor. «Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci, darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară. Mă voi apropia de voi pentru judecată şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin şi nu se tem de Mine», zice Domnul oştirilor.” (Maleahi 3:1-5).
După prezentarea şi avertizarea aceasta solemnă, este prezentată următoarea viziune, nu doar despre distrugerea care va însoţi venirea Domnului, ci şi despre ce va fi după aceea:
„«Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde», zice Domnul oştirilor, «şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu», zice Domnul oştirilor .” (Maleahi 4:1-3).
Am văzut astfel, deşi am selectat numai câteva exemple, că acest cuvânt sigur al profeţiei este plin de referiri la „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos”. O cercetare mai amplă va descoperi faptul că marele corp al profeţiei a fost dat pentru singurul scop de a da învăţătură în ce priveşte fie prima, fie a doua venire a lui Hristos. Astfel, apostolul Petru spune acelora care trec prin greutăţi din cauza diferitelor ispitiri, că aceasta se întâmplă „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, dar care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea când Se va arăta Isus Hristos. Deşi nu L-aţi văzut, voi Îl iubiţi, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. Cu privire la această mântuire, cei care au profeţit despre harul dăruit vouă au căutat şi au cercetat îndelung ca să afle pe cine şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate”. (1 Petru 1:7-11).
Ce au adus omenirii suferinţele lui Hristos, este cunoscut tuturor din ţările aşa-zis creştine, precum şi aproape tuturor din lume. El a suferit pentru păcat, „Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Prin sângele Lui vărsat, toţi cei ce cred în El pot fi îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu, primind iertarea păcatelor. Şi fiind astfel îndreptăţiţi prin credinţă, ei au pace cu Dumnezeu. La prima venire a lui Hristos, El a fost făcut o jertfă pentru păcat şi „păcatele noastre le-a purtat în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24), dar când va veni a doua oară, se va arăta „fără păcat, pentru salvare”. (Evrei 9:28 – KJV). Printre oameni există mai puţină cunoştinţă despre venirea aceasta decât exista despre prima, totuşi ea va aduce sfârşitul vestirii evangheliei precum şi al istoriei lumii acesteia. Fără de „slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11), suferinţele lui Hristos nu ar fi avut niciun scop. Dar aşa cum am văzut, slava de care vor avea parte împreună cu El cei îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Romani 8:17), când va veni El, va distruge totodată pe cei răi. De aceea, fiindcă evenimentul acesta este de o asemenea importanţă copleşitoare, cât de adevărate sunt cuvintele care ne spun că „bine faceţi că luaţi aminte” la cuvântul cel sigur al profeţiei „ca la o făclie care străluceşte într-un loc întunecos până se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă”. (1 Petru 1:19).
Secolul acesta prezent este numit noapte. Pavel spune: „Noaptea e pe sfârşite, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm deci de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.” (Romani 13:12). El spune aceasta, având în vedere ce a spus mai înainte, şi anume, că este ceasul să ne trezim din somn, căci mântuirea este aproape (Romani 13:11). Revărsarea zorilor zilei şi răsărirea luceafărului de dimineaţă se referă la venirea lui Hristos, Cel care este „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. (Apocalipsa 22:16). Isaia, la fel ca Pavel, vorbeşte despre o noapte întunecată şi despre venirea zorilor zilei. Privind cu ochi profetic de-a lungul veacurilor, el spune:
„Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale.” (Isaia 60:1-3 – KJV).
Profeţia aceasta este aplicată în general, în mod simplu, la răspândirea evangheliei. Dar ceea ce urmează, luat în legătură cu pasaje paralele din Noul Testament, arată că profetul a văzut triumful evangheliei odată cu distrugerea finală a celor răi şi salvarea celor neprihăniţi în Noul Ierusalim. Citiţi următoarele şi comparaţi cu Apocalipsa 21:
„Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi cu totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul Sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi «Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel». (…) Nu se va mai auzi vorbindu-se de silinicie în ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mântuire» şi porţile tale, «Laudă». Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi. Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău; ei vor stăpâni ţara pe vecie ca o odraslă sădită de Mine, lucrarea mâinilor Mele, ca să slujească spre slava Mea.” (Isaia 60: 11-14, 18-21).
Luminarea spre ziuă şi răsăritul luceafărului de dimineaţă vor avea loc atunci când slava Domnului va umple pământul şi poporul va fi neprihănit. Timpul de faţă este noapte, fiindcă întunericul păcatului acoperă popoarele. În miezul acestei nopţi, singura noastră lumină este aceea care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu. David a spus: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” (Psalmii 119:105). Candela profeţiei, aprinsă de la slava care înconjoară tronul lui Dumnezeu, îşi trimite razele ei în mijlocul întunericului care acoperă pământul şi este singura călăuză a drumeţului până când slava Domnului va răsări peste el în deplina ei splendoare. Oricine ia seama la ea, va avea cărarea „ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei”. (Proverbele 4:18).
Al treilea capitol din a doua epistolă a lui Petru conţine câteva dovezi clare în ce priveşte cuvântul cel sigur al profeţiei, care, aşa cum am văzut, arată spre venirea Domnului nostru Isus Hristos. Capitolul începe cu declaraţia că epistola este scrisă cu scopul de a mişca pe fraţi să ia seama la „cuvintele rostite mai înainte de sfinţii profeţi” (2 Petru 3:2). Există un motiv special pentru această mustrare, deoarece, chiar înainte de sfârşit, întunericul va fi mai intens, aşa cum spune apostolul Pavel, „oamenii răi şi înşelători vor înainta şi mai mult în rău, îi vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi”. (2 Timotei 3:13). Iar oamenii aceştia răi vor batjocori, zicând: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate au rămas aşa cum erau de la începutul creaţiei!” (2 Petru 3:4). Că aceasta este o falsitate şi că ei ar trebui să ştie aceasta mai bine, dacă nu o ştiu, Petru declară în următoarele două versete, zicând:
„Căci înadins trec cu vederea faptul că, în vechime, erau ceruri şi un pământ care a fost scos din apă şi cu ajutorul apei prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt prin care lumea de atunci a pierit înecată de apă.”
Expresia „pământ care a fost scos din apă”, nu exprimă bine ideea din original. Termenul grec, care în versiunea obişnuită este tradus prin „scos” [engl. – standing], ar trebui, aşa cum indică marginea, să fie redat prin „care există” [engl. – consisting]. Lexicon of the New Testament a lui Robinson spune despre acest termen: „A pune laolaltă părţi într-un întreg, adică a constitui, a crea, a aduce la existenţă. Prin urmare, în N.T., intranzitiv, a fi constituit, creat; a exista”, la fel ca în Coloseni 1:17: „Şi toate se ţin [engl. – consist] prin El.” Wakefield traduce pasajul astfel: „Un cer şi un pământ ce a luat formă din apă şi cu ajutorul apei.” Bloomfield spune: „Pământul (…) primind formă din apă, şi existând cu ajutorul apei.” Traducerea Murdock a textului siriac spune: „Pământul s-a ridicat din ape şi cu ajutorul apei, prin cuvântul lui Dumnezeu.” Înţelesul este că pământul, în starea haotică, era doar o masă apoasă, aşa cum este indicat de Geneza 1:2 [KJV]: „Pământul era fără formă şi gol şi întuneric era peste suprafaţa adâncului. Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca peste suprafaţa apelor.”
„Lumea de atunci a pierit înecată de apă.” (2 Petru 3:6). Când Dumnezeu a strâns apele laolaltă într-un singur loc şi a făcut să apară pământul uscat, în mod evident El a stocat mari cantităţi de apă în interiorul pământului. Lucrul acesta este indicat în porunca a doua, prin expresia, „apele mai de jos decât pământul” şi în Psalmii 136:6: „Pe Cel ce a întins pământul pe ape”, de asemenea şi în Psalmii 24:1-2. În timpul potopului care a distrus pământul în zilele lui Noe, apele din interiorul pământului s-au unit cu ploaia care cădea din cer, după cum spune raportul că „în ziua aceea s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerului”. (Geneza 7:11). Ideea pasajului din epistola lui Petru este aceea că, însăşi elementele din care a fost format pământul, au fost făcute să contribuie la distrugerea lui. După ce a dovedit falsă susţinerea că toate lucrurile continuă să rămână aşa cum erau de la începutul lumii, apostolul trasează o paralelă, astfel:
„Iar cerul şi pământul de acum sunt păzite prin acelaşi Cuvânt [Cuvântul lui Dumnezeu, vezi versetul 5], fiind păstrate pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.” (2 Petru 3:7). În loc de „păstrate, fiind rezervate focului pentru ziua judecăţii” [KJV], o traducere mai bună ar fi „ţinute cu foc, păstrate pentru ziua de judecată”. Comparaţia este imediat evidentă. Prin cuvântul lui Dumnezeu, la început, pământul pe care Dumnezeu l-a chemat la existenţă, a primit formă din masa apoasă. O parte din apa aceasta a fost depozitată în pământ, iar apoi prin cuvântul lui Dumnezeu a fost făcută să potopească pământul şi să contribuie la distrugerea acestuia. Iar acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu, care a realizat aceasta, a depozitat foc în interiorul pământului actual, pe care îl păstrează acolo până la ziua judecăţii, când, la fel ca în cazul apelor potopului, focul din interiorul pământului, unindu-se cu focul care coboară de la Dumnezeu din cer (Apocalipsa 20:9), îl va distruge.
O atenţie deosebită ar trebui acordată cuvântului „păzite”. În loc ca toate lucrurile să rămână aşa cum erau de la începutul creaţiei, pământul are înăuntrul lui elementele distrugerii lui, iar numai puterea lui Dumnezeu este cea care opreşte catastrofa.
Unii şi-au închipuit că acest capitol ne învaţă că pământul va fi nimicit în ziua de judecată. Aceasta este o greşeală. Pământul acesta va fi distrus în acelaşi sens în care pământul de la început „a pierit” prin apele potopului. A fost zguduit din temelii, toată faţa lui s-a schimbat, aşa încât pământul de după potop nu mai avea nicio asemănare cu pământul de dinainte de potop. Acesta a fost cel din urmă şi cel mai mare blestem cauzat de păcat şi a dus până la capăt pustiirea pământului. Dar materia din care este alcătuit pământul nu a fost distrusă. La fel, prin focurile zilei de pe urmă, „elementele se vor topi cu căldură mare” (2 Petru 3:12 – KJV), dar nu vor fi nimicite. Din acele elemente topite vor fi făcute „ceruri noi şi un pământ nou” (versetul 13), care nu vor mai avea nicio asemănare cu acest pământ blestemat de păcat, la fel cum acest pământ nu mai seamănă cu Edenul, grădina lui Dumnezeu. Oamenii care îl vor locui vor fi cu toţii neprihăniţi (Isaia 60:21); iar „pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru”. (Isaia 35:1-2).
Cuvântul sigur al profeţiei ne spune din nou şi din nou că acest pământ va fi distrus prin foc şi că în focul acela vor fi arşi cei nelegiuiţi. Batjocoritorii spun că ei nu văd nicio dovadă că va avea loc un astfel de eveniment, dar apostolul Petru ne asigură că instrumentul distrugerii pământului este deja pregătit şi este depozitat înăuntrul lui. Aşa cum a fost distrus odinioară prin apă, la fel de sigur va fi distrus din nou, prin foc.
„Dar profeţiile acestea au fost rostite în urmă cu sute de ani, unele chiar cu mii de ani, însă nu avem dovezi mai mari ale împlinirii lor acum, decât au fost atunci când au fost rostite.” Aşa argumentează batjocoritorii, dar acesta este un argument nul din două motive. În primul rând, toate dovezile arată că acum sunt mult mai mari şansele pentru împlinirea lor rapidă decât au fost atunci când au fost rostite. Adevărul din declaraţia că „pământul va îmbătrâni ca un veşmânt” (Isaia 51:6 – KJV), poate fi verificat de orice observator atent. Pământul îmbătrâneşte. Luaţi, de exemplu, teritoriul Palestinei. Când copiii lui Israel erau în Egipt, ţara aceasta minunat de fertilă le-a fost promisă de Domnul ca o ţară „în care curge lapte şi miere” (Exod 3:8), o ţară mai bună decât Egiptul (Deuteronomul 11:10-11), „o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic”. (Deuteronomul 8:7-9). Cu câteva sute de ani mai târziu profetul Ezechiel a numit-o o „ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările” (Ezechiel 20:6. 15). Parabola Mântuitorului nostru permite dovada că ţara producea dintr-o singură sămânţă fie treizeci, fie şaizeci, fie o sută de seminţe (Matei 13:8). Iar când Dumnezeu a vrut să descrie frumuseţea şi bogăţia Noului Pământ, el a zis „i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului.” (Isaia 35:2).
Dar cum este ea acum? Un călător care a făcut o descriere bună a ţărilor orientale, spune:
„Dintre toate ţările care oferă privelişti posomorâte, cred că Palestina trebuie să fie considerată prima. Dealurile ei sunt sterpe, având culori şterse, nu au nimic pitoresc în forma lor. Văile sunt pustiuri urâcioase, având o vegetaţie slabă care are o expresie de tristeţe şi deprimare.” „Palestina stă îmbrăcată în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a decolorat câmpiile şi i-a încătuşat energiile.”
Ceea ce este adevărat în dreptul acestei ţări este adevărat într-o măsură mai mică în ce priveşte alte ţări. Îmbătrânirea pământului este mai accentuată în Palestina, din cauza superiorităţii fertilităţii ei la origine.
Dar chiar admiţând că nu ar exista dovezi vizibile ale apropierii timpului în care pământul acesta se va deteriora ca o haină şi va fi schimbat, ar fi zadarnic să spui că trebuie să mai dureze încă mult până când cuvântul sigur al lui Dumnezeu se va putea împlini, datorită adevărului declaraţiei următoare:
„Dar, preaiubiţilor, nu uitaţi un lucru: la Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi!” (2 Petru 3:8).
Dumnezeu „ locuieşte în eternitate” (Isaia 57:15 – KJV). Trecerea timpului nu produce nicio schimbare în planurile Sale. În comparaţie cu eternitatea Lui, întreaga existenţă de şase mii de ani a pământului nu este decât un lat de palmă. Psalmistul spune: „Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.” (Psalmii 90:4). De aceea, apostolul conchide că „Domnul nu zăboveşte în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii” (2 Petru 3:9). Ceea ce pare oamenilor a fi o uitare a făgăduinţei, este doar o amânare din bunătate, pentru a permite oamenilor zăbavnici să-şi asigure împlinirea făgăduinţei în dreptul lor. După aprecierea lui Dumnezeu, aceasta este ca acele trei zile de har pe care oamenii le acordă pentru plata unei poliţe.
Nu ar trebui să uităm că în timp ce o mie de ani pentru Domnul sunt ca o zi, o zi este ca o mie de ani. Lucrul acesta este prea adesea trecut cu vederea. În timp ce El Îşi poate lua o mie de ani pentru a împlini o făgăduinţă, şi apoi să fie ca şi cum ar fi împlinit-o în următoarea zi, El poate face într-o singură zi lucrarea de o mie de ani. De aceea, nu există justificare pentru a ne deda la o comoditate carnală, gândindu-ne că trebuie să mai dureze mult până când lucrarea lui Dumnezeu pe pământ va fi împlinită. „Fiindcă va termina lucrarea şi o va scurta în dreptate, pentru că Domnul va face o lucrare scurtă pe pământ.” (Romani 9:28 – KJV).