„Căci el aştepta cetatea care are temelii tari,
al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.”
Evrei 11:10.
„Domnul nu zăboveşte în împlinirea făgăduinţei Lui (…).”
2 Petru 3:9.
În predica de pe munte rostită de Mântuitorul se află o profeţie binecunoscută oricui a citit Biblia, însă care rareori este privită ca profeţie. „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” (Matei 5:5). Profeţia aceasta, care în acelaşi timp este o promisiune binecuvântată, este doar o verigă din lanţul făgăduinţelor care îşi vor găsi împlinirea la a doua venire a Domnului nostru. Studiul acestor făgăduinţe şi al legăturilor dintre ele, aruncă lumină peste multe pasaje din Biblie, neînţelese de-altfel, şi scoate în evidenţă în mod clar speranţa creştină.
Ar trebui să fie evident de la început că făgăduinţa că cei blânzi vor moşteni pământul, nu se referă la pământul aflat în starea actuală, în ordinea de lucruri în care se află acum. O persoană blândă este una care „are un temperament blând; nu este uşor de provocat sau iritat; care are stăpânire de sine când i se aduce vătămare; fin, amabil, îngăduitor”. Comparând definiţia aceasta cu descrierea dragostei din 1 Corinteni 13:4-5, trebuie să concluzionăm că blândeţea şi dragostea există în mod obligatoriu împreună, sau, mai degrabă, blândeţea este o parte din dragostea aceea care este „legătura desăvârşirii” (Coloseni 3:14), fiindcă „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu-şi urmăreşte propriile interese, nu are izbucniri de mânie, nu ţine socoteală răului, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”. Aşa a fost caracterul lui Hristos. „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; când a pătimit, n-a rostit ameninţări, ci S-a supus dreptului Judecător.” (1 Petru 2:23). El „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28) şi El a spus despre Sine: „Eu sunt blând şi smerit cu inima (…).” (Matei 11:29).
O persoană care posedă calităţile acestea atât de rar e văzută ca fiind deosebită. Iar în lupta pentru poziţie sau putere în lumea aceasta, în mod invariabil, va fi lăsată în urmă. Omul care nu caută folosul său va avea foarte puţin din bunurile acestei lumi, fiindcă, de obicei, nu se găsesc alţii care să caute folosul lui. Cu rare excepţii, cei care au multe bunuri lumeşti le-au dobândit impunându-şi în mod agresiv pretenţiile. Cea mai mare parte din bogăţia lumii este în mâinile unor oameni care nu se tem de Dumnezeu şi care nu au decât puţină ruşine faţă de oameni. Următoarea descriere despre „prosperitatea celor răi” din vechime, se potriveşte foarte bine şi astăzi:
„N-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea mândria le slujeşte ca salbă şi asuprirea este haina care-i înveleşte. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le-ar dori inima. Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul. De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: «Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?» Aşa sunt cei răi; totdeauna fericiţi şi îşi măresc bogăţiile.” (Psalmii 73:5-12).
Odată, pe când ucenicii lui Isus se certau „să ştie care din ei ar fi mai mare” (Luca 9:46), Isus le-a arătat diferenţa dintre cei care stăpânesc acum lumea aceasta şi cei cărora le este promisă ca o moştenire viitoare. El le-a zis:
„Regii popoarelor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc sunt numiţi binefăcători. Voi să nu fiţi aşa! Ci acela care este mai mare între voi să fie ca cel mai mic, iar cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. (…) Voi sunteţi cei care aţi rămas totdeauna cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, aşa cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în Împărăţia Mea, şi să staţi pe tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Luca 22:25-30).
Epistola lui Iacov a fost adresată „celor douăsprezece seminţii ale lui Israel care sunt răspândite” (Iacov 1:1), iar în aceasta citim: „Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: nu i-a ales Dumnezeu pe săracii acestei lumi ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care le-a făgăduit-o celor ce-L iubesc?” Apoi apostolul adaugă: „Oare nu bogaţii vă asupresc şi nu ei vă târăsc la judecată?” (Iacov 2:5-6).
Din aceste texte trebuie să tragem concluzia că pământul, care va fi moştenit de cei blânzi, este împărăţia ai cărei moştenitori sunt săraci în bunurile lumii acesteia, însă bogaţi în credinţă. Cei care învaţă de la Acela care este blând şi smerit cu inima, care Îl urmează în viaţa Lui de tăgăduire de sine, fiind părtaşi suferinţelor Lui, poate că acum sunt asupriţi şi ridiculizaţi de cei trufaşi care au mai mult decât le-ar putea dori inima. Dar va veni vremea când cei ce flămânzesc acum vor fi săturaţi şi cei ce sunt acum sătui vor flămânzi, când cei ce plâng acum vor râde, iar cei care râd acum, vor plânge şi se vor tângui (vezi Luca 6:20-25). În următoarele cuvinte, psalmistul spune când vor moşteni cei blânzi pământul: „Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara. Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi. Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace.” (Psalmii 37:9-11).
Cei care au parte de belşugul acesta de pace vor fi israeliţi, nu alt fel de oameni. Fiindcă un adevărat israelit este unul „în care nu este vicleşug” (Ioan 1:47); şi nimeni nu poate sta în faţa lui Dumnezeu decât cei care sunt fără cusur, fără vicleşug. (Apocalipsa 14:5). De asemenea, Pavel spune că „iudeu este cineva în lăuntrul său, şi circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”. (Romani 2:29).
Acum avem subiectul schiţat pe scurt în faţa noastră. Reţinem că moştenirea este încă în viitor, că pământul este împărăţia pe care o vor moşteni cei blânzi, că sfinţii care vor moşteni pământul nu vor fi alţii decât cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi că ei nu vor intra în posesia moştenirii lor până când cei răi îşi vor fi trăit zilele fericirii lor, după care vor fi retezaţi. Acum atenţia noastră va fi îndreptată spre detaliile făgăduinţelor şi împlinirea lor.
Stăpânirea dintâi
Nimeni nu va contesta faptul că pământul acesta este al Domnului. Este al Lui, pentru că El este Creatorul. După cum spune psalmistul: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări şi l-a întărit pe râuri.” (Psalmii 24:1-2). Când profetul Daniel a explicat împăratului Nebucadneţar visul care îi prevestea umilirea, i-a spus împăratului că va fi alungat din împărăţia lui până va „cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea”. (Daniel 4:25). Iar în Psalmul 115:16 citim: „Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul L-a dat fiilor oamenilor.” Aceasta înseamnă, pur şi simplu, că cerul este locuinţa lui Dumnezeu (Psalmii 11:4), că asupra cerului are stăpânire exclusivă, dar l-a făcut pe om locatarul pământului. Când şi cum s-a dat omului stăpânirea pământului o spun următoarele versete:
„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.» Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»” (Geneza 1:26-28).
O stăpânire este o împărăţie. A avea stăpânire înseamnă a avea autoritate regală. De aceea, de vreme ce pământul a fost dat omului în stăpânire, pământul a fost desemnat a fi împărăţia omului. Despre aceasta vorbeşte şi David în psalmul 8, zicând despre om: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.” (Psalmii 8:5-8). Apostolul citează psalmul acesta (în Evrei 2:7-8), declarând în plus că „acum, însă, nu vedem că i-ar fi supuse toate”. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că omul şi-a pierdut stăpânirea, fiindcă aceasta i-a fost dată cu certitudine. De aceea, în aceste cuvinte ale apostolului găsim imediat o declaraţie despre pierderea stăpânirii care a fost dată întâi omului, precum şi o făgăduinţă despre restabilirea ei.
Detaliile despre pierderea stăpânirii care a fost dată la început omului, ne sunt date în capitolul 3 din Geneza. În prima parte a capitolului aflăm că şarpele a ademenit-o pe Eva şi a convins-o să mănânce din fructul interzis, iar ea la rândul ei l-a făcut pe Adam să mănânce. Apoi Dumnezeu a spus lui Adam: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3: 17-19). Iar mai târziu, după ce Cain şi-a ucis fratele, Domnul a spus: „Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui.” (Geneza 4:12). De aici învăţăm că nu vedem acum toate lucrurile puse sub stăpânirea omului, din cauza neascultării omului.
Dar cine a câştigat stăpânirea pământului atunci când omul a pierdut-o? Evident, acela căruia i-a dat ascultare. Petru spune că „fiecare este robul lucrului de care este biruit”. (2 Petru 2:19). Iar Isus a spus: „Când cel puternic şi bine înarmat îşi păzeşte curtea, avutul lui este în siguranţă. Dar, dacă vine unul mai puternic decât el şi-l răpune, atunci îi ia toate armele în care se încredea şi împarte prăzile.” (Luca 11:21-22). Primii noştri părinţi au fost biruiţi de şarpe, „care este Diavolul şi Satana” (Apocalipsa 20:2), de aceea ei i-au supus lui Satana stăpânirea care le fusese încredinţată.
În multe locuri din Scriptură ne este arătat că stăpânitor al pământului, în locul omului, este acum Satana. În 2 Corinteni 4:4 [KJV], se vorbeşte despre Satana ca despre „dumnezeul acestei lumi”. Hristos a spus despre cei răi că sunt copiii lui Satana (Ioan 8:44), iar în Efeseni 2:2, „duhul care lucrează acum în fiii neascultării” este numit „stăpânul puterii văzduhului”. Satana este „acuzatorul fraţilor”, cel căruia urmaşii lui Hristos trebuie să i se împotrivească „tari în credinţă” (1 Petru 5:8-9). Iar Pavel spune că „lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, a stăpânirilor, a conducătorilor veacului întunecat de acum, a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. (Efeseni 6:12). Şi nimeni nu se poate îndoi că Hristos a vorbit despre Satana când a zis: „Vine stăpânul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine (…).” (Ioan 14:30).
În relatarea ispitirii Domnului în pustie, avem dovada cea mai limpede a faptului că Satana deţine stăpânirea care i-a fost dată lui Adam. Ultima şi cea mai grea dintre ispite este descrisă astfel:
„Diavolul L-a dus din nou pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis: «Pe toate acestea Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea cu faţa la pământ şi mi Te vei închina.»” (Matei 4:8-9).
Poate că unii se gândesc că Satana a minţit când i-a promis aceasta lui Hristos şi că ştia că nu are putere de a-şi împlini promisiunea, chiar dacă L-ar fi putut face pe Domnul să fie de acord cu condiţiile impuse. Fără îndoială, Satana a minţit atunci când a spus că va da toate împărăţiile lumii lui Hristos, neavând nicio intenţie de a ceda ceva din ce avea. Dar dacă nu ar fi avut în posesie împărăţiile pământului, Hristos ar fi ştiut aceasta cu siguranţă, iar în cazul acesta, oferirea lor nu ar fi fost pentru El o ispită. Când Satana I-a spus lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să devină pâini!” (versetul 3), aceasta a fost o adevărată ispită, fiindcă Isus a fost deosebit de flămând. Când Satana L-a dus pe Isus pe streaşina Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos” (versetul 6), a fost ispitit să Îşi arate puterea divină. La fel, când Satana I-a arătat lui Isus toate împărăţiile lumii, oferindu-se să I le dea în schimbul închinării, aceasta a fost o ispită, fiindcă Satana îi oferea tocmai acele lucruri pentru care Isus venise în lume ca să le răscumpere. Isus nu i-a spus lui Satana că nu avea dreptul să îi ofere împărăţiile lumii, ci doar a refuzat să le accepte în baza condiţiilor impuse, admiţând astfel în mod tacit că Satana era „stăpânul lumii acesteia”.
În Ezechiel 28:12-17 avem o referire inconfundabilă la Satana. Nicio altă fiinţă nu poate merita următoarea descriere: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur (…). Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. (…) Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.” Aceasta este o descriere a lui Satana înainte de căderea lui, fiind şi o declaraţie a motivului pentru care a căzut. Cititorul să remarce că fiinţa descrisă astfel este numită „împăratul Tirului” (versetul 12). Înţelepciunea şi puterea omului care şedea pe tronul Tirului sunt descrise în versetele 2-11 ale aceluiaşi capitol (Ezechiel 28), iar el este numit „prinţul Tirului” [KJV]. În aceasta găsim o mărturie inspirată despre faptul că Satana este „dumnezeul acestei lumi”, care lucrează în fiii neascultării. Domnitorii răi, la fel ca regele Tirului, sunt regi nominali. În ce priveşte stăpânirea, ei sunt secunzii lui Satana, care domneşte peste ei şi care este, astfel, adevăratul rege. Dar în timp ce Satana a uzurpat stăpânirea pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam, el nu are control nelimitat asupra pământului. Dumnezeu nu a dat autoritate supremă şi nelimitată asupra pământului nici măcar omului înainte de căderea lui. Aşa că, atunci când Satana a învins omul, nu a fost posibil să obţină un control fără limite asupra pământului. Satana a recunoscut aceasta când I-a spus Domnului despre Iov: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui?” (Iov 1:10). Adevărul rămâne totuşi că „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea” (Daniel 4:25).
Când am vorbit despre ispitirea lui Isus, s-a menţionat că Satana I-a oferit acele lucruri pentru care a venit în lume ca să le răscumpere – stăpânirea asupra pământului, pe care Adam a pierdut-o. Vom arăta aceasta chiar acum. Când Adam a pierdut stăpânirea, şi-a pierdut şi dreptul de a mai trăi. Viaţa lui a fost câştigată de Satana tot atunci când acesta a câştigat şi pământul. Aşa se face că Satana este „dumnezeul acestei lumi” şi că el „are puterea morţii” (Evrei 2:14). Hristos a venit să răscumpere ceea ce a pierdut Adam. De aceea, când apostolul citează cuvintele psalmistului, care spune că Dumnezeu a pus pe om peste lucrările mâinilor Sale, dar că „acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse”, adaugă: „Dar Îl vedem pe Acela care a fost făcut cu puţin mai prejos de îngeri, adică pe Isus, încununat cu slavă şi cinste datorită morţii pe care a suferit-o. Astfel, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi. (…) Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El a fost părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să-l nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să-i elibereze pe cei care, prin frica morţii, erau ţinuţi în robie toată viaţa lor.” (Evrei 2:9. 14-15).
Pentru ca să poată răscumpăra omul din blestemul morţii, care a venit peste el când i-a cedat Satanei, Hristos a trebuit să sufere acelaşi blestem. Pavel spune: „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn (…).” (Galateni 3:13). El a purtat de asemenea blestemul, pentru a răscumpăra pământul, atunci când pe fruntea Lui a fost pusă coroana de spini (compară Geneza 3:17-18 şi Matei 27:29). După cum prin moarte, Hristos a câştigat dreptul de a-l distruge pe acela care are puterea morţii, adică pe diavolul, a câştigat, de asemenea, şi dreptul la stăpânirea pe care Satana a uzurpat-o. Aşa vorbeşte profetul despre Hristos în următoarele cuvinte:
„Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului!” (Mica 4:8).
În cuvintele acestea avem făgăduinţa dobândirii din nou a stăpânirii dintâi (vezi Geneza 1:28), nu de către Adam, care a pierdut-o, ci de Hristos, al doilea Adam, care a răscumpărat-o. Aceia care, prin credinţă, scapă din laţul diavolului, care învaţă de la Isus să fie blânzi şi smeriţi cu inima, vor moşteni pământul împreună cu Hristos, atunci când El va lua pământul în posesie, ca împărăţie a Lui.
După ce am văzut că pământul acesta a fost destinat să fie împărăţia lui Adam, însă el l-a pierdut, după ce am văzut că Hristos a dobândit actul de proprietate asupra lui şi va veni o zi în care îi va chema pe ai Lui să-l aibă împreună cu El, vom trasa acum lanţul dovezilor de la paradisul pierdut până la paradisul refăcut.
Când Dumnezeu a rostit blestemul asupra primilor noştri părinţi, le-a adus la cunoştinţă şi calea de a scăpa de blestem. Imediat le-a fost promis eliberatorul, Hristos. Domnul a spus Satanei: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15). Cuvintele acestea conţin făgăduinţa venirii lui Mesia, care, deşi avea să fie permis să fie zdrobit de Satana, prin aceasta avea să câştige dreptul de a-l distruge pe Satana cu toate lucrările lui.
Timpul a trecut şi Satana părea să obţină o stăpânire şi mai puternică asupra pământului, fiindcă „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat, căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.” (Geneza 6:5. 12). Pe tot pământul era numai o singură familie care Îl recunoştea pe Dumnezeu şi Îi slujea. Tot restul omenirii se dedaseră în totalitate slujirii diavolului. „Atunci, Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul».” (Versetul 13).
Astfel, pământul, cu toţi locuitorii lui, a fost distrus astfel de potop. Numai Noe şi familia lui au fost scăpaţi, iar, când au ieşit din arcă, Dumnezeu le-a zis, aşa cum le-a zis lui Adam şi Evei: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” (Geneza 9:1). Nu le-a dat stăpânire asupra întregului pământ, cum le dăduse primilor noştri părinţi, fiindcă aceasta nu era posibil. Însă, pentru ca oamenii să nu fie nimiciţi de fiare, care au ajuns sălbatice după ce au trecut sub stăpânirea Satanei, le-a zis: „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării; vi le-am dat în mâinile voastre!” (Geneza 9:2). În felul acesta Dumnezeu a intervenit pentru a limita puterea Satanei, dând omului şansa la viaţă, ca ei să se poată pregăti pentru completa stăpânire a pământului după restaurarea lui.
Chemarea adresată lui Avraam
„Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării.” (Geneza 22:17).
După ce oamenii au început să se înmulţească din nou pe pământ, L-au uitat iarăşi pe Domnul, dedându-se din plin slujirii lui Satana. Curând după potop, îi găsim atât de plini de mândrie rebelă încât încep să zidească o cetate şi un turn, gândindu-se că prin acestea s-ar putea proteja de orice judecată pe care ar putea să o aducă Dumnezeu peste ei (Geneza 11:1-9). Încercarea aceasta ticăloasă a fost nimicită, iar oamenii au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului, dar nu au renunţat la a-i sluji Satanei. Cam la patru sute de ani după potop, oamenii de pe pământ erau, din nou, mai adânciţi în idolatrie şi superstiţie.
Atunci Domnul l-a chemat pe Avraam, unul dintre descendenţii lui Sem, şi i-a zis:
„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12:1-3).
Domnul a văzut în Avraam o dorinţă de a-I sluji Lui, deşi toţi din poporul lui erau idolatri (Iosua 24:2), aşa că l-a despărţit de ei, ca să nu se strice sub influenţa lor, ci să devină tatăl unui popor care să fie potrivit pentru a moşteni pământul. Dacă analizăm cu atenţie făgăduinţa, vom vedea că ea cuprinde mult. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”, înseamnă nu mai puţin decât stăpânirea întregului pământ de către descendenţii lui Avraam. Însă aceasta se va vedea mai clar pe măsură ce înaintăm. În Geneza 13:14-17 găsim făgăduinţa reînnoită mai în detaliu, în cuvintele:
„Domnul a zis lui Avram după ce s-a despărţit Lot de el: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat, căci ţie ţi-o voi da».”
Aici avem o puternică dovadă a faptului că făgăduinţa făcută lui Avraam cuprindea nu mai puţin decât întregul pământ, fiindcă sămânţa urma să ajungă cât pulberea pământului. Toată ţara, în lung şi în lat, avea să fie a lor.
În vremea aceea, Avraam nu avea copii şi după toate probabillităţile omeneşti, nu avea să aibă vreodată. „Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i s-a arătat şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult.» Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel: «Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri.»” (Geneza 17:1-5).
Apoi, când Dumnezeu era pe cale să distrugă Sodoma, a zis:
„Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac? Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Geneza 18:17-19).
Aceasta ne face să înţelegem că făgăduinţa a fost făcută lui Avraam cu atâta siguranţă, fiindcă Domnul ştia că el va păzi poruncile Lui şi că va porunci copiilor lui şi casei lui după el să facă la fel. Din aceasta putem înţelege, de asemenea, că făgăduinţa făcută seminţei lui era doar pentru cei care îi vor sluji Domnului.
Mai găsim încă o dată făgăduinţa reînnoită, atunci când Avraam şi-a arătat credinţa în Dumnezeu prin faptul că a fost gata să-l aducă jertfă pe singurul lui fiu, pe cel prin care urma să se împlinească făgăduinţa. Domnul l-a chemat atunci pe Avraam şi a zis:
„Pe mine însumi am jurat, spune Domnul, pentru că ai făcut acest lucru şi nu ai cruţat pe fiul tău, singurul tău fiu; De aceea binecuvântând te voi binecuvânta şi înmulţind voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni poarta duşmanilor săi. Şi în sămânţa ta toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate, pentru că ai ascultat de vocea mea.” (Geneza 22:16-18 – KJV).
În expresia „sămânţa ta va stăpâni poarta duşmanilor săi”, avem promisiunea biruinţei. Ţineţi minte aceasta, în timp ce analizăm alte câteva puncte. În Galateni 3:13-17 avem un text aflat în legătură strânsă cu subiectul pe care îl studiem. Şi anume:
„Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi (…) pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus şi astfel să primim prin credinţă Duhul făgăduit. Fraţilor (ca să iau o pildă din viaţa de zi cu zi), un testament, fie el şi omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat. Or, făgăduinţele i-au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: „şi seminţelor”, ca şi cum ar fi vorba de mai multe, ci ca şi cum ar fi vorba de una: şi seminţei tale, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: testamentul pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte nu poate fi anulat de Legea dată după patru sute treizeci de ani, astfel încât făgăduinţa să fie nimicită.”
Din versetele de mai sus aflăm că sămânţa căreia i-a fost făcută făgăduinţa este Hristos – acelaşi Hristos care a fost promis imediat după cădere. Acum, în legătură cu făgăduinţa făcută lui Avraam că sămânţa lui va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei, citiţi următoarele cuvinte ale lui Dumnezeu Tatăl, către Fiul Său, Isus Hristos:
„Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalmii 2:7-9).
După ce aceasta se va fi împlinit, „cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace” (Psalmii 37:11), fiindcă cei blânzi sunt aceia care au venit la Hristos şi au învăţat de la El, supunându-se Lui pentru a fi slujitorii Lui. Iar Pavel spune: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29). Din aceasta, împreună cu declaraţia că „fii ai lui Avraam sunt cei care au credinţă. Scriptura, fiindcă a prevăzut că Dumnezeu îndreptăţeşte neamurile prin credinţă, i-a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»” (Galateni 3:7-8), putem concluziona, chiar şi în acest moment al studiului nostru, că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui, nu a fost altceva decât făgăduirea pământului pentru toţi cei care, prin credinţă în Hristos, vor câştiga victoria asupra păcatului. Lucrul acesta este confirmat mai departe prin declaraţia lui Pavel că „nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminţei lui făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci pe temeiul dreptăţii care se capătă prin credinţă”. (Romani 4:13). Dar vom reveni asupra acestui punct, în decursul studiului.
În capitolul 26 din Geneza găsim făgăduinţa din nou repetată, de data aceasta lui Isaac. Avraam murise, în ţară era foamete, iar Domnul i s-a arătat lui Isaac şi i-a zis:
„Nu te coborî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune. Locuieşte ca străin în ţara aceasta. Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam. Îţi voi înmulţi sămânţa ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” (Versetele 2-5).
Observaţi aici că Dumnezeu i-a făcut lui Isaac aceeaşi făgăduinţă pe care i-a făcut-o lui Avraam. De asemenea, a spus că va ţine jurământul pe care l-a făcut lui Avraam. Nu a dat loc niciunei insinuări că ar fi apărut vreo întârziere în împlinirea făgăduinţei făcute lui Avraam, ci a vorbit despre aceasta ca despre ceva ce va face întocmai după cum a promis. Totuşi, Avraam era mort la momentul acela. De aceea trebuie să tragem concluzia că Domnul nu a intenţionat deloc să împlinească făgăduinţa în timpul vieţii lui Avraam, şi vom vedea că nici Avraam nu s-a aşteptat să fie împlinită atunci.
Trecând mai departe, ajungem la momentul în care Iacov visează scara aceea care ajunge de la pământ la cer, pe care urcă şi coboară îngerii lui Dumnezeu. „Şi Domnul stătea deasupra ei şi zicea: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău, Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta.»” (Geneza 28:13-14).
Nădejdea făgăduinţei
„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite (…).” (Evrei 11:13).
Este sigur că nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov, nu au primit vreodată ceva din moştenirea promisă lor. Când Ştefan s-a aflat în faţa Sinedriului evreiesc, fiind supus judecăţii pentru viaţa lui, a amintit de chemarea adresată de Dumnezeu lui Avraam de a merge în ţara Canaan, şi a zis: „Dar nu i-a dat ca moştenire nici măcar o palmă de pământ în ea, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţiei lui după el, deşi nu avea niciun copil.” (Fapte 7:5). Aspectul acesta l-a folosit Ştefan ca o parte a argumentării lui că făgăduinţa făcută lui Israel urma încă să fie împlinită. Ca dovadă pentru ceea ce a declarat Ştefan, că Avraam nu a primit nimic în stăpânire din ţară, cităm faptul că atunci când Sara, soţia lui, a murit, el a trebuit să cumpere un loc în care să o înmormânteze. Totuşi, Domnul îi promisese să i-o dea pe toată lui. Dar cu tot acest aparent eşec, vom vedea că Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui.
Nu doar Avraam nu a primit stăpânire în ţară, ci şi Isaac şi Iacov au fost în aceeaşi situaţie. Apostolul spune:
„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care urma să-l ia drept moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie încotro merge. Prin credinţă a peregrinat el prin ţara făgăduinţei ca printr-un ţinut străin şi a locuit în corturi ca Isaac şi Iacov, care erau moştenitori împreună cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” (Evrei 11:8-10).
Apoi, după ce spune cum Avraam a primit prin credinţă o sămânţă numeroasă, apostolul continuă:
„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le-au văzut de departe, le-au salutat şi au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc astfel dau de înţeles că sunt în căutarea unei patrii. Dacă le-ar fi stat gândul la cea din care ieşiseră, ar fi avut vreme să se întoarcă. Dar ei îşi doresc o patrie mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate .” (Evrei 11:13-16).
Ei au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământul care le fusese promis drept moştenire. Au murit fără să fi primit moştenirea promisă sau vreo parte din ea. Totuşi, când au murit, credinţa lor a fost la fel de tare ca atunci când le-a fost făcută prima oară făgăduinţa. De aceea, ştim indiscutabil că niciunul dintre patriarhi nu s-a aşteptat ca moştenirea să le fie dată în timpul vieţii lor. Ei au declarat limpede, spune Pavel, că aşteptau o ţară şi, aşa cum am văzut, ţara aceasta era întregul pământ. Acum, de vreme ce ei nu au fost dezamăgiţi de faptul că ţara nu le-a fost dată în timpul vieţii lor, este evident că ei au înţeles că făgăduinţa cuprinde învierea din morţi. Pavel a spus clar că aşa stau lucrurile, atunci când a depus mărturie despre credinţa lui în faţa lui Agripa. El a spus:
„Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi pe care cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind cu râvnă lui Dumnezeu zi şi noapte, nădăjduiesc să o vadă împlinită. Pentru această nădejde, o, rege, sunt învinuit eu de iudei! De ce vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii?” (Fapte 26:6-8).
Toţi cei care au citit cartea Faptelor ştiu că Pavel a fost persecutat de evrei din cauza faptului că Îl predica pe Isus. Aceasta a fost cauza pentru care evreii i-au persecutat pe creştini. După ce Petru şi Ioan l-au vindecat pe ologul acela de la poarta Templului, declarând evreilor că vindecarea a fost făcută prin puterea lui Isus din Nazaret, pe care ei Îl răstigniseră, dar care a înviat din morţi, „au venit peste ei preoţii, căpitanul gărzii Templului şi saducheii, furioşi că învăţau poporul şi vesteau învierea din morţi în Isus”. (Fapte 4:1-2). Aceasta a fost povara predicării apostolilor, precum şi motivul pentru care erau persecutaţi. Pavel a spus că în Corint nu voia să ştie „altceva decât pe Isus Hristos, şi încă răstignit” (1 Corinteni 2:2), şi putem fi siguri că el nu a predicat corintenilor o evanghelie diferită de cea pe care o predica altor oameni. Într-adevăr, atunci când Pavel a stat în faţa lui Agripa, rostind cuvintele citate în paragraful precedent, a zis că a continuat să mărturisească până în ziua aceea, nespunând nimic „altceva decât ce au spus profeţii şi Moise că se va împlini: anume că Hristosul va pătimi şi că, fiind cel dintâi care va învia din morţi, va vesti lumină atât poporului, cât şi neamurilor”. (Fapte 26:22-23).
Apostolii au fost persecutaţi de evrei pentru că au predicat ceea ce chiar evreii declarau a crede. Evreii declarau că ei cred scrierile lui Moise şi ale profeţilor, iar apostolul nu predica altceva. Când a fost acuzat de evrei înaintea lui Felix, a spus:
„Dar îţi mărturisesc aceasta, că după calea pe care ei o numesc erezie, aşa mă închin Dumnezeului părinţilor mei, crezând toate care sunt scrise în lege şi în profeţi; Şi am speranţă faţă de Dumnezeu, pe care şi ei înşişi o acceptă, că va fi o înviere a morţilor, deopotrivă a celor drepţi şi nedrepţi.” (Fapte 24:14-15 – KJV).
Probabil, este o realitate că în aproape orice situaţie în care oamenii au fost persecutaţi drept eretici, erezia de care erau acuzaţi era o anume învăţătură pe care acuzatorii lor ar fi fost obligaţi să o ţină, dacă ar fi fost consecvenţi în declaraţiile lor de credinţă. În marea majoritate a cazurilor, în biserică, „ereticii” au fost oameni care ascultau şi învăţau adevărul Bibliei, iar persecutorii lor au fost aceia pe care predicarea lor îi dovedea a fi inconsecvenţi. Luther se aştepta, şi avea dreptul să se aştepte, că biserica îl va susţine în protestul împotriva indulgenţelor. Dar în loc să îl susţină, l-a persecutat. La fel, iudeii deţineau învăţătura despre învierea morţilor, dar l-au persecutat pe Pavel pentru că o predica, din cauză că implica predicarea lui Hristos, Cel pe care mândria lor i-a condus să Îl respingă.
Puneţi acum aceste fapte alături de declaraţia lui Pavel că el era judecat pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor, şi este cât se poate de limpede că făgăduinţa făcută părinţilor era aceea că ei vor avea învierea morţilor prin Hristos şi că, prin aceasta, vor intra în moştenirea lor. Pavel a privit înainte spre împlinirea făgăduinţei cu o nădejde la fel de arzătoare şi cu o credinţă la fel de neclintită cum a făcut şi Avraam, şi pe aceasta o avea în minte când a zis „s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu chibzuinţă, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde – arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”. (Tit 2:12-13).
Aceasta a fost speranţa bisericii în toate secolele. În mijlocul adâncii lui suferinţe, patriarhul Iov a găsit mângâiere în înţelegerea faptului că Răscumpărătorul lui este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ şi că, deşi viermii îi vor mânca corpul, trupul lui va vedea totuşi pe Dumnezeu (Iov 19:23-27). Tot el, după ce vorbeşte despre certitudinea morţii şi a descompunerii, întreabă: „Dacă un om moare, va trăi el din nou?” şi-şi răspunde imediat propriei întrebări, zicând: „Voi aştepta toate zilele timpului meu rânduit, până când vine schimbarea mea. Tu vei chema şi îţi voi răspunde; vei avea dorinţă pentru lucrarea mâinilor tale.” (Iov 14:14-15 – KJV). Care este schimbarea aceasta şi când va avea loc ne este spus de apostolul Pavel în următoarele cuvinte:
„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă.» Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:51-55).
Isaia, de asemenea, după ce vorbeşte de pustiirea lui Israel, a spus: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!” (Isaia 26:19). Aceasta va avea loc în momentul despre care se vorbeşte în următoarele versete, din care a citat Pavel când a arătat corintenilor taina învierii din morţi:
„Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi pe muntele acesta, înlătură marama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum să ne bucurăm şi să ne veselim de mântuirea Lui!»” (Isaia 25:6-9).
Odihna care rămâne
Ne întoarcem din nou la Avraam şi la făgăduinţa făcută lui şi seminţei lui. Am văzut că făgăduinţa i-a fost confirmată în Hristos şi cu siguranţă aşa stăteau lucrurile atunci când i-a fost promis un fiu, fiindcă este scris: „Avraam a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” (Geneza 15:6). Socotirea aceasta a credinţei lui ca neprihănire nu a fost altceva decât iertarea păcatelor lui, prin Hristos. Lucrul acesta este declarat clar în Romani 4:3-9. Acum, chiar când făgăduinţa i-a fost astfel confirmată, Domnul i-a zis: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii.” (Geneza 15:13-14).
În textul acesta avem prezisă şederea lor în Egipt. Însă, avem mai mult de atât, deoarece copiii lui Israel nu au stat în Egipt patru sute de ani. Au fost numai patru sute treizeci de ani de când a fost făcută făgăduinţa lui Avraam până la darea legii, imediat după plecarea lor din Egipt (Galateni 3:17). Putem schiţa uşor timpul acesta astfel: de când a fost făcută făgăduinţa, până la naşterea lui Isaac au fost douăzeci şi cinci de ani (compară Geneza 12:1-4 cu Geneza 21:5). De la naşterea lui Isaac până la naşterea lui Iacov au fost şaizeci de ani (Geneza 25:26). De la naşterea lui Iacov până când a coborât în Egipt, au fost o sută treizeci de ani (Geneza 47:8-9). De aceea, de la făgăduinţa făcută lui Avraam până la coborârea în Egipt au fost (25+60+130=) 215 ani, iar Iosephus spune (Antiquities, cartea 2, cap. 15, par. 2) că durata şederii în Egipt a fost de două sute cincisprezece ani, care adunaţi dau cei patru sute treizeci de ani amintiţi în Galateni 3:17.
Dar ce este cu cei patru sute de ani de apăsare despre care a spus Domnul că îi va suferi sămânţa lui? Este evident din text, de asemenea din Fapte 7:6-7, că cei patru sute de ani s-au sfârşit odată cu exodul, fiind acelaşi timp în care s-au sfârşit cei patru sute treizeci de ani. Înseamnă că acei patru sute de ani trebuie să fi început la treizeci de ani după ce a fost făcută prima oară făgăduinţa lui Avraam sau pe când Isaac avea cam cinci ani. În Galateni 4:29, Pavel spune că „cel ce se născuse în chip firesc”, adică Ismael, prigonea pe Isaac, „cel ce se născuse în chip duhovnicesc”, şi nu poate fi vorba de alt timp decât acela când Ismael râdea de Isaac, ceea ce a dus la izgonirea lui Ismael şi a mamei lui (Geneza 21:9-10). Acesta este singurul loc unde este scris despre persecutarea lui Isaac de către Ismael şi a fost, atât cât se poate calcula, cam la treizeci de ani după făgăduinţă, cu patru sute de ani înainte de eliberarea din Egipt. Aşa că, o sută optzeci şi cinci din cei patru sute de ani de apăsare au fost toleraţi în ţara Canaan şi în ţările învecinate. Totuşi, în tot acest timp ei au locuit într-o ţară care nu era a lor. (Compară Geneza 15:13 cu Evrei 11:9).
Trecem peste robia din Egipt şi ajungem la timpul exodului. Când Moise a fost trimis în Egipt ca să elibereze poporul, Domnul i-a dat următorul mesaj:
„De aceea, spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Domnul. Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi duce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.»” (Exodul 6:6-8).
Aici, făgăduinţa făcută lui Avraam, reînnoită faţă de Isaac şi Iacov, a fost din nou reînnoită faţă de descendenţii acestora. Iar ca urmare a aceleiaşi făgăduinţe, când au ieşit din Egipt, Domnul le-a spus:
„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” (Exod 19:4-6).
Deuteronomul 7:6-8 ne declară în mod explicit că aceasta a fost aceeaşi făgăduinţă care a fost făcută lui Avraam:
„Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele, ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri – pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.”
Când am citit făgăduinţa scrisă în Geneza 22:17, am remarcat că în cuvintele „sămânţa ta va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei” a fost inclusă odihna, ca eliberare de sub asuprire. În acelaşi fel, făgăduinţa făcută israeliţilor includea, nu doar stăpânirea ţării, ci şi odihna. Astfel, când Moise a îngăduit celor două seminţii şi jumătate să se aşeze în ţara dincolo de Iordan, le-a zis:
„Domnul, Dumnezeul vostru vă dă în mână ţara aceasta ca s-o stăpâniţi. Voi, toţi cei buni de luptă să mergeţi înarmaţi înaintea copiilor lui Israel (…) până ce Domnul va da odihnă fraţilor voştri, ca şi vouă, şi vor lua şi ei în stăpânire ţara pe care le-o dă Domnul, Dumnezeul vostru, dincolo de Iordan.” (Deuteronomul 3:18-20).
Apoi, doar cu puţin timp înainte ca ei să ajungă în ţara Canaanului, Moise le-a zis:
„Fiindcă n-aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. Dar veţi trece Iordanul şi veţi locui în ţara pe care v-o va da în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă după ce vă va izbăvi de toţi vrăjmaşii voştri, care vă înconjoară, şi veţi locui fără frică. Atunci va fi un loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo.” (Deuteronomul 12:9-11).
Vedem astfel că odihna izbăvirii de vrăjmaşii lor a făcut la fel de mult parte din făgăduinţă, cum a făcut parte şi moştenirea ţării.
Iosua a fost cel care a condus poporul dincolo de Iordan în ţara făgăduită. Iar cuvântul scris declară explicit că ţara a fost împărţită poporului înainte ca el să moară. „Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţilor lor; niciunul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor.” (Iosua 21:44).
Totuşi, având în faţă acest raport, apostolul declară că Iosua nu le-a dat odihnă. Dintr-un anume motiv, nu ştim de ce, traducătorii versiunilor uzuale redau în text o traducere incorectă, iar traducerea corectă o pun în nota marginală. Aşa este şi cu Evrei 4:8. Cităm traducerea corectă, după cum este redată în nota marginală [KJV]: „Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihnă, n-ar mai vorbi el după aceea de o altă zi.” Această „o altă zi” este acel „astăzi” din Psalmii 95:7-11 [KJV], despre care a zis Domnul, prin slujitorul Lui:
„Astăzi dacă îi veţi auzi vocea, nu vă împietriţi inimile, ca în provocare şi ca în ziua ispitirii în pustie, când părinţii voştri m-au ispitit, m-au încercat şi au văzut lucrarea mea. Patruzeci de ani această generaţie m-a mâhnit şi am spus: Acesta este un popor care se rătăceşte în inima lor şi nu au cunoscut căile mele. Lor le-am jurat în furia mea că nu vor intra în odihna mea.”
Cu toate că doar puţini au intrat în ţara Canaanului dintre aceia care ieşiseră din Egipt, iar Domnul le-a dat odihnă, este cert că nu aceasta a fost împlinirea făgăduinţei făcute lui Avraam, deoarece (1) Avraam nu a avut parte de aceasta (Fapte 7:5), la fel cum nu au avut parte nici Isaac, nici Iacov, cărora le-a fost făcută făgăduinţa la fel ca lui Avraam, iar (2) apostolul vorbeşte despre „Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de profeţi” (Evrei 11:32), care au trăit cu toţii după zilele lui Iosua, şi despre care este scris:
„Toţi aceştia, deşi au fost apreciaţi pentru credinţa lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” (Evrei 11:39-40).
Aflăm aici că făgăduinţa nu va fi împlinită faţă de ei până când nu vom avea şi noi parte de ea împreună cu ei. Aşa că apostolul spune: „De aceea rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.” (Evrei 4:9 – KJV). În acelaşi timp, ne lasă cuvinte de avertizare, zicând: „Să luăm deci bine seama ca nu cumva, câtă vreme rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, să se pomenească vreunul din voi că a sosit prea târziu. Căci şi noi am primit vestea bună, asemenea lor. Dar acelora nu le-a ajutat la nimic cuvântul auzit, pentru că nu s-au unit în credinţă cu cei care au ascultat (…).” (Evrei 4:1-2).
Din aceasta învăţăm că evreilor din vechime le-a fost adusă la cunoştinţă făgăduinţa odihnei prin predicarea evangheliei. Am citit deja declaraţia lui Pavel, că evanghelia a fost vestită lui Avraam, când i-a fost făgăduit: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine” şi că numai aceia care au credinţă în evanghelie sunt copiii lui Avraam (Galateni 3:7-8). Dar evreii, ca naţiune, nu au avut credinţă, fiind astfel lipsiţi de adevărata odihnă pe care o făgăduise Domnul lui Avraam. Aceeaşi făgăduinţă a rămas pentru noi, însă noi, la fel ca ei, nu vom avea parte de ea dacă nu vom avea credinţa lui Avraam.
Odihna, despre care este vorba aici, este odihna pe pământ după ce acesta va fi curăţit de blestem, lucru evident din versetele 3-8 din Evrei 4. Apostolul spune:
„Pe când noi, care am crezut, intrăm în odihnă. După cum a spus: Am jurat în mânia Mea: nu vor intra în odihna Mea! Totuşi, lucrările Lui se încheiaseră încă de la întemeierea lumii. Căci spune undeva despre ziua a şaptea astfel: Şi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui. Şi iarăşi, pe aceeaşi temă: Nu vor intra în odihna Mea!”
Apostolul nu aduce aici argumente referitoare la sabat. El se referă doar în mod simplu la raportul din Geneza 2:3, în sprijinul declaraţiei lui că „lucrările Lui se încheiaseră încă de la întemeierea lumii”. Pământul a fost destinat să fie locuit de om (Isaia 45:18). Stăpânirea asupra pământului aşa cum ieşise din mâna Creatorului, curat şi nepătat, a fost dată omului (Geneza 1:28). Astfel, în ziua a şaptea, când Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Lui, odihna era pregătită pentru poporul Său. Odihna aceea, care consta pur şi simplu în deţinerea întregului pământ ca împărăţie, a fost pierdută din cauza încălcării poruncii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este sigur că sunt unii care trebuie să intre în ea (Evrei 4:6), fiind garantat astfel că va fi „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Aceasta este ziua despre care vorbeşte Psalmii 95:7, ziua asigurată pentru noi prin harul Domnului nostru Isus Hristos, despre care vorbeşte Psalmii 118:19-24, ziua pe care a văzut-o Avraam şi s-a bucurat (Ioan 8:56). În ziua aceasta a harului toţi cei care vor, pot să fie înscrişi drept copiii ai lui Avraam, devenind, prin credinţă, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos” (Romani 8:17). Acestora, Domnul, când va veni să şadă pe scaunul slavei Sale, le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34). Compară Evrei 4:3 şi comentariile care deja au fost făcute despre aceasta.
Aflăm astfel că „Domnul nu zăboveşte în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”, şi că „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:9. 15). Dar, deşi Domnul este îndelung răbdător, El nu va amâna judecata la nesfârşit. Despre antediluvieni El a zis: „Duhul meu nu se va lupta întotdeauna cu omul.” (Geneza 6:3 – KJV). Timp de o sută douăzeci de ani, Duhul Lui a căutat să-i scoată din păcat, iar Dumnezeu nu Şi-a retras Duhul până când nu a ajuns inutil să mai lupte cu omul. Harul care le-a fost acordat s-a dovedit a fi zadarnic, deoarece întârzierea în executarea sentinţei cauzate de faptele lor rele i-a făcut doar să fie mai hotărâţi să facă răul. Ar fi bine să învăţăm lecţia din soarta pe care au avut-o şi să-L căutăm pe Domnul cât timp poate fi găsit.
Tronul lui David
„Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic (…).” (Psalmul 45:6).
Ne întoarcem din nou la copiii lui Israel din ţara Canaan. Trecem peste timpul judecătorilor, cu apostaziile şi necazurile suferite drept consecinţă şi ajungem la timpul când s-a întemeiat împărăţia şi i-a fost dată lui David. Relatarea ne spune: „Când a locuit împăratul în casa lui şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau” (2 Samuel 7:1), împăratul a propus să se construiască o casă pentru Domnul. Profetul Natan a aprobat propunerea aceasta, însă ulterior, la porunca Domnului, i-a spus că nu el va construi casa. După o scurtă repetare a felului în care S-a purtat cu copiii lui Israel, Domnul a zis:
„Mai mult, voi rândui un loc pentru poporul meu Israel şi îl voi sădi, ca ei să locuiască într-un loc al lor şi să nu se mai mute; iar copiii stricăciunii nu îl vor mai chinui ca înainte (…).” (2 Samuel 7:10 – KJV).
Observaţi textul acesta cu atenţie. Când au fost spuse lui David cuvintele acestea, copiii lui Israel se aflau în ţara Canaan de patru sute de ani şi tot atunci David, ca rege al întregului Israel, stăpânea ţara în pace, fiindcă Domnul „l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau”. Totuşi, ignorând toate acestea, Domnul a făgăduit că va sădi poporul Său într-o ţară a lor şi că le va da odihnă de vrăjmaşii lor. Ce a vrut să spună Domnul prin aceasta? Doar atât, că odihna pe care Dumnezeu intenţiona să o dea poporului Său nu era stăpânirea asupra teritoriului acela mic pe care se afla ţara Canaan. Făgăduinţa făcută lui Avraam încă nu se împlinise, iar Domnul nu uitase de ea.
De data aceasta Domnul îl identifică pe David în făgăduinţă, aproape la fel de mult cum o făcuse cu Avraam. Domnul i-a zis:
„Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16).
Lăudând pe Dumnezeu pentru mărimea făgăduinţei Lui, David a zis:
„Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule? Şi ce este casa mea, că m-ai adus până aici? Şi aceasta încă a fost un lucru mic înaintea ochilor tăi, Doamne Dumnezeule; dar tu ai vorbit de asemenea despre casa servitorului tău pentru mult timp înainte. (…) De aceea tu eşti mare, Doamne Dumnezeule, pentru că nu este nimeni ca tine, nici nu este vreun Dumnezeu în afară de tine, conform cu toate câte am auzit cu urechile noastre. Şi ce naţiune pe pământ este ca poporul tău, ca Israel, pe care Dumnezeu a mers să îl răscumpere ca popor pentru el însuşi şi să îi facă un nume şi să facă pentru voi lucruri mari şi înfricoşătoare, pentru ţara ta, înaintea poporului tău, pe care ţi l-ai răscumpărat din Egipt, de la naţiuni şi de la dumnezeii lor? Fiindcă ţi-ai întărit pe poporul tău Israel să îţi fie un popor pentru totdeauna; şi tu, Doamne, ai devenit Dumnezeul lor.” (2 Samuel 7:18-24 – KJV).
Pornind de la făgăduinţa aceasta, că împărăţia lui David urma să fie întărită pe vecie şi că Israel urma să fie întotdeauna un popor, vom trasa foarte succint istoria acestei împărăţii. Găsim că aceasta a continuat să fie prosperă şi nedivizată doar în timpul cât a mai rămas din domnia lui David şi în timpul domniei lui Solomon. După moartea lui Solomon, pe tron a urcat fiul său, Roboam (1 Împăraţi 11:13). La scurt timp după urcarea acestuia pe tron, poporul a venit înaintea lui ca să afle pe ce principii va funcţiona împărăţia lui, cerând în acelaşi timp să li se uşureze poverile puse peste ei de tatăl lui. Urmând sfatul celor tineri, Roboam le-a răspuns: „Tatăl meu v-a îngreuiat jugul, dar eu vi-l voi face şi mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane.” (1 Împăraţi 12:14).
„Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!» Şi tot Israelul s-a dus în corturile lui. Copiii lui Israel care locuiau în cetăţile lui Iuda au fost singurii peste care a domnit Roboam. (…) Astfel s-a dezlipit Israel de casa lui David până în ziua de azi. Tot Israelul, auzind că Ieroboam s-a întors, a trimis să-l cheme în adunare şi l-a făcut împărat peste tot Israelul. Seminţia lui Iuda a fost singura care a mers după casa lui David.” (Versetele 16-20).
Divizarea împărăţiei s-a produs în anul 975 î.Hr. Aceasta s-a întâmplat ca împlinire a profeţiei făcute lui Ieroboam de Ahia, profeţie relatată în capitolul 11 din 1 Împăraţi. Motivul pentru care cea mai mare parte din împărăţie urma să fie luată de la casa lui Solomon a fost arătat astfel de profet:
„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, şi-ţi voi da zece seminţii. Dar el va avea o seminţie din pricina robului Meu David şi din pricina Ierusalimului, cetatea pe care am ales-o din toate seminţiile lui Israel. Şi aceasta, pentru că M-au părăsit şi s-au închinat înaintea Astarteei, zeiţa sidonienilor, înaintea lui Chemoş, dumnezeul Moabului, şi înaintea lui Milcom, dumnezeul fiilor lui Amon, şi pentru că n-au umblat în căile Mele ca să facă ce este drept înaintea Mea şi să păzească legile şi poruncile Mele cum a făcut David, tatăl lui Solomon.»” (Versetele 31-33).
În felul acesta a fost luată de la casa lui David împărăţia, cu excepţia unei singure seminţii, din cauza idolatriei teribile a lui Solomon. Iar lui Ieroboam Domnul i-a zis:
„Pe tine te voi lua şi vei domni peste tot ce-ţi va dori sufletul, vei fi împăratul lui Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în căile Mele şi dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele cum a făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa cum am zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel.” (Versetele 37-38).
Însă Ieroboam nu a ascultat cuvintele Domnului. Îndată ce a urcat pe tron, a făcut doi viţei înaintea cărora să se închine poporul, pentru a-i împiedica să meargă la Ierusalim ca să se închine Domnului (1 Împăraţi 12:26-30). Şi cu toate că a fost mustrat de profetul Domnului, „nu s-a abătut de pe calea lui cea rea”, ci „a făcut pe Israel să păcătuiască”. Din acest motiv, Domnul l-a nimicit (citiţi 1 Împăraţi 13 şi 14).
Împăraţii care au urmat după el nu au fost mai buni. Între toţi împăraţii lui Israel nu găsim niciunul care să fi fost un om bun. Cu toţii au fost idolatri, iar unii dintre ei au avut un caracter dintre cele mai josnice, fără o singură trăsătură care să compenseze răul. „Copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului” şi „au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel (…) Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi astartee pe orice deal şi sub orice copac verde. Şi acolo au ars tămâie pe toate înălţimile, ca şi neamurile pe care le izgonise Domnul dinaintea lor, şi au făcut lucruri rele care au mâniat pe Domnul. (…) Au trecut prin foc pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la ghicire şi vrăjitorii şi s-au vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L.” (2 Împăraţi 17:7-23).
Drept urmare, în anul 721 î.Hr., după două sute cincizeci şi patru de ani în care Israel a continuat să meargă pe calea aceasta, atribuindu-şi un raport de nelegiuire care nu a fost depăşit probabil de nicio altă naţiune, Domnul „a izgonit pe Israel dinaintea Lui” (versetul 18). În anul acela împăratul Asiriei a luat Samaria, capitala împărăţiei, „a dus pe Israel în robie în Asiria” şi a strămutat în locul lor „oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim”. (2 Împăraţi 17:6. 24). De la data aceasta împărăţia lui Israel nu se mai găseşte în istorie.
Istoria împărăţiei lui Iuda a fost oarecum diferită. Unii dintre împăraţi au fost tot aşa de răi ca oricare dintre împăraţii lui Israel, iar unii dintre ei au fost oameni deosebit de pioşi. A existat o succesiune de decădere, de judecăţi, de pocăinţă şi decădere. Către sfârşitul istoriei acesteia, profetul Ieremia a spus:
„Aşa mi-a vorbit Domnul: «Du-te şi stai la poarta copiilor poporului, pe care intră şi ies împăraţii lui Iuda, şi la toate porţile Ierusalimului şi spune-le: ‘Ascultaţi Cuvântul Domnului, împăraţi ai lui Iuda, tot Iuda, şi toţi locuitorii Ierusalimului care intraţi pe aceste porţi! Aşa vorbeşte Domnul: ‹Luaţi seama, în sufletele voastre, să nu purtaţi nicio povară în ziua Sabatului şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului. Să nu scoateţi din casele voastre nicio povară în ziua Sabatului şi să nu faceţi nicio lucrare, ci sfinţiţi ziua Sabatului, cum am poruncit părinţilor voştri.›’» Dar ei n-au ascultat şi n-au luat aminte, ci şi-au înţepenit gâtul, ca să nu asculte şi să nu ia învăţătură. «Dacă Mă veţi asculta în adevăr», zice Domnul, «şi nu veţi duce nicio sarcină înăuntru, pe porţile acestei cetăţi, în ziua Sabatului, ci veţi sfinţi ziua Sabatului şi nu veţi face nicio lucrare în ziua aceasta, atunci pe porţile acestei cetăţi vor intra împăraţi şi voievozi care vor şedea pe scaunul de domnie al lui David; ei vor veni în care şi călări pe cai, ei şi voievozii lor, oamenii lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului, şi cetatea aceasta va fi locuită în veci.»” (Ieremia 17:19-25).
Vor fi potrivite aici câteva remarci despre intenţia avută de Dumnezeu cu Israel. El l-a ales pe Avraam, din cauza faptului că Avraam avea inima doritoare să Îi slujească şi pentru că el urma să păstreze lumina adevărului lui Dumnezeu ca să nu se stingă. Dumnezeu i-a chemat pe israeliţi din Egipt, pentru ca ei să Îi poată sluji. I-a făcut păstrătorii legii Sale sfinte, pentru ca ei să ţină sus stindardul adevărului pentru naţiunile care îi înconjurau. Găsim în numeroase locuri că au fost elaborate prevederi pentru ca străinii care doreau să slujească Domnului să poată deveni parte din Israel, moştenitori ai făgăduinţei la fel ca descendenţii lui Avraam. Dacă copiii lui Israel ar fi fost credincioşi înaltei lor chemări, dacă nu s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu sau dacă după ce s-au îndepărtat s-ar fi pocăit şi ar fi rămas credincioşi, ei ar fi rămas pentru totdeauna o naţiune. Iar textul pe care tocmai l-am citat arată că, în acest caz, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna capitala împărăţiei. Nu putem spune în ce fel ar fi fost transformat pentru a fi făcut potrivit pentru locuirea veşnică a sfinţilor. Pe de altă parte, în cazul în care continuau să se îndepărteze de Domnul, a fost rostită prin Ieremia următoarea judecată:
„Dar, dacă nu veţi asculta când vă poruncesc să sfinţiţi ziua Sabatului, să nu duceţi nicio povară şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului, în ziua Sabatului, atunci voi aprinde un foc la porţile cetăţii, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului şi nu se va stinge.” (Ieremia 17:27).
Avertizările acestea nu au fost luate în seamă. În capitolul 25 din Ieremia găsim vestirea captivităţii lor, din cauza refuzului lor de a asculta de Dumnezeu. Iar capitolul 27 conţine relatarea despre faptul că Domnul a spus împăratului lui Iuda, precum şi împăraţilor naţiunilor înconjurătoare, că El a dat ţările lor împăratului Babilonului, aşa că ei să se supună acestuia. Lui Ieremia i s-a poruncit să spună trimişilor din partea împăraţilor:
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Împăratul lui Israel. Iată ce să spuneţi stăpânilor voştri: «Eu am făcut pământul, pe oameni şi dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins, şi dau pământul cui Îmi place. Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său şi fiului fiului său, până va veni şi vremea ţării lui şi o vor supune neamuri puternice şi împăraţi mari.»” (Ieremia 27:4-7).
Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul domniei lui Zedechia, după ce Nebucadneţar asediase o dată Ierusalimul, luând captivă o parte din popor. Dar Zedechia nu a vrut să asculte de Domnul, nici nu a vrut să se supună pedepsei aduse de Domnul peste el prin Nebucadneţar. Raportul ne spune: „El a făcut ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului său, şi nu s-a smerit înaintea prorocului Ieremia, care-i vorbea din partea Domnului. S-a răsculat chiar împotriva împăratului Nebucadneţar, care-l pusese să jure pe Numele lui Dumnezeu. Şi-a înţepenit grumazul şi şi-a învârtoşat inima până acolo încât nu s-a întors la Domnul, Dumnezeul lui Israel.” (2 Cronici 36:12-13).
Raportul continuă:
„Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile după urâciunile neamurilor şi au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim. Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac. Atunci Domnul a făcut să se suie împotriva lor împăratul haldeenilor şi a ucis cu sabia pe tinerii lor în casa locaşului lor celui sfânt. N-a cruţat nici pe tânăr, nici pe tânără, nici pe bătrân, nici pe omul gârbov sub povara perilor albi (…). Au ars Casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucrurile scumpe (…) ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia.” (Versetele 14-21).
Aceasta a fost dărâmarea completă a împărăţiei lui Iuda. Deşi, după şaptezeci de ani de captivitate, toţi cei care au dorit au avut deplina libertate de a se întoarce la Ierusalim, iar oraşul şi templul au fost reclădite, de atunci încolo, pe tronul lui Israel, nu a mai şezut niciun împărat. Evreii au stat în Babilon până când imperiul acesta a fost înfrânt de mezi şi de perşi în anul 538 î.Hr. Cirus, Darius şi Artaxerxes, împăraţi ai Persiei, le-au dat permisiunea de a se întoarce în ţara lor, însă nu au mai avut împărat, continuând să existe numai prin îngăduinţa împăraţilor Persiei. Alexandru cel Mare s-a arătat favorabil lor, iar ei şi-au recunoscut supunerea faţă de el. Când Imperiul Grec s-a divizat după moartea lui Alexandru, ei au fost supuşi pe rând diferiţilor împăraţi până când, în cele din urmă, s-au îndreptat spre puterea Romei aflată în ascensiune, din dorinţa de a găsi o protecţie totală, rămânând supuşi Romei în tot timpul cât au mai existat ca naţiune. Dar înainte de a vorbi despre soarta lor finală, trebuie să privim la profeţia referitoare la împărăţie, profeţie rostită prin Ezechiel spre sfârşitul domniei lui Zedechia. După ce a prevestit invazia împăratului Babilonului, profetul a spus:
„Şi tu, prinţ profan şi stricat al lui Israel, a cărui zi a venit, când nelegiuirea va avea un sfârşit, astfel spune Domnul Dumnezeu: Scoateţi diadema şi luaţi coroana; aceasta nu va mai fi la fel; înălţaţi pe cel umil şi doborâţi pe cel înălţat. O voi răsturna, răsturna, răsturna; şi aceasta nu va mai fi, până nu va veni acela căruia dreptatea îi aparţine; şi i-o voi da lui.” (Ezechiel 21:25-27 – KJV).
În profeţia aceasta se cuprinde pe scurt istoria lumii începând de atunci şi până la sfârşit. Când a fost dată jos coroana de pe capul lui Zedechia, împărăţia a trecut în mâinile lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului. Nu doar mica împărăţie peste care domnea Zedechia, ci toate împărăţiile pământului, sau mai bine zis, stăpânirea asupra întregului pământ, a fost dată lui Nebucadneţar (vezi Ieremia 27:4-7; Daniel 2:37-38). Atunci Domnul a zis: „O voi răsturna, răsturna, răsturna (…).” În Babilon, după Nebucadneţar, au domnit trei împăraţi, după care s-a produs prima răsturnare, iar imperiul lumii a trecut în mâinile mezilor şi perşilor (vezi Ezra 1:2). Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 538 î.Hr. Imperiul Persan, fiindcă partea mezilor a fost eclipsată de cea a perşilor, a durat timp de 207 ani, până în anul 331 î.Hr. Atunci s-a produs a doua răsturnare, iar Imperiul Greciei a dobândit stăpânirea completă asupra pământului. Vezi Daniel 2:39. După moartea lui Alexandru, imperiul s-a divizat în patru părţi, fiecare parte luptând pentru a prelua stăpânirea supremă. Dar odată cu anul 168 î.Hr., a avut loc cea de a treia răsturnare, iar lumea a intrat sub dominaţia romanilor. Profetul a zis că aceasta avea să fie ultima răsturnare a cununii, până „va veni acela căruia dreptatea îi aparţine”, când îi va fi dată Lui. Pământul aparţine de drept lui Hristos, fiindcă Tatăl I-a zis: „Cere-Mi şi-Ţi voi da (…) marginile pământului în stăpânire!” (Psalmii 2:8). Mai mult, Hristos a cumpărat posesiunea prin faptul că a purtat blestemul care venit asupra ei în urma răutăţii Satanei, şi care a constituit unica pretenţie a celui rău asupra ei. În felul acesta El a cumpărat pretenţia formală şi uzurpatoare a Satanei, devenind singurul moştenitor al întregii lumi.
Dar făgăduinţa de a da stăpânire lui Hristos nu s-a raportat la prima Lui venire, după cum se va vedea din următoarele:
1. La prima venire a lui Hristos, romanii stăpâneau întreaga lume (Luca 2:1), iar imperiul lor a rămas puternic şi nedivizat încă patru sute de ani după aceea. Deşi evreii L-au lepădat pe Isus, ei nu au avut puterea de a-L da la moarte, aşa că formalităţile de condamnare şi executare a Lui au fost făcute de romani.
2. Chiar înaintea răstignirii Lui, Isus a plâns pentru Ierusalim, zicând:
„Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori n-am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi n-aţi vrut! Iată că vă rămâne casa pustie; căci vă spun că nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Matei 23:37-39).
Lepădarea lui Mesia a umplut cupa nelegiuirii naţiunii iudaice. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Dacă l-ar fi primit, chiar şi în ceasul acela târziu, după atâtea apostazii, ar fi rămas poporul ales al lui Dumnezeu prin care naţiunile lumii puteau să fie luminate, toată turma celor credincioşi adunându-se în jurul stindardului lor. Dar ei au lepădat ultima ofertă de îndurare. Pe când Isus se gândea la ce ar fi putut să fie dacă l-ar fi primit, a plâns, zicând:
„Dacă ai fi cunoscut, măcar în această zi, lucrurile ce-ţi pot aduce pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:42).
Nu aveau să se mai suie seminţiile pe Muntele Sionului, bucuria întregului pământ. Templul acela splendid nu avea să se mai cheme o casă de rugăciune pentru toate popoarele. Ziua Lui Israel trecuse, iar curând cetatea lor avea să fie distrusă, deoarece nu au cunoscut vremea când au fost cercetaţi. Când Isus a strigat pe cruce: „S-a sfârşit”, perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos, arătând că li se lăsase casa pustie. La mai puţin de patruzeci de ani după aceea (anul 70 d.Hr.), romanii au asediat Ierusalimul, distrugându-l complet, ca împlinire a cuvintelor lui Isus scrise în Matei 24:2 şi Luca 19:43-44. Distrugerea aceasta, care a marcat stingerea totală a poporului iudeu ca naţiune, a prefigurat, de asemenea, distrugerea finală a tuturor celor care leapădă evanghelia. Din acest punct, nu ne mai ocupăm de descendenţii genealogici ai lui Avraam.
Dar Dumnezeu nu a uitat făgăduinţa. Cu secole înainte i-a spus lui David că tronul lui va fi întărit, iar poporul lui Israel va rămâne pentru totdeauna, iar făgăduinţa aceasta nu o putea încălca. El a zis:
„Nu-mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie şi ca martorul credincios din cer.” (Psalmii 89:34-37).
Ceva mai târziu, Isaia a declarat în mod profetic:
„Un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci. Iată ce va face râvna Domnului oştirilor.” (Isaia 9:6-7).
Aici, la fel ca în făgăduinţa făcută lui Avraam, găsim că Hristos este sămânţa. împărăţia lui David va fi întărită pe vecie prin Hristos, aşa se face că atunci când îngerul Gabriel a venit la Maria pentru a-i vesti naşterea lui Isus, el a zis:
„Iată, vei zămisli şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. El va domni peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1:31-33).
David a înţeles că făgăduinţa referitoare la întărirea împărăţiei lui avea să fie împlinită în modul acesta. În ziua Cincizecimii, Petru a citat cuvintele lui David din Psalmul 16: „De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea,” după care a zis:
„Fraţilor, despre patriarhul David să-mi fie îngăduit a spune cu îndrăzneală că a murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Profet fiind, el a ştiut că Dumnezeu S-a jurat să aşeze pe tronul lui pe unul care să fie rodul coapselor lui; despre învierea lui Hristos a profeţit şi a vorbit el, când a zis că n-a fost lăsat în Locuinţa Morţilor, iar trupul Lui n-a văzut putrezirea.” (Fapte 2:29-31).
Asigurarea aceasta l-a făcut pe David, la fel ca pe ceilalţi patriarhi, să moară cu deplină încredinţare că făgăduinţa va fi împlinită.
Hristos ştia foarte bine că, pentru totdeauna, casa lui Iacov şi tronul lui David vor rămâne, chiar şi în timp ce prevestea completa distrugere a naţiunii iudaice. Când a stat înaintea lui Pilat, a recunoscut că este un împărat, arătând însă că nu sosise timpul să dea pe faţă puterea împărătească. El a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (…). Dacă Împărăţia Mea era din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18:36).
După ce a înviat, pe când era pe cale să Se urce la Tatăl, ucenicii L-au întrebat: „«Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăţia lui Israel?» El le-a răspuns: «Nu vă este dat vouă să ştiţi vremurile sau soroacele pe care Tatăl le-a hotărât prin autoritatea Sa.»” (Fapte 1:6-7). Imediat după aceea S-a înălţat la cer, ca să şadă la dreapta lui Dumnezeu. Motivul pentru care S-a dus acolo şi ce face acolo, va fi indicat pe scurt de câteva versete din Scriptură. El a zis prin profetul Ioan:
„Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” (Apocalipsa 3:21).
El nu Şi-a primit încă împărăţia, dar stă pe tronul Tatălui Său, care este un scaun al harului (Evrei 4:14-16), oferind iertare şi mântuire tuturor celor ce se apropie de Dumnezeu prin El. Lucrarea aceasta a fost prezisă de profetul Zaharia prin cuvintele acestea:
„Şi vorbeşte-i, spunând: Astfel vorbeşte Domnul oştirilor, zicând: Iată, pe bărbatul al cărui nume este LĂSTARUL; Şi el va creşte din locul lui şi va construi templul Domnului; Chiar el va construi templul Domnului şi el va purta gloria şi va şedea şi va conduce pe tronul său; şi va fi preot pe tronul său, şi sfatul de pace va fi între ei amândoi.” (Zaharia 6:12-13 – KJV).
De vreme ce Hristos şade pe un tron al harului, împărăţia în care domneşte acum trebuie să fie o împărăţie a harului. Aceasta este complet diferită de împărăţia slavei şi scopul ei este acela de a pregăti supuşi pentru acea împărăţie. Următoarele texte se referă la această împărăţie a harului:
„Mulţumiri Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină! El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului Său preaiubit, în care avem răscumpărarea (şi, prin sângele Lui), iertarea păcatelor.” (Coloseni 1:12-14).
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14:17).
Este o împărăţie în care se acordă Duhul lui Dumnezeu, după cum a zis Isus: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3:8). La fel, despre împărăţia harului a vorbit Isus, când fariseii L-au întrebat când are să vină împărăţia lui Dumnezeu: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine la vedere; Nici nu vor spune: Iat-o aici! Sau: Iat-o acolo! Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru [printre voi – nota marginală din KJV].” (Luca 17:20-21 – KJV). Fariseii înţelegeau prin venirea Împărăţiei lui Dumnezeu venirea lui Mesia, iar El era deja printre ei, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14).
În împărăţia aceasta se afla Ioan, când a zis: „Eu, Ioan, fratele vostru, părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus (Hristos), mă aflam în insula care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus (Hristos).” (Apocalipsa 1:9).
Cei care se află în împărăţia harului se pot aştepta să sufere necazuri, deoarece necazul lucrează răbdarea, aducându-l pe cel care suferă în situaţia de a cunoaşte mai mult despre harul lui Dumnezeu. Dar împărăţia slavei va pune capăt tuturor necazurilor. Domnul Hristos mângâie grupa cea mică de ucenici, dispreţuită şi întristată, prin cuvintele: „Nu te teme, turmă mică, fiindcă Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia!” (Luca 12:32).
Iacov spune: „Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: nu i-a ales Dumnezeu pe săracii acestei lumi ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care le-a făgăduit-o celor ce-L iubesc?” (Iacov 2:5). Aceasta este împărăţia în care moştenitori sunt doar cei bogaţi în credinţă. Aceasta este promisă celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, dar ei încă nu sunt în posesia ei. În acelaşi sens vorbeşte Petru, după ce menţionează virtuţile creştine – credinţa, virtutea, evlavia, răbdarea, iubirea de fraţi, dragostea etc.:
„De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi astfel, nu veţi aluneca niciodată! Mai mult, în felul acesta vi se va asigura din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:10-11).
Astfel, vedem că harul lui Dumnezeu, care este împărţit fără plată cât timp Hristos stă pe tronul harului şi prin care suntem făcuţi în stare să biruim (Evrei 4:14-16), ne pregăteşte să fim potriviţi pentru împărăţia slavei, în care se va da o intrare îmbelşugată celor credincioşi la venirea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. Astfel, Hristos a spus:
„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale [nu pe tronul harului]. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii tatălui meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.»” (Matei 25:31-34).
În timp ce stă pe tronul Tatălui Său, este preot, sfătuindu-se împreună cu Tatăl Său pentru pacea omenirii. David ne spune cât timp va rămâne acolo. El spune: „Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.»” (Fapte 2:34-35; Psalmii 110:1).
Când a fost pe pământul acesta, Hristos nu a avut putere împărătească, decât că a fost plin de har şi de adevăr. Ca reprezentant al împărăţiei harului, a avut pe pământ putere să ierte păcatele. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (…).” (2 Corinteni 5:18). Dar împărăţia lumii acesteia nu a fost împărăţia Lui. Dacă ar fi fost a Lui, nu ar fi trebuit să poarte blestemul pământului ca să o răscumpere. Lui Pilat i-a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. (…) Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18:36). Dacă ar fi avut atunci în posesie împărăţia, i-ar fi distrus pe duşmanii Lui, aşa cum o va face când va reveni, după ce o va fi primit. Atunci, a plătit bir împăraţilor pământului. Când va veni din nou, va fi Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.
Din toate aceste texte se vede în mod evident că Hristos nu a primit împărăţia la prima Sa venire. În loc să aibă o împărăţie, nu a avut nici măcar loc unde să Îşi poată odihni capul. Dar S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu, pentru a rămâne acolo până când Îi va fi dată împărăţia, când duşmanii Lui vor fi puşi la picioarele Sale. Atunci va veni să scape împărăţia Lui de duşmanii Săi şi să Îşi sădească poporul Său, Israel, în ţara lor.
Parabola celor zece mine, aşa cum este redată de Luca, a fost dată în scopul de a-i învăţa tocmai acest lucru: „După ce au ascultat ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să se arate îndată. El a zis: «Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată ca să primească domnia şi apoi să se întoarcă. A chemat zece dintre robii săi, le-a dat zece mine şi le-a spus: ‘Faceţi negustorie până mă întorc!’ Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis după el o solie, zicând: ‘Nu vrem ca acesta să domnească peste noi!’ Când s-a întors, după ce luase domnia, a poruncit să fie chemaţi robii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât au câştigat cu negustoria.»” (Luca 19:11-15). Urmează relatarea cu robii şi porunca referitoare la aceia care au fost credincioşi. Iar parabola se încheie cu aceste cuvinte: „Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi ucideţi-i în faţa mea!” (Versetul 27). Este atât de clar încât nu e nevoie de comentarii. Aceasta arată că Hristos s-a dus la cer pentru a primi împărăţia şi că Se va întoarce după ce o va fi primit.
În capitolul 7 din Daniel, versetele 9 şi 10, există un tablou sugestiv al judecăţii din cer, care va decide cine sunt cei vrednici să fie înviaţi din moarte, sau să fie luaţi la cer la venirea Domnului. Imediat ce judecata aceasta se va sfârşi, Hristos Îşi va primi împărăţia, după cum citim în versetele următoare:
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7:13-14).
Aceasta este împlinirea cuvintelor spuse de îngerul Gabriel Mariei, când a anunţat naşterea lui Isus: „Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. El va domni peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1:32-33).
Tronul lui David este tronul care I-a fost promis lui Hristos. De aceea, stăpânirea, a cărei primiri este descrisă în Daniel 7:13-14, trebuie să fie împărăţia lui Israel. A fost declarat că stăpânirea Lui veşnică va fi peste casa lui Iacov, totuşi profetul, după ce vorbeşte despre distrugerea monarhiilor pământeşti, spune: „Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Daniel 7:27). De aceea, poporul Israel, peste care va domni Hristos, va fi constituit din toţi sfinţii. Am amintit mai devreme acest adevăr, dar acum avem o dovadă şi mai clară a Scripturii în acest sens.
Adevăratul Israel
1. Promisiunea spune: „Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” (Apocalipsa 3:21). Cuvântul „Israel” înseamnă „prinţ al lui Dumnezeu” sau „cel care biruieşte”. Numele acesta a fost dat lui Iacov atunci când a câştigat victoria, după ce întreaga noapte s-a luptat cu îngerul. Domnul i-a spus: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.” (Geneza 32:28). De aceea, un biruitor este un israelit, iar promisiunea spune că celor ce sunt israeliţi, Hristos le va da să şadă cu El pe scaunul Lui de domnie.
2. Descendenţii naturali ai lui Avraam nu au fost consideraţi niciodată ca fiind adevăratul Israel, moştenitori după făgăduinţă, decât în cazul în care, ca el, au fost neprihăniţi. Când Hristos le-a spus evreilor că dacă vor crede în El, vor cunoaşte adevărul şi adevărul îi va face liberi, ei au replicat: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robi nimănui.” (Ioan 8:33). Dar Isus le-a arătat că ei se aflau într-o robie mai cumplită decât orice sclavie omenească şi anume, în robia păcatului (versetul 34). Iar la repetatele declaraţii din partea lor că erau copiii lui Avraam, El a răspuns: „Dacă eraţi copii ai lui Avraam, făceaţi faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru. (…) Voi sunteţi de la tatăl vostru, Diavolul, şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” (Versetele 39-40. 44).
În acelaşi fel a spus şi Ioan Botezătorul fariseilor şi saducheilor plini de răutate, să nu se măgulească cu faptul că sunt copiii lui Avraam, deoarece Dumnezeu poate să ridice din pietre copii lui Avraam (Matei 3:7-9). El a sugerat astfel în mod clar că, decât să împlinească făgăduinţa faţă de nişte descendenţi atât de nevrednici cum erau ei, Dumnezeu va lua mai degrabă pietre ca să facă din ele copii lui Avraam. Aceasta nu era o idee nouă, lucru evident din faptul că, încă pe când erau în pustie, încă din timpul în care făgăduinţa a fost reînnoită faţă de evrei odată cu exodul, evreul încăpăţânat care refuza să se umilească înaintea lui Dumnezeu şi să îşi mărturisească păcatul în ziua ispăşirii, era nimicit din mijlocul poporului Său (Leviticul 23:28, 29), în timp ce oricând îi era permis unui străin să se identifice cu Israel, prin circumcizie.
Circumcizia era semnul care atesta cetăţenia ebraică. Se ştia că un om circumcis era israelit. Totuşi, aşa cum s-a declarat, aceasta era o ceremonie care se acorda şi străinilor, după care erau consideraţi la fel cu cei născuţi din părinţi evrei, arătând astfel că descendenţii naturali ai lui Avraam nu cuprindeau tot Israelul. Mai mult, avem de arătat că Domnul nu a privit niciodată la semnul exterior al tăierii împrejur ca dovadă că individul în cauză era cu adevărat moştenitor al lui Avraam, indiferent dacă persoana era evreu din naştere sau străin. În pasajul următor aflăm ce implica circumcizia:
„Ferice de omul căruia nu-i pune Domnul la socoteală păcatul! Fericirea aceasta este numai pentru cei circumcişi sau şi pentru cei necircumcişi? Căci zicem că lui Avraam credinţa i-a fost socotită ca dreptate. Dar cum i-a fost socotită? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptăţii căpătate prin credinţă pe când era încă necircumcis, ca să fie atât tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumcişi – şi să li se socotească şi lor o astfel de dreptate.” (Romani 4:8-11).
Avraam a primit circumcizia ca un semn la faptului că a obţinut „dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos” (Romani 3:22). Circumcizia a fost, din acest motiv, un semn al neprihănirii. Dacă o persoană era circumcisă, dar nu era neprihănită, nu era copil al lui Avraam mai mult decât oricare alt om. Iar oricine era neprihănit, la fel ca Avraam, era un adevărat copil al lui. Aşa că Avraam a fost tatăl tuturor celor care au crezut, indiferent dacă au fost circumcişi sau necircumcişi. Circumcizia ca semn exterior nu făcea din om un israelit, decât dacă acesta era neprihănit, lucru declarat limpede de Pavel în Romani 2:25-29:
„Circumcizia, negreşit, este de folos dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie. Şi dacă cel necircumcis păzeşte cerinţele Legii, lipsa circumciziei nu i se va socoti oare ca circumcizie? (…) Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, şi circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.”
Lucrul acesta a fost adevărat nu doar atunci când l-a scris apostolul, ci de la începutul istoriei naţiunii iudaice. Când Domnul a dat legi poporului Său, de pe Muntele Sinai, El a zis că dacă ei nu vor asculta de El, atunci va aduce pustiirea peste ţara lor, iar ei vor pieri printre neamuri. Dar „dacă dacă îşi vor mărturisi nelegiuirea lor şi nelegiuirea părinţilor lor, cu fărădelegea lor cu care au încălcat legea împotriva mea (…), dacă atunci inimile lor necircumcise se vor umili şi vor accepta atunci pedeapsa nelegiuirii lor, atunci îmi voi aminti legământul meu cu Iacob şi de asemenea legământul meu cu Isaac şi de asemenea legământul meu cu Avraam mi-l voi aminti; şi îmi voi aminti de ţară”. (Leviticul 26:40-42 – KJV).
În zilele lui Moise, la fel ca în zilele lui Hristos, „cu adevărat un isrealit” era acela „în care nu este vicleşug!” (Ioan 1:47).
În capitolul 11 din Romani, apostolul are o ilustraţie plină de forţă a felului în care făgăduinţele făcute lui Israel se pot împlini, chiar dacă toţi descendenţii naturali ai lui Iacov şi-ar pierde dreptul lor la moştenire. În primul şi al doilea verset el declară că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. Cuvintele acestea ne-ar putea duce la gândul că Israelul literal este încă poporul ales al lui Dumnezeu, dacă nu ar spune în versetul 5 că aceia care rămân sunt „potrivit unei alegeri prin har”. Apoi el reprezintă Israelul printr-un măslin. Unele dintre ramuri au fost tăiate, iar unii dintre neamuri, ramuri dintr-un măslin sălbatic, au fost altoiţi în Israel. Altoirea aceasta este contrară naturii, fiindcă ramurile altoite devin părtaşe rădăcinii şi grăsimii măslinului bun în care sunt altoite şi aduc roade ca ale măslinului bun. El îi avertizează pe cei altoiţi în felul acesta să nu se îngâmfe, de vreme ce stau acolo doar prin credinţă, iar dacă ramurile naturale au fost tăiate din pricina necredinţei lor, la fel de bine pot fi şi ei tăiaţi. Iudeii, ramurile naturale, pot deveni şi ei parte din măslin, dar nu ca ramuri originale, ci ca nişte altoi duhovniceşti. Astfel, poporul Israel va fi un popor doar duhovnicesc, format din cei care sunt ai lui Hristos şi astfel „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:26).
Strângerea lui Israel
„Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!” (Ezechiel 37:9).
Putem trece acum repede spre încheierea subiectului nostru, privind spre strângerea lui Israel şi spre aşezarea în ţara lor. Ne vom îndrepta mai întâi spre profeţia lui Ezechiel şi trebuie în mod obligatoriu să cităm o mare parte din capitolul 37. Profeţia a fost rostită curând după ce iudeii au fost duşi în Babilon. Iar aici vom remarca, în paranteză, că scrierile lui Hagai, Zaharia şi Maleahi, sunt singurele profeţii care nu au fost rostite înainte de captivitate sau în timpul ei, iar cărţile Hagai şi Zaharia au fost scrise înainte de restaurarea completă de după captivitate. De aceea, oricare porţiune din profeţii se referă la restaurarea Israelului literal, s-a împlinit prin decretele emise de împăraţii Persiei. Aşa cum oricum vom vedea, cea mai mare parte dintre profeţii se referă la strângerea finală a adevăratului Israel al lui Dumnezeu. Acum, revenim la profeţia lui Ezechiel:
„Mâna Domnului a venit peste mine şi m-a luat în Duhul Domnului şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii şi erau uscate de tot. El mi-a zis: «Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?» Eu am răspuns: «Doamne Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta!» El mi-a zis: «Proroceşte despre oasele acestea şi spune-le: ‘Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată că voi face să intre în voi un duh şi veţi învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul.’» Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet şi iată că s-a făcut o mişcare şi oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra, dar nu era încă duh în ele. El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia ca să învieze!’». Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei şi au înviat şi au stat pe picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr.” (Ezechiel 37:1-10).
Este inutil să pierdem vremea cu presupuneri despre ce ar putea însemna aceasta, când avem dată explicaţia Domnului, aşa că vom cita mai departe:
„El mi-a zis: «Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: ‘Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea, suntem pierduţi!’ De aceea proroceşte şi spune-le: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul.’»” (Versetele 11-14).
Aceasta nu este altceva decât o profeţie despre învierea celor neprihăniţi la a doua venire a lui Hristos. Dar Domnul continuă cu explicarea astfel:
„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor.” (Versetul 21).
Nimeni nu poate nega că strângerea lui Israel despre care vorbeşte Ezechiel este aceeaşi strângere despre care vorbesc toţi profeţii. Este evident că spusele: „Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor”, redau aceeaşi făgăduinţă pe care Domnul a făcut-o lui David prin profetul Natan, când a zis (2 Samuel 7:10 – KJV): „Voi rândui un loc pentru poporul meu Israel şi îl voi sădi, ca ei să locuiască într-un loc al lor şi să nu se mai mute; iar copiii stricăciunii nu îl vor mai chinui ca înainte (…).” Strângerea aceasta a copiilor lui Israel în ţara lor se realizează numai prin deschiderea mormintelor şi scoaterea lor din mormintele lor. De aceea, în profeţia aceasta a lui Ezechiel avem asigurarea cea mai deplină a faptului că făgăduinţele făcute lui Israel nu au cuprins niciodată altceva decât o moştenire veşnică. Ţara lor este pământul înnoit.
Comparaţi următoarele cu declaraţia lui Ezechiel că strângerea lui Israel va fi după învierea generală:
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului; toate neamurile pământului se vor tângui şi-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă. El îi va trimite pe îngerii Săi cu o trâmbiţă mare şi-i vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor.” (Matei 24:30-31).
Când se întâmplă strângerea aceasta a poporului lui Dumnezeu, „întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. (1 Tesaloniceni 4:16-17). Aceasta este ceea ce Pavel numeşte „strângerea noastră laolaltă cu El”. (2 Tesaloniceni 2:1).
Dacă ne întoarcem la profeţia lui Ezechiel, vom găsi ce urmează după această strângere a lui Israel:
„Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel; toţi vor avea un singur împărat şi nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii. (…) Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini. Vor locui iarăşi în ţara pe care am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor şi copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (Ezechiel 37:22-27).
Comparaţi cu declaraţia că vor fi aşezaţi în ţara lor, în pace pentru totdeauna, făgăduinţa făcută lui David în 2 Samuel 7:10 [KJV]. Şi cu Ezechiel 37:27: „Tabernacolul meu de asemenea va fi cu ei; da, eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu”, compară ce spune Ioan în descrierea lui profetică a cerurilor noi şi a pământului nou: „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce stătea pe tron a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.»” (Apocalipsa 21:3-5).
Din nou, împreună cu declaraţia că Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor, că nu va mai fi moarte, nici întristare, nici plângere, lucruri despre care este declarat în mod expres că se vor întâmpla atunci când pământul va fi refăcut, citiţi următoarele şi nu va mai fi loc de îndoială că strângerea lui Israel despre care au vorbit profeţii din vechime este strângerea în Noul Ierusalim, pe noul pământ:
„Cel care a împrăştiat pe Israel îl va aduna şi îl va păstra precum un păstor face cu turma sa. Pentru că Domnul l-a răscumpărat pe Iacob şi l-a răscumpărat din mâna celui mai tare decât el [Osea 13:14]. De aceea vor veni şi vor cânta pe înălţimea Sionului şi vor curge împreună la bunătatea Domnului, la grâu şi la vin şi la untdelemn, şi la cei tineri din turmă şi din cireadă; şi sufletul lor va fi ca o grădină udată; şi ei nu se vor mai întrista vreodată.” (Ieremia 31:10-12 – KJV).
Oricum, înainte ca aceasta să se întâmple, cei răi trebuie să fie nimiciţi de pe pământ. Când va veni Hristos – „«Sămânţa» căreia I se făcuse făgăduinţa” (Galateni 3:19), Acela căreia Îi aparţine împărăţia de drept – El va spune adevăratului Israel, care este strâns de pe tot pământul: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!” (Matei 25:34). Învierea celor neprihăniţi, la venirea Domnului, este numită prima înviere şi are loc cu o mie de ani înainte de învierea celor răi (Apocalipsa 20:1-5). Cei răi, care nu vor fi murit până atunci, vor fi distruşi atunci „cu strălucirea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8 – KJV). În timpul celor o mie de ani pământul va fi pustiu, fiind redus la starea lui primară, haotică, aşa cum este descris în Ieremia 4:23-27: „Am privit pământul şi, iată, era fără formă şi gol; şi cerurile, nici ele nu aveau lumină. Am privit munţii şi, iată, tremurau; şi toate dealurile se mişcau uşor. Am privit şi, iată, nu era niciun om; şi toate păsările cerurilor fugiseră. Am privit şi, iată, locul roditor era o pustie şi toate cetăţile lui erau dărâmate la prezenţa Domnului şi înaintea mâniei sale înverşunate. Pentru că astfel a spus Domnul: Toată ţara va fi pustiită; totuşi nu o voi mistui deplin.” Vezi şi Isaia 34:2-15, în care este declarat despre pământ că „din veac în veac va fi pustiit” şi că Domnul „va întinde peste el funia pustiirii şi cumpăna nimicirii”.
Felul în care pământul va fi în timpul celor o mie de ani este numit „groapă fără fund”, fiind acelaşi cuvânt, „adânc”, din Geneza 1:2, care, înseamnă „fără formă şi gol” [KJV]. Satana va fi obligat să stea în locul acesta pustiu, şi, prin urmare, este „legat”, nefiind înstare să mai înşele neamurile până se vor termina cei o mie de ani, când cei răi vor fi înviaţi, moment în care îşi va putea folosi din nou puterea pentru puţină vreme. Atunci va coborî de la Dumnezeu din cer cetatea sfântă, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:1). Oastea celor răi, sub conducerea lui Satana, se va sui pe faţa pământului şi va înconjura cetatea preaiubită, dar va coborî foc din cer şi îi va mistui (Apocalipsa 20:7-9). Focul acesta va arde ca un cuptor, până când celor răi le va fi arsă şi rădăcina şi ramura (Maleahi 4:1) şi, de asemenea, va topi pământul, curăţindu-l de toată stricăciunea lui (2 Petru 3:7. 10-11). Din locul lor de refugiu, din cetatea lui Dumnezeu, sfinţii vor privi distrugerea celor răi (Isaia 33:14-16; Psalmii 37:34) şi după aceea vor merge pe pământul curăţit, care va fi atunci căminul lor pentru întreaga veşnicie.
Dar dacă pământul este împărăţia şi sfinţii nu locuiesc pe el mai bine de o mie de ani după venirea Domnului, cum se poate spune că ei moştenesc împărăţia la venirea Lui? Este uşor de răspuns. La prima înviere, sfinţii sunt luaţi de îndată în capitala împărăţiei, în Noul Ierusalim, unde, în timpul celor o mie de ani, ei participă împreună cu Hristos la judecarea celor răi şi decid pedeapsa cuvenită fiecăruia (Apocalipsa 20:4-6; 1 Corinteni 6:2-3). De-a lungul acestui timp, întreaga istorie a lumii va trece pe sub ochii sfinţilor şi ei vor înţelege lucrurile tainice care au fost ascunse de toţi, mai puţin de ochii lui Dumnezeu. Atunci lucrurile care au părut obscure în purtarea lui Dumnezeu cu oamenii, vor fi înţelese. Astfel, Hristos şi sfinţii Lui vor avea pământul în posesiune în timpul celor o mie de ani, deşi nu locuiesc pe el în acest timp. Va fi în mâinile lor, iar ei vor fi ocupaţi cu a-l face potrivit pentru locuire, prin îndepărtarea de pe el a acelor lucruri care strică. Împărăţia este dată lui Hristos îndată ce El se ridică de pe scaunul harului şi încetează să mai pledeze pentru cei păcătoşi. Din momentul acela, „cele mai îndepărtate părţi ale pământului” (Marcu 13:27 – KJV) sunt în stăpânirea Lui, iar El începe imediat să nimicească popoarele, pentru ca atunci când poporul Său, Israel, va fi sădit în ţară, copiii răutăţii să nu-i mai chinuie (vezi 2 Samuel 7:10 – KJV).
Stăpânirea refăcută
„Pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul (…).” (Isaia 35:1).
Splendorile moştenirii eterne a lui Israel nu ni le putem imagina, cu toate că pana inspiraţiei le-a descris în măsura în care se pot descrie în limbajul nostru sărac. Imediat după pustiirea pământului, citim următoarele:
„Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru. Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină! Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie; (…) Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca iar durerea şi gemetele vor fugi! (Isaia 35). „Veselia şi bucuria îi vor apuca” deoarece Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. (Apocalipsa 21:4).
Profetul mai vorbeşte despre „Ierusalimul cel de sus,” care este liber şi este mama noastră (compară Galateni 4:26-27 cu Isaia 54:1): „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău; Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ.” (Isaia 54:5). Ierusalimul este reprezentat acum tânguindu-se ca o văduvă, părăsită şi lipsită de copiii ei – cei pe care i-ar fi avut dacă păcatul nu ar fi văduvit-o de ei. Dar când împărăţia este dată lui Hristos, „Părintele veşniciilor”, cetatea este reprezentată ca fiind măritată cu El (Apocalipsa 21:1. 9-10), iar toţi cei credincioşi sunt copiii ei. Aşa mângâie Domnul Sionul, zicând:
„Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato, iată îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir! Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate.” (Isaia 54:11-12).
Împreună cu cele de mai sus, citiţi următoarea descriere a Noului Ierusalim, făcută de unul dintre scriitorii Noului Testament:
„Şi m-a dus în Duhul pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră foarte scumpă, ca o piatră de iaspis cristalin. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt, avea douăsprezece porţi, şi la porţi – doisprezece îngeri. Şi pe porţi erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi, spre miazănoapte – trei porţi, spre miazăzi – trei porţi şi spre apus – trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. (…) Zidul era făcut din iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: prima temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de calcedonie; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de crisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de crisopraz; a unsprezecea, de hiacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Strada cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.” (Apocalipsa 21:10-21).
Oare nu putem vedea că ambii profeţi, Isaia şi Ioan, descriu acelaşi lucru? Locul în care va fi strâns Israelul lui Dumnezeu şi unde cei doisprezece apostoli vor sta pe scaune de domnie pentru a judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar profetul Isaia continuă:
„Şi toţi copiii tăi vor fi discipoli ai Domnului; şi mare va fi pacea copiilor tăi. În dreptate vei fi întemeiată; de oprimare vei fi departe, pentru că nu te vei teme; şi de groază, fiindcă nu se va apropia de tine.” (Isaia 54:13-14 – KJV).
Astfel va fi împlinită făgăduinţa făcută lui David în 2 Samuel 7:10.
„Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere [vezi Apocalipsa 20:9-10] şi, pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.” (Isaia 54:17).
Va fi o moştenire glorioasă. Este o desfătare să citeşti aceste descrieri ale ei, dar cum trebuie să fie acolo?
Mai sunt câteva profeţii pe care trebuie să le amintim, dintre multe altele legate de acest subiect. Citim:
„Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor, zice Domnul. «Şi iată legământul Meu cu ei», zice Domnul: «Duhul Meu, care Se odihneşte peste tine, şi cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum şi până-n veac», zice Domnul. (…) «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale.»” (Isaia 59:20-2; 60:1-3). „Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţi cu alaiul lor. (…) Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mântuire» şi porţile tale, «Laudă». Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţelor tale se vor sfârşi.” (Isaia 60:11-20).
Citiţi acest pasaj cu atenţie, apoi comparaţi-l cu următorul:
„Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună care să-i dea lumină, căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor.” (Apocalipsa 21:23-26).
Iarăşi citim:
„«Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. [Compară cu Apocalipsa 21:4-5]. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui, în bucurie. Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. (…) Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. (…) Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, Îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.»” (Isaia 65:17-25). Vezi şi Isaia 11:1-9.
Cum?! Lei şi lupi pe noul pământ, în moştenirea eternă a sfinţilor? Da, cu siguranţă, fiindcă atunci când se va întoarce împărăţia la fiica Ierualimului, „stăpânirea dintâi” va fi refăcută. Iar la început, omul a avut sub stăpânire „oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. (Psalmii 8:6-8; Geneza 1:26-28). Împărăţia şi stăpânirea pe care o dă Dumnezeu poporului Său va fi foarte reală – la fel de reală ca împărăţia peste care a domnit David, dar infinit mai glorioasă şi binecuvântată, fiindcă va fi Edenul refăcut.
„«În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească rămăşiţa Edomului şi toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu», zice Domnul, care va împlini aceste lucruri. (…) «Voi aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi sădi în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara lor pe care le-am dat-o», zice Domnul, Dumnezeul tău.” (Amos 9: 11-15). Împreună cu aceasta citiţi încă o dată 2 Samuel 7:10.
La fel de sigur cum apele au acoperit odată pământul în timpul lui Noe, la fel de sigur cum tronul lui Dumnezeu este în ceruri, întemeiat pe dreptate şi judecată, la fel de sigură va fi această moştenire a sfinţilor, adevăratul Israel. Astfel:
„Israel va fi mântuit de Domnul cu o mântuire veşnică. Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi în veci. Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: «Eu sunt Domnul şi nu este altul! Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al pământului. Eu n-am zis seminţei lui Iacov: Căutaţi-Mă în zadar! Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept.»” (Isaia 45:17-19).
„Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor (…).” (Matei 8:11).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35).