„Babilonul, podoaba împăraţilor,
falnica mândrie a caldeenilor (…).”
Isaia 13:19.
În timpul în care cartea lui Daniel a început să fie scrisă, naţiunea iudaică era supusă Babilonului şi mulţi dintre evrei se aflau în Babilon. Cu câţiva ani înainte (în jur de 610 î.Hr.), împăratul Egiptului îl detronase pe Ioahaz, împăratul lui Iuda, înscăunându-l pe Eliachim, căruia i-a schimbat numele în Ioiachim. (2 Cronici 36:2-4). În al treilea an al domniei acestuia (Daniel 1:1), Nebucadneţar a venit la Ierusalim şi l-a asediat. Cetatea a fost luată, Ioiachim a fost legat cu lanţuri şi o parte dintre uneltele din Casa Domnului (2 Cronici 36:7; Daniel 1:2) au fost duse la Babilon. În vremea aceea, a fost dusă în Babilon şi o parte din popor, printre care erau Daniel şi tovarăşii lui (Daniel 1:3-7). Lui Ioiachim însă i s-a permis să rămână în Ierusalim, unde a mai domnit opt ani (2 Cronici 36:5). După el a urmat la tron fiul său, Ioiachin, care, după ce a domnit trei luni, a fost dus de Nebucadneţar la Babilon (2 Cronici 36:9-10). Odată cu el a fost dusă toată familia regală, oamenii înstăriţi şi meşteşugarii, aşa că au rămas în Iuda numai oamenii săraci ai ţării (2 Împăraţi 24:8-16). Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 599 î.Hr. Nebucadneţar a pus atunci pe Matania pe tronul lui Iuda, căruia i-a schimbat numele în Zedechia. După câţiva ani de domnie, Zedechia s-a revoltat împotriva lui Nebucadneţar, care a venit din nou la Ierusalim, iar în anul al unsprezecelea al domniei lui Zedechia (în jur de 588 î.Hr.), a izbutit să captureze cetatea. Zedechia a fost dus la Babilon şi împreună cu el a fost dus tot poporul care fusese lăsat înainte, iar zidurile şi palatele Ierusalimului au fost arse din temelii (2 Cronici 36:11-21). Astfel s-a împlinit profeţia lui Ieremia (capitolul 17:27) şi s-a finalizat înfrângerea naţiunii iudaice.
Ar fi potrivit de remarcat aici împlinirea profeţiei referitoare la Zedechia. Profetului Ezechiel, care pe atunci se afla în Babilon, i s-a spus să îşi scoată lucrurile din casă în timpul zilei, sub privirile poporului, să spargă zidul şi să îşi scoată lucrurile pe acolo, să plece seara, acoperindu-şi faţa aşa încât să nu vadă pământul (Ezechiel 12:3-6). Apoi i s-a zis să spună poporului Israel:
„«Eu sunt un semn pentru voi! Cum am făcut eu, aşa li se va face şi lor; se vor duce într-o ţară străină, în robie.» Domnitorul care este în mijlocul lor îşi va pune lucrurile pe umăr şi va pleca pe negură; vor sparge zidul ca să-l scoată afară; îşi va acoperi faţa ca să nu vadă pământul cu ochii. Îmi voi întinde mreaja peste el şi va fi prins în laţul Meu; îl voi duce la Babilon, în ţara haldeenilor, dar nu-i va vedea şi va muri acolo.” (Ezechiel 12:11-13).
Patru ani mai târziu, Nebucadneţar a venit la Ierusalim şi l-a asediat. Asediul a durat doi ani, până când s-a făcut „mare foamete în cetate şi nu era pâine pentru poporul ţării. Atunci s-a făcut o spărtură în cetate, şi toţi oamenii de război au fugit noaptea pe drumul porţii dintre cele două ziduri de lângă grădina împăratului, pe când haldeenii înconjurau cetatea. Fugarii au apucat pe drumul care duce în câmpie. Dar oştirea haldeenilor a urmărit pe împărat şi l-a ajuns în câmpiile Ierihonului şi toată oştirea lui s-a risipit de la el. Au prins pe împărat şi l-au suit la împăratul Babilonului, la Ribla, şi s-a rostit o hotărâre împotriva lui. Fiii lui Zedechia au fost junghiaţi în faţa lui, apoi lui Zedechia i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon”. (2 Împăraţi 25:3-7). În felul acesta profeţia lui Ezechiel s-a împlinit literal, iar Ierusalimul a fost lăsat în ruine.
Printre iudeii duşi în Babilon după prima asediere a Ierusalimului se afla Daniel, din familia împărătească (vezi Daniel 1:3-6). El şi tovarăşii lui au fost aleşi să urmeze un curs de studiu şi instruire, pentru a putea fi destoinici să ocupe poziţii de încredere în împărăţia babiloniană. Ei au fost aleşi datorită capacităţii lor mentale superioare (Daniel 1:4), care s-a dezvoltat atât de repede încât după cei trei ani, când s-au dus înaintea lui Nebucadneţar pentru a fi examinaţi, „în toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui”. (Daniel 1:20). Dumnezeu a dat acestor slujitori credincioşi ai Săi „ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri şi înţelepciune”, iar pe Daniel l-a făcut „priceput în toate vedeniile şi în toate visele”. (Versetul 17).
Imediat după ce Daniel a terminat acest curs de instruire, i s-a cerut ca talentele lui să fie folosite. În anul al doilea al domniei lui Nebucadneţar ca singur conducător al Babilonului, acesta fiind însă anul al patrulea de când şi-a început domnia împreună cu tatăl lui, el a visat un vis care l-a tulburat foarte tare, cu atât mai mult cu cât nu îşi putea aminti ceea ce visase. Extrem de supărat şi de tulburat a trimis să-i fie aduşi magicienii, astrologii şi vrăjitorii, cerându-le să îi spună visul. Ei au replicat: „Veşnic să trăieşti, împărate! Spune robilor tăi visul şi îţi vom arăta tâlcuirea lui.” Însă Nebucadneţar nu le putea spune visul, aşa cum nici ei nu îi puteau spune interpretarea fără a şti visul şi, după ce a purtat tratative cu ei pentru o vreme, a poruncit ca toţii înţelepţii din Babilon să fie nimiciţi (vezi Daniel 2:1-13).
Deşi Daniel nu era între aceia la care apelase împăratul pentru a afla interpretarea visului, porunca era să fie nimiciţi toţi înţelepţii din Babilon, fiind astfel incluşi atât el, cât şi tovarăşii lui. Se pare că Daniel a aflat pentru prima dată despre toată situaţia atunci când ofiţerii împăratului au mers să îl ducă la locul execuţiei (vezi Daniel 2:14-15). Daniel s-a dus imediat la împărat şi a cerut să i se dea puţină vreme, promiţând că îi va spune visul şi interpretarea.
Daniel nu a folosit răgazul acordat făcând incantaţii, aşa cum ar fi făcut magicienii, ci s-a dus în casa lui şi, împreună cu cei trei tovarăşi ai lui, s-a rugat Dumnezeului cerului. „După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a luat cuvântul şi a zis: «Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! Ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina. Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi, căci ne-ai descoperit taina împăratului!»” (Daniel 2:19-23).
În acţiunea aceasta a lui Daniel avem un exemplu cu privire la adevărata credinţă în Dumnezeu. De îndată ce taina i-a fost descoperită într-o viziune de noapte, el a început să laude pe Domnul. El nu a aşteptat să vadă dacă împăratul va recunoaşte ceea ce i-a fost descoperit ca fiind visul lui, ci a fost convins că Domnul îi dăduse exact ceea ce ceruse. În mod evident a făcut potrivit cu cuvintele Mântuitorului: „Tot ce veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că aţi şi primit, şi vi se va da.” (Marcu 11:24). Dacă porunca aceasta ar fi urmată de toţi cei care caută pe Domnul, cât de multă laudă ar fi adusă Domnului pentru binecuvântările acordate.
A fost o încercare serioasă în ziua când Daniel s-a dus în faţa împăratului pentru a-i face cunoscut visul pe care acesta îl uitase, ba încă una bine calculată încât să-l facă pe un tânăr să tremure. Dacă dădea greş, un cuvânt din partea monarhului trufaş, care fusese o dată dezamăgit şi care credea acum că toţi oamenii ce purtau titlul de înţelepţi erau nişte escroci, l-ar fi costat capul. Însă putem fi siguri că Daniel nu a tremurat, întrucât a ştiut că nu va da greş. Cu modestie, el a început să arate că nu pretinde că ar avea o înţelepciune naturală mai mare decât au alţi oameni, şi a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare să o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descopere tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.” (Daniel 2:27-28).
Apoi a început fără ezitare să relateze visul. El a zis:
„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.” (Daniel 2:31-35).
Versetele acestea conţin o schiţă a istoriei lumii din zilele lui Nebucadneţar, până la sfârşitul timpului. Imediat după ce a relatat visul, profetul s-a adresat împăratului după cum urmează: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!” (Versetele 37-38).
Cât de simple sunt cuvintele adevărului divin! În maniera cea mai directă şi în cele mai puţine cuvinte cu putinţă, Daniel a relatat măreţia imperiului peste care domnea Nebucadneţar şi a declarat că acesta era reprezentat prin capul de aur al acelui chip înfricoşător. Expresia „tu eşti capul de aur”, nu se referă la Nebucadneţar ca individ, ci ca reprezentant al celui mai magnific imperiu pe care l-a cunoscut lumea. Babilonul îi datora lui Nebucadneţar minunata lui prosperitate. Rawlinson spune:
„Nebucadneţar este măreţul monarh al Imperiului Babilonian, care, deşi a durat doar optzeci şi opt de ani – din 625 până în 538 î.Hr. – a fost sub sceptrul lui aproape jumătate din acest timp. Gloria militară a acestui imperiu se datorează lui Nebucadneţar, în timp ce energia constructivă, care constituie caracteristica lui principală, se datorează într-un mod mai deosebit caracterului şi geniului său. Nu este prea mult să spui că fără Nebucadneţar, babilonienii nu şi-ar fi găsit locul în istorie. În orice caz, locul pe care îl ocupă se datorează aproape în întregime acestui domnitor, care, la talentele militare ale unui general capabil, a adăugat grandoarea noţiunii artistice şi a măiestriei în construcţie, care îl aşază alături de constructorii cei mai de seamă ai antichităţii.” – Seven Great Monarchies (Rawlinson), Fourth Monarchy, cap. 8, paragraf 24.
De aceea, era foarte potrivit ca Nebucadneţar să reprezinte imperiul.
Întinderea Imperiului Babilonian este indicată în versetul 38: „El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea.” Aceasta înseamnă stăpânire universală. Câţiva ani mai târziu profetul Ieremia a mărturisit despre acelaşi lucru. Împăraţii Tirului, Edomului, Moabului etc., împreună cu Zedechia, împăratul lui Israel, au gândit o revoltă împotriva stăpânirii babiloniene. Pentru a le arăta nebunia unei asemenea încercări, profetul, după porunca Domnului, le-a trimis acestora mesageri, spunând: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Împăratul lui Israel. Iată ce să spuneţi stăpânilor voştri: «Eu am făcut pământul, pe oameni şi dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins, şi dau pământul cui Îmi place. Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său şi fiului fiului său (…).»” (Ieremia 27:4-7).
Limbajul acesta nu este figurativ, nici hiperbolic. Este istorie clară şi este confirmat de scrierile istoricilor profani. Encyclopedia Britannica, la articolul „Babylonia”, după ce arată cum Nabopolassar, stăpânitorul provinciei Babilonia, s-a revoltat de sub stăpânirea Asiriană, spune:
„Scaunul imperiului a fost transferat acum în regatul sudic. (Nabopolasar a fost urmat în anul 604 de fiul său, Nebucadneţar, a cărui domnie îndelungată de patruzeci şi trei de ani a făcut din Babilon stăpâna lumii. Întregul Răsărit a fost invadat de armatele din Haldeea, Egiptul a fost invadat, iar cetatea de pe Eufrat a rămas fără rival.”
Cetatea Babilonului este descrisă pe larg de către Rollin (Ancient History, vol I, cartea 3, cap. 1), şi de către Prideaux (Connexion, vol. I, cartea 2). Spaţiul acesta, însă, nu ne va permite decât să redăm o descriere scurtă, totuşi foarte clară, aşa cum a fost relatată de Herodot. Iată descrierea:
„Cetatea este aşezată pe o câmpie întinsă şi are forma unui pătrat perfect, având o sută douăzeci de furlongi pe fiecare latură, aşa încât perimetrul ei este de patru sute optzeci de furlongi. Aceasta fiind mărimea ei, în splendoare nu este altă cetate care să se apropie de ea. Este înconjurată, în primul rând, de un şanţ larg şi adânc, plin cu apă, în spatele căruia se ridică un zid cu o lăţime de cincizeci de coţi împărăteşti, înalt de două sute.
Aici nu pot omite să spun la ce au folosit pământul scos din acel mare şanţ, precum şi modul în care a fost făcut zidul. De îndată ce scoteau pământul, solul obţinut era făcut cărămizi, iar când aveau un număr suficient de cărămizi, le ardeau în cuptoare. Apoi s-au pornit să construiască şi au început cu zidirea marginilor şanţului, după care au trecut la construirea zidului propriu-zis, folosind, peste tot, drept ciment, bitum fierbinte şi interpunând un strat de trestie împletită la fiecare al treizecilea rând de cărămizi. În partea de sus, de-a lungul marginilor zidului, au construit clădiri cu o singură încăpere puse una în faţa celeilalte, lăsând între ele loc pentru a putea întoarce un car tras de patru cai. În perimetrul zidului sunt o sută de porţi, toate de aramă, dotate cu praguri şi uşiori de aramă. Bitumul folosit pentru lucrare a fost adus în Babilon din Is, un mic râu care se varsă în Eufrat acolo unde se află cetatea cu acelaşi nume, la opt zile de călătorie distanţă de Babilon. În râul acesta se află bulgări de bitum din belşug.
Cetatea este împărţită în două părţi de râul care trece prin mijlocul ei. Râul este Eufrat, un râu larg, adânc şi repede, care izvorăşte din Armenia şi se varsă în Marea Eritreei (Arabică). [Râul nu se varsă direct în Marea Arabiei, ci în Golful Persic.] Zidul cetăţii este adus până jos de ambele părţi până la nivelul râului; de aici, din colţurile zidului, de-a lungul malurilor râului sunt făcuţi parapeţi din cărămizi arse. Cele mai multe case sunt cu trei sau patru etaje. Toate străzile sunt în linii drepte, nu doar cele paralele cu râul, ci şi acelea pe care le intersectează şi care conduc jos la apă. La capătul străzilor ce se termină în râu sunt porţi joase, în parapeţii care împrejmuiesc râul, porţi care, la fel ca porţile cele mari din zidul exterior, sunt din aramă şi sunt deschise până la nivelul apei.
Zidul din afară este principala apărare a oraşului. Oricum, mai este un al doilea zid interior, mai puţin lat decât primul, însă cu foarte puţin inferior în tărie. Centrul fiecărei părţi a oraşului este ocupat de o fortăreaţă. În una se află palatul împăraţilor, înconjurat de un zid mare şi puternic, în cealaltă este locul sacru al lui Jupiter Belus, o curte în formă de pătrat cu latura de 2 furlongi, cu porţi de aramă masivă, care au rămas până în timpul meu.” Cartea I, cap. 178-181.
Cotul împărătesc este de douăzeci şi unu de ţoli. De aceea, cititorul va înţelege că zidul exterior al cetăţii era lat de optzeci de picioare şi înalt de trei sute cincizeci de picioare. Cetatea era divizată în două părţi de Eufrat, care trecea prin ea în diagonală, malurile lui fiind protejate de ziduri, iar modul de trecere dintr-o parte în alta a oraşului era astfel:
„În fiecare dintre aceste ziduri erau douăzeci şi cinci de porţi, corespunzător cu numărul de străzi care dădeau în râu; iar în exteriorul fiecărei porţi era un loc de debarcare înclinat, pe care puteai coborî până la nivelul apei, dacă trebuia să treci râul. La aceste locuri de acostare se aflau bărci gata să transporte pasagerii de pe o parte pe cealaltă, în timp ce, pentru cei cărora nu le plăcea acest mijloc de transport, era prevăzut un pod cu o construcţie oarecum deosebită. Un număr de piloni de piatră erau ridicaţi în albia râului, prinşi strâns unul de altul cu zăvoare de fier şi plumb. Poduri mobile de lemn legau pilon de pilon în timpul zilei, pentru a putea trece pasagerii pe ele, însă în timpul nopţii acestea erau ridicate, pentru ca podul să nu se poată folosi pe întuneric. Diodor declară că pe lângă podul acesta, căruia el îi atribuie o lungime de cinci stadii (în jur de o mie de yarzi) şi o lăţime de treizeci de picioare, cele două maluri ale râului erau unite între ele printr-un tunel, care era lat de cincisprezece picioare, fiind înalt de doisprezece picioare până la bolta acoperişului său arcuit.” – Seven Great Monarchies, Fourth Monarchy, cap. 4, paragraf 6.
Clădirile publice ale cetăţii erau construite la o scală la fel de magnifică. Despre una din ele citim:
„Edificiul cel mai remarcabil din Babilon era templul lui Bel, socotit acum a fi Babil, în partea de nord-est, aşa cum a arătat profesorul Rawlinson. Acesta era o piramidă cu opt platforme în formă de pătrat, platforma de la bază având peste două sute de yarzi pe fiecare latură. O urcare şerpuită ducea până la vârf şi la sanctuarul în care erau un chip de aur al lui Bel, înalt de patruzeci de picioare, încă două statui de aur, o masă de aur cu lungimea de patruzeci de picioare şi lată de cincisprezece picioare, precum şi multe alte obiecte colosale din acelaşi material preţios.” – Encyclopedia Britannica, art. Babylon.
„Imensul palat era o clădire de dimensiuni încă şi mai mari decât măreţul templu. Potrivit lui Diodor, acesta era situat în interiorul unei întreite curţi, cea interioară fiind de douăzeci de stadii, a doua de patruzeci de stadii, iar cea exterioară de şaizeci de stadii (aproape şapte mile) ca perimetru. Zidul exterior era construit în întregime din cărămizi drepte arse. Zidul din mijloc şi cel interior erau din acelaşi material, acoperite cu cărămizi smălţuite reprezentând scene de vânătoare. Potrivit acestui autor, figurile erau mai mari decât în realitate şi constau în principal dintr-o mare varietate de forme animale.
Însă măreţia principală a palatului o constituia locul plăcerilor lui – «grădinile suspendate», pe care grecii le socoteau a fi una dintre cele şapte minuni ale lumii. Construcţia aceasta extraordinară, care îşi datorează înălţarea capriciului unei femei, era un pătrat, fiecare latură având patru sute de picioare greceşti. Era sprijinită pe mai multe nivele cu bolte deschise, construite unul peste altul, ca zidurile unui teatru clasic şi susţinând la fiecare etaj, sau cat, o platformă solidă, din care se ridicau pilonii următorului nivel de bolte. Clădirea se ridica asemeni unui turn în aer până la înălţimea de cel puţin şaptezeci şi cinci de picioare, fiind acoperită la vârf cu o cantitate mare de pământ în care nu creşteau numai flori şi arbuşti, ci chiar şi arbori de cea mai mare dimensiune. Apa era adusă din Eufrat prin conducte şi era ridicată (se spune) printr-un şurub care funcţiona după principiul lui Arhimede.” – Idem, paragraf 9-10.
Cetatea, descrisă pe scurt în felul acesta, merita pe drept denumirea dată ei de profet – „podoaba împăraţilor, falnica mândrie a haldeenilor”. Pentru mintea omului se părea că cetatea construită atât de temeinic trebuie să dureze pentru totdeauna, dar Dumnezeu a spus contrariul. Fără a face pauză, profetul a spus: „După tine se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta (…).” (Daniel 2:39). Când a vorbit despre măreţia imperiului lui Nebucadneţar, Ieremia i-a prezis prăbuşirea şi a spus, de asemenea, sub a cui domnie va cădea. El a zis:
„Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său şi fiului fiului său, până va veni şi vremea ţării lui şi o vor supune neamuri puternice şi împăraţi mari.” (Ieremia 27:7).
Astfel, aflăm că împărăţia Babilonului trebuia să îşi afle sfârşitul în zilele nepotului lui Nebucadneţar şi că alte neamuri şi alte împărăţii trebuiau să fie întemeiate, supunând împărăţia Babilonului. În relatarea directă a căderii Babilonului, redată în Daniel 5, se spune de repetate ori că Nebucadneţar era bunicul lui Belşaţar, împăratul care a domnit în Babilon în timpul căderii lui. A se vedea versetele 2, 11, 13 (nota marginală – din KJV). Vezi de asemenea Seven Great Monarchies, Fourth Monarchy, cap. 8, nota 179, 185 şi paragraful 51. Împlinirea exactă a profeţiei despre căderea Babilonului va fi observată în capitolul următor.