„Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ,
iată mâna întinsă peste toate neamurile.
Domnul oştirilor a luat această hotărâre.
Cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă. Cine o va abate?”
Isaia 14:26-27.
Pe când Pavel şi Barnaba încercau să convingă poporul din Listra să se întoarcă de la deşertăciunea idolatriei, le-au spus acestora că, deşi Dumnezeu „a lăsat toate neamurile să umble pe căile lor (…), nu a rămas fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a dat ploi din cer, timpuri roditoare, belşug de hrană şi v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:16). Acestea sunt câteva dintre mijloacele prin care Dumnezeu mărturiseşte despre Sine tuturor neamurilor. Profetul Isaia expune absurditatea şi lipsa de scuză a idolatriei, arătând pur şi simplu cum se face un idol. Omul plantează un copac, pe care ploaia îl hrăneşte până când creşte suficient de mare pentru a fi folosit; după aceea omul îl taie şi, cu o parte din el, face focul cu care se încălzeşte şi îşi găteşte mâncarea, iar din ce rămâne îşi face un idol căuia i se apleacă până la pământ şi i se închină, strigând către el: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!” (Isaia 44:14-17). După aceea, profetul arată modul în care astfel de oameni nu reuşesc să-şi folosească bunul simţ, care ţine de natura însăşi. De vreme ce ploaia hrăneşte copacul din care el îşi face zeul, de ce nu se închină puterii care dă ploaia, dacă nu ştie cine este Dumnezeu? Dacă ar face doar atât, ar umbla în lumina bunului simţ, a raţiunii şi a credinţei, şi curând L-ar găsi pe Dumnezeu într-un mod mai corect. Oamenii care nu fac aşa sunt lipsiţi de scuză (vezi Romani 1:20).
Însă nu numai prin faptul că dă ploaie şi anotimpuri roditoare, „nu S-a lăsat fără mărturie” Dumnezeu. El a făcut aceasta prin revelaţie şi prin mărturie vie. Când Egiptul s-a aflat în fruntea lumii în ce priveşte puterea, înţelepciunea şi influenţa, Dumnezeu Şi-a arătat în ţara aceasta puterea şi slava Lui în aşa fel încât toate popoarele au auzit despre aceasta. Canaaniţii au auzit despre aceasta şi au ştiut că Dumnezeul care l-a eliberat pe Israel, era Dumnezeul cerului. (Iosua 2:9-11).
Următoarea naţiune care s-a ridicat, ca putere şi influenţă în lume, a fost Asiria. Iar atunci când Asiria s-a stricat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, Domnul, din îndurare, a trimis un profet evreu la acest popor, chemându-i la pocăinţă (Iona 1:2, 3). După aceea, din nou şi din nou, El a dat mărturie Asiriei ca să ştie că El este Dumnezeu mai presus de toţi zeii, situaţia cea mai remarcabilă fiind, probabil, măcelul adus asupra oştirii lui Sanherib (Isaia 37).
Apoi, Babilonul şi-a întins imperiul peste toate popoarele şi Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie nici în faţa acestora. El a dat mărturie direct în faţa lui Nebucadneţar, prin visul despre acel chip mare şi prin explicarea acestui vis de către Daniel, evreul captiv. După aceea, prin întâmplarea cu cei trei evrei şi cuptorul aprins, Dumnezeu a dat mărturie despre Sine Însuşi în faţa stăpânirii şi tuturor provinciilor acelui imperiu mare, atât prin intermediul reprezentanţilor acestora, care erau de faţă (Daniel 3:3), cât şi prin decretul împăratului, care a fost dat după aceea (Versetul 29). Din nou, Nebucadneţar, după ce fusese avertizat de Dumnezeu (Daniel 4:4-27), a fost alungat din tovărăşia oamenilor pentru a trăi în sălbăticie timp de şapte ani şi a învăţat din aceasta că Iehova domneşte în toate lucrurile oamenilor şi că El este mai presus de toţi dumnezeii. Iar când şi-a recăpătat înţelegerea, a declarat „către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul” că el a „găsit cu cale să facă cunoscut semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt”. (Versetele 1-2). Apoi, când imperiul a ajuns pe marginea prăpăstiei ruinei, înainte de cădere, Dumnezeu a dat o ultimă mărturie regelui lasciv, prin scrierea de mână de pe zidul palatului, prin care îi făcea cunoscut că a fost cântărit în cumpănă şi a fost găsit prea uşor şi că împărăţia lui a fost dată mezilor şi perşilor (Daniel 5:27-28).
După aceea, a venit stăpânirea Mediei şi a Persiei şi prin puterea aceasta, la fel, Dumnezeu a dat din nou mărturie despre El însuşi „către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul” (Daniel 4:1). Daniel, slujitorul lui Dumnezeu, a fost aruncat într-o groapă cu lei şi a ieşit de acolo nevătămat, deoarece Dumnezeu a trimis pe îngerul Său ca să închidă gura leilor pentru ca aceştia să nu-i facă nimic. „După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia”, vestind că Dumnezeul lui Daniel „este Dumnezeul cel viu şi El dăinuie veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit”. (Daniel 6:25-26).
Cirus, de asemenea, atunci când a domnit, „a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: «Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor: ‘Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu’»”. (Ezra 1:2-3).
Alexandru cel Mare, aflându-se în plină ascensiune în campania lui de cucerire, a stat în faţa templului din Ierusalim al Celui Preaînalt şi a ascultat mărturia lui Dumnezeu despre el, citită din Scripturile Ebraice. Iar prin intermediul limbii greceşti, pentru a cărei răspândire în toată lumea orientală, campania lui Alexandru a fost crucială, Dumnezeu a ales să dea mărturie despre Sine în ce priveşte mântuirea realizată pentru om prin moartea şi învierea Fiului Său iubit.
În timpul în care Roma a dominat lumea, Dumnezeu nu numai că nu S-a lăsat fără mărturie, prin predicarea evangheliei oricărei naţiuni de sub cer, ci şi prin apostolul Pavel, El a dat mărturie despre Sine de mai multe ori, însuşi conducătorului lumii romane. Şi din ziua aceea până astăzi, Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie în faţa tuturor popoarelor.
Dumnezeu nu a dat mărturie despre Sine doar marilor imperii şi marilor naţiuni. În Ieremia 27:2-11 se află copia soliei din partea Domnului, scrisă de profetul Ieremia, care a fost trimisă „împăratului Edomului, împăratului Moabului, împăratului copiilor lui Amon, împăratului Tirului şi împăratului Sidonului”. Nu ne-ar ajunge timpul să spunem despre toate mărturiile pe care Dumnezeu le-a dat prin Ieremia, Ezechiel, Ioel, Amos, Obadia, Ţefania şi Zaharia, nu doar pentru Asiria, Babilon, Egipt şi Medo-Persia, ci, de asemenea, pentru Edom, Moab, Amon, Tir, Sidon, Siria, Arabia şi tuturor naţiunilor din jurul acestora. Este literalmente adevărat că Dumnezeu „nu S-a lăsat fără mărturie” în faţa „tuturor popoarelor” din toate veacurile. Iar atunci când, în ziua aceea mare a Domnului se va suna din trâmbiţă, înaintea tronului glorios al Dumnezeului celui Prea Înalt se va aduna „o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere nimeni, cu oameni de orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, (…) strigând cu glas tare şi zicând: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stă pe tron, şi a Mielului!»” (Apocalipsa 7:9-10).
Profeţia, prevestirea evenimentelor, este una dintre dovezile pe care le-a dat Dumnezeu pentru a arăta că Dumnezeu este cel care a vorbit şi că oamenii ar trebui să creadă. „Ştiind că eşti împietrit, că grumazul îţi este un drug de fier şi că ai o frunte de aramă, ţi-am vestit de mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai înainte ca să se întâmple, ca să nu poţi să zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit.»” (Isaia 48:4-5).
Domnul rosteşte această provocare, adresată tuturor celor care neagă puterea Lui: „«Apăraţi-vă pricina», zice Domnul, «arătaţi-vă dovezile cele mai tari», zice Împăratul lui Iacov. «Să le arate şi să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea, sau vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei (…).»” (Isaia 41:21-23). Astfel, este arătat că profeţia este un atribut al Divinităţii. „Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei.” Din aceasta se vede evident că puterea de a arăta lucrurile care au să se întâmple aparţine numai lui Dumnezeu, iar următorul text face să se vadă aceasta încă şi mai evident: „Amintiţi-vă lucrurile din vechime, fiindcă eu sunt Dumnezeu şi nu este altul; eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni ca mine, vestind sfârşitul de la început şi din vechime lucrurile care nu sunt încă făcute, spunând: Sfatul meu va sta în picioare şi voi împlini toată plăcerea mea (…).” (Isaia 46:9-10 – KJV).
Cu toate că este interesant de studiat marile linii ale profeţiei care arată ridicarea şi succesiunea imperiilor şi a împărăţiilor lumii, nu este mai puţin interesant studiul profeţiilor referitoare la naţiuni individuale şi la anumite cetăţi. În toate acestea Dumnezeu a dat mărturie despre Sine şi despre puterea şi înţelepciunea Sa; iar istoria Tirului este de remarcat în împlinirea profeţiilor legate de acest oraş.
Cetatea Tirului, „care avea o obârşie veche” (Isaia 23:7), a fost întemeiată ca o colonie a Sidonului (versetul 12), cam la treizeci de kilometri la sud de cetatea mamă, pe coasta de răsărit a Mării Mediterane. A fost sădită „într-un loc plăcut” (Osea 9:13 – KJV), iar în zilele lui Isaia, în anul 715 î.Hr., era „cetatea cea încoronată”, „târgul de naţiuni”, negustorii ei erau prinţi, iar „negustori” din ea erau „cei demni de cinste ai pământului” (Isaia 23:7. 3 – KJV). În timpul lui Ioram, 904-896 î.Hr., locuitorii Tirului, alături de filisteni, au invadat ţara lui Iuda şi a luat aur şi argint împreună cu „cele mai bune odoare” şi le-au dus în templele lor; de asemenea, a „vândut pe copiii lui Iuda şi ai Ierusalimului copiilor grecilor”, ca să-i îndepărteze din ţara lor. (Ioel 3:4-6; Amos 1:6. 9; 2 Cronici 21:16-17).
Cei care au construit Tirul erau atât de bine pricepuţi, încât s-a spus despre ei că l-au „făcut desăvârşit de frumos”. Cu o mie de ani înainte de Hristos, când Solomon se pregătea să construiască templul lui Dumnezeu din Ierusalim, a scris lui Hiram, împăratul Tirului şi i-a zis: „Trimite-mi dar un om iscusit în lucrarea aurului, argintului, aramei şi fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materiilor de culoarea cârmâzului şi de culoare albastră şi care să cunoască săpătura în lemn, ca să lucreze cu meşterii iscusiţi, care sunt la mine în Iuda şi la Ierusalim şi pe care i-a ales tatăl meu, David. Trimite-mi din Liban şi lemn de cedru, de chiparos şi de santal, căci ştiu că slujitorii tăi se pricep să taie lemne din Liban. Iată că slujitorii mei vor fi cu ai tăi. Să mi se pregătească lemn din belşug, căci casa pe care o voi zidi va fi mare şi măreaţă.” Împăratul Hiram a răspuns: „Îţi trimit dar un om meşter şi priceput, pe Huram-Abi, fiul unei femei dintre fetele lui Dan şi al unui tată tirian. El este meşter pentru lucrările în aur, în argint, în aramă şi în fier, în piatră şi în lemn, în materii vopsite în purpură şi în albastru, în materii de vison şi cârmâz şi pentru orice fel de săpături şi lucruri meşteşugite care i se dau de făcut.” (2 Cronici 2:7-9. 13-14).
La cinci sute optzeci şi opt de ani înainte de Hristos, Tirul era atât de bogat încât şi-a putut permite să-şi facă toate corăbiile din lemn de pin şi catargele lor din cedru din Liban; vâslele lor erau din stejar de Basan, iar banchetele lor, din fildeş; velele erau făcute din in subţire lucrate cu broderii din Egipt, iar învelitorile lor erau cu albastru şi purpură aduse din insulele Elişei. Locuitorii din Sidon şi Arvad erau marinarii lui, proprii oameni înţelepţi îi erau cârmaci, iar armată sa era angajată din Persia, Lud, Put şi Arvad. Comerţul pe care îl făcea era atât de mare, încât se bucura permanent de existenţa unui „târg internaţional”.
Din cauza multitudinii a tot felul de bogăţii şi a multitudinii de mărfuri produse de Tir, Tarsul venea la târgul lui cu argint, fier, cositor şi plumb, ca să facă negoţ. Iavanul, Tubalul şi Meşecul (Grecia, Libia şi Rusia) veneau cu robi şi cu unelte de aramă. Cei din casa Togarmei (armenii) aduceau cai, călăreţi şi catâri. Dedanul (în jurul Golfului Persic) aduceau coarne de fildeş, abanos şi învelitori preţioase de pus pe care. Siria venea cu smarald, purpură şi materiale brodate, cu in subţire, mărgean şi agat. Damascul aducea vin din Helbon şi lână albă; Iuda şi Israel venea cu grâu, turte, miere, untdelemn şi leac alinător; Arabia venea cu miei, berbeci şi ţapi; Seba şi Raema (părţi din Arabia) aduceau cele mai bune condimente, pietre scumpe şi aur. Babilonia şi Asiria aduceau tot felul de lucruri, haine albastre şi broderii, cufere cu îmbrăcăminte scumpă, legate cu funii şi făcute din cedru. Astfel Tirul îmbogăţea pe împăraţii pământului cu belşugul avuţiilor şi mărfurilor lui. Vezi Ezechiel 27.
Totuşi, cu toate acestea, a poftit să aibă mai mult. De parcă nu ar fi fost destul, a invidiat Ierusalimul pentru drumurile comerciale care treceau prin porţile lui. Iar când Ierusalimul a fost distrus de Nebucadneţar, Tirul s-a bucurat şi a exclamat cu exaltare: „Ha! Ha! Este zdrobită poarta popoarelor! Şi se întoarce la mine! Mă voi îmbogăţi, căci el a rămas pustiu!” (Ezechiel 26:2). Atunci a rostit Ezechiel următoarea profeţie referitoare la Tir: „De aceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată că am necaz pe tine, Tirule, şi voi aduce împotriva ta multe neamuri, cum îşi ridică marea valurile! Ele vor dărâma zidurile Tirului, îi vor surpa turnurile, îi vor răzui şi ţărâna şi o voi face o stâncă goală. Va rămâne în mare ca un loc unde se vor întinde mreje de prins peşte; Eu am vorbit», zice Domnul, Dumnezeu. (…) Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată că aduc de la miazănoapte împotriva Tirului pe Nebucadneţar, împăratul Babilonului, împăratul tuturor împăraţilor, cu cai, care, călăreţi şi cu o mare mulţime de popoare. El va nimici cu sabia cetăţile din ţinutul tău, va face şanţuri de apărare împotriva ta, va ridica întărituri şi va ridica scutul împotriva ta. Va îndrepta loviturile berbecilor săi împotriva zidurilor tale şi îţi va surpa turnurile cu maşinile lui. Mulţimea cailor lui te va acoperi de praf, zidurile tale se vor cutremura de vuietul călăreţilor, roţilor şi carelor când va intra Nebucadneţar pe porţile tale cum se intră într-o cetate cucerită. Va călca toate uliţele tale cu copitele cailor lui şi-ţi va ucide poporul cu sabia şi stâlpii mândriei tale vor cădea la pământ.»” (Ezechiel 26:3-11).
Când a fost rostită profeţia aceasta, Ezechiel se afla în Babilon, iar Nebucadneţar tocmai finalizase distrugerea Ierusalimului, în anul 587 î.Hr. Curând după aceea, Nebucadneţar a invadat Fenicia şi toate cetăţile i s-au supus în grabă, cu excepţia Tirului, care a opus o rezistenţă atât de viguroasă încât armatele lui Nebucadneţar, începând din anul 585 î. Hr., au trebuit să-l asedieze treisprezece ani pentru a-l lua. Partea cea mai importantă a oraşului era pe ţărm, însă pe o insulă cam la o jumătate de milă de ţărm se afla templul marelui zeu al tirienilor şi tot acolo era o aşezare de locuinţe considerabilă. Deşi asediul a durat aşa de mult şi a fost susţinut cu atâta persistenţă, încât, din cauza purtării continue a coifului, „toate capetele au ajuns pleşuve”, şi din cauza loviturilor constante de berbeci[1] toţi umerii au fost jupuiţi (Ezechiel 29:18), în cele din urmă cetatea a fost complet ruinată. Şi cu toate că ei au recunoscut în cele din urmă autoritatea lui Nebucadneţar, totuşi acesta „n-a luat de la Tir nicio plată, nici el, nici oastea lui, pentru slujba pe care a făcut-o împotriva lui” (Ezechiel 29:18), întrucât cei ce au mai rămas din popor s-au mutat pe insulă împreună cu toate avuţiile lor. Prin lucrarea lui Nebucadneţar s-a împlinit acea parte a profeţiei care a spus că ei vor distruge zidurile, vor dărâma turnurile şi că vor călca cu copitele cailor lor toate uliţele cetăţii. Au rămas însă neîmplinite încă două declaraţii importante: (1) „îi voi răzui şi ţărâna şi o voi face o stâncă goală”; (2) „şi vor arunca în ape pietrele, lemnele şi ţărâna ta” (Ezechiel 26:4. 12). Totuşi, partea aceasta a profeţiei s-a împlinit ca cealaltă, şi a fost dusă la îndeplinire în felul următor:
După distrugerea făcută de Nebucadneţar, tirienii au reconstruit cetatea, însă au reconstruit-o pe insulă, nu pe continent, lăsând vechea cetate să zacă în ruine. Cetatea cea nouă şi-a redobândit în decursul timpului mult din gloria la care fusese înălţată cea veche, iar unul dintre articolele principale ale comerţului său a fost peştele, fiindcă atunci când Neemia rezidea Ierusalimul, în anul 445 î.Hr., el a spus: „Mai erau şi nişte tirieni, aşezaţi în Ierusalim, care aduceau peşte şi tot felul de mărfuri şi le vindeau fiilor lui Iuda în ziua Sabatului şi în Ierusalim.” (Neemia 13:16). A fost zidit foarte puternic, fiind „complet înconjurat de ziduri uriaşe a căror înălţime maximă, faţă în faţă cu partea continentală, ajungea la nu mai puţin de o sută cinzeci de picioare”[2]. Aşa era o cetate puternică, în anul 332 î.Hr., când Alexandru cel Mare, în calea cuceririlor sale, a fost silit, de asemenea, să o asedieze sau să o lase în urma lui ca pe un duşman extrem de puternic. El s-a decis să ia cetatea, aşa că a început „unul dintre cele mai remarcabile asedii care au fost vreodată raportate”, asediu care a durat şapte luni. Când Alexandru s-a decis să asedieze cetatea nu avea flotă, şi pentru că cetatea se întindea în întregime pe o insulă la aproape o jumătate de milă de ţărm, înconjurată de apă adâncă de opt picioare[3], perspectiva cuceririi ei nu părea să fie foarte promiţătoare. Cu toate acestea, el a început lucrarea imediat.
Prima mişcare pe care a făcut-o a fost să construiască un chei solid, larg de două sute de picioare[4], de pe ţărm până la zidul oraşului şi, spune Grote, pentru lucrare „a avut pietre din abundenţă” din vechiul Tir. Aici a avut loc împlinirea deplină, literală, a profeţiei rostite cu mai mult de două sute şi cincizeci de ani înainte, că „vor arunca în ape pietrele, lemnele şi ţărâna ta”, fiindcă pentru a face acel chei, trupele lui Alexandru cel Mare au aruncat în mod literal, în mare, pietrele, lemnăria şi ţărâna din vechiul Tir.
Aceasta nu a fost totul, deoarece profeţia a mai spus că ei îi vor „răzui şi ţărâna” şi o vor „face o stâncă goală”. Material exista din belşug pentru a face cheiul aşa cum a fost plănuit iniţial, cu o lărgime de doar două sute de picioare, fără a răzui foarte mult, dacă totul ar fi mers bine. Însă canalul era expus la bătaia puternică a vântului, aşa că lucrarea era adeseori distrusă de valurile puternice. Pe lângă aceasta, de îndată ce tirienii au văzut că lucrarea era într-adevăr ameninţătoare pentru ei, şi-au folosit toate puterile şi toată ingeniozitatea pentru a o strica, iritându-i pe constructori, arzând lemnele, dărâmând cheiul şi aruncând pietrele în apă. Iar când, cu toate aceste piedici, cheiul a ajuns aproape până la zidul cetăţii, într-o zi furtunoasă, folosind toată forţa lor navală formată din corăbii şi bărci micide tot felul, tirienii au dirijat o corabie mare, aprinsă, încărcată cu cele mai inflamabile materiale, către cele două mari turnuri de protecţie ce apărau înaintarea cheiului, dându-le foc, în timp ce orice tirian care putea aduce în vreun fel stricăciune cheiului, o făcea. Ei au ars turnurile, i-au alungat pe muncitori, au distrus lemnăria care ţinea cheiul, iar valurile izbindu-se de el, au sfărâmat în bucăţi cea mai mare parte a structurii, scufundându-o în mare.
Atunci a fost necesar să înceapă cheiul din nou, însă, fără a se descuraja, Alexandru s-a pus imediat pe treabă, nu doar ca să refacă cheiul, ci să îl şi facă mai larg şi mai puternic decât cel dinainte. Desigur că lucrarea distrusă, a fost o fundaţie bună pe care să se ridice lucrarea nouă, mai largă şi mai solidă. Dar orice stricăciune a făcut necesar să fie folosite mai multe pietre şi, mai ales, mai multă ţărână. Aşa se face că, prin natura situaţiei, constructorii au fost siliţi să „răzuiască” în mod literal ţărâna vechiului Tir, lăsând în cele din urmă locul ocupat odinioară de acesta ca „o stâncă goală”.
Dar chiar şi atunci a mai rămas un cuvânt al profeţiei neîmplinit: „Vei fi un loc pentru întinderea plaselor”, şi este evident că aceasta se referă la cetatea de pe insulă mai degrabă decât la cea de pe ţărm, pentru că un alt pasaj zice: „Va fi un loc pentru întinderea plaselor în mijlocul mării” (Ezechiel 26:14. 5 – KJV). Lucrul acesta nu s-a împlinit prin capturarea cetăţii de către Alexandru. Deşi a luat cetatea, nu a distrus-o, şi, cu toate că Alexandru a vândut majoritatea populaţiei ca sclavi, locul s-a repopulat repede, redobândind prosperitate din belşug. Sub guvernarea romană, Tirul a fost o cetate liberă până în timpul domniei lui Augustus, care a privat-o de libertate din cauza pornirilor ei spre revoltă. Pe vremea aceea, Strabo o descrie ca pe o cetate cu multă bogăţie, obţinută mai ales prin vopsirea şi vânzarea de purpură de Tir. Tot el spune că în acele case se derulaseră multe istorii, chiar mai multe decât în casele din Roma. Tirul este menţionat deseori în evangh
elii, iar acolo a existat o grupă de creştini la care Pavel a rămas o săptămână, în timpul ultimei lui călătorii spre Ierusalim (Fapte 21:3-4). Numărul creştinilor s-a înmulţit, până când Tirul a ajuns scaunul unui episcop, în secolul al doilea. Iar în secolul patru, Ieronim îl numeşte cetatea cea mai nobilă şi cea mai frumoasă din Fenicia şi se minunează de ceea ce pare a fi o neîmplinire a profeţiei care a pronunţat pustiirea lui. În timpul cruciadelor, acesta a susţinut un asediu îndelungat şi a fost luat în anul 1124, când a fost făcut o arhiepiscopie. Dar după cucerirea Siriei de către Selim I, în anul 1516 d.Hr., a cunoscut un declin rapid şi curând ruina lui a devenit completă.
În anul 1610-1611 d.Hr., a fost vizitat de Sandys, călătorul iar acesta a spus: „Tirul acesta odinioară faimos, nu este acum decât un morman de ruine. Totuşi ruinele acestea au un aspect ce sugerează respectul şi dau învăţătură privitorului meditativ despre fragilitatea lor exemplară.” În 1697, Maundrell l-a vizitat şi a spus despre el: „Pe partea de nord se află un străvechi castel turcesc lipsit de întărituri, alături de care nu se vede nimic în afară de un Babel de ziduri dărâmate, stâlpi, pivniţe etc., fără să fi rămas măcar o singură casă întreagă. Locuitorii săi actuali sunt doar câţiva sărmani nenorociţi, care se adăpostesc prin pivniţe şi subzistă în principal din pescuit.”
În 1751, Hasselquist a fost acolo şi a spus: „Noi (…) am ajuns la Tir, denumit acum Zur, unde am rămas toată noaptea. Niciuna dintre aceste cetăţi, care au fost atât de faimoase odinioară, nu este atât de complet ruinată ca aceasta, cu excepţia Troiei. Acum, Zur abia poate fi numit un sătuc mizerabil, deşi cândva a fost Tir, regina mării. Aici sunt cam zece locuitori, turci şi creştini, care trăiesc din pescuit.” În jurul anului 1780, Volney a fost acolo, şi a zis: „Întregul sat al Tirului are doar cincizeci sau şaizeci de familii, care trăiesc modest din producţia slabă a puţinului lor teren şi dintr-un pescuit puţin productiv.”
În 1820, Jolliffe a scris despre el: „Câteva barăci mizerabile aşezate pe nişte linii neregulate, denumite cu demnitatea unor străzi, şi câteva clădiri ceva mai bune, ocupate de funcţionarii de la guvern, compun aproape întregul oraş.” Iar în 1838, Dr. Robinson a petrecut o duminică acolo şi a scris astfel despre acesta: „Mi-am continuat plimbarea de-a lungul plajei peninsulei [formate prin cheiul lui Alexandru cel Mare], din care o mare parte nu este acum ocupată, cu excepţia unui loc de întins mrejile, meditând la mândria şi căderea Tirului din antichitate. Aici a fost mica insulă acoperită cândva de palate şi înconjurată de flota ei. Dar vai! Bogăţiile tale, faima şi mărfurile tale, marinarii şi cârmacii tăi, cei ce îţi dreg crăpăturile corăbiilor şi cei ce fac schimburi de mărfuri cu tine – unde sunt? Tirul a ajuns cu adevărat ca o stâncă goală. Singurele însemne ale splendorii ei din vechime – coloanele de granit roşu şi gri, pe alocuri câte patruzeci sau cincizeci căzute unele peste altele, sau stâlpii de marmură – zac sfărâmate şi întinse sub valuri în mijlocul mării; iar cocioabele care acum s-au cuibărit pe o parte din locul lui, nu sunt în nicio contradicţie cu teribila hotărâre: «Nu vei mai fi zidit la loc».” Şi toţi cei ce l-au vizitat de atunci încoace „spun la fel despre aspectul său general de loc pustiu”.
În felul acesta, cuvântul rostit de Ezechiel acum două mii patru sute şaptezeci şi patru de ani, cu privire la Tir, s-a împlinit în mod complet şi literal. Ezechiel a spus că îi vor dărâma zidurile şi îi vor distruge palatele plăcute. Lucrul acesta s-a întâmplat după cincisprezece ani. Ezechiel a spus că îi vor arunca pietrele, lemnăria şi ţărâna în mare şi că îi vor răzui ţărâna şi îl vor face ca o stâncă goală. Lucrul acesta s-a făcut, după două sute cincizeci şi cinci de ani. Deşi cetatea a fost reconstruită în mijlocul mării, Ezechiel a spus în anul 587 î.Hr. că Tirul va fi ca o stâncă goală şi va fi un loc unde se vor întinde mreje de prins peşte în mijlocul mării. Aşa era în anul 1697 d.Hr., aşa este până astăzi, şi nu va mai fi zidit la loc. Cuvântul rostit prin Ezechiel în anul 587 î.Hr. este Cuvântul lui Dumnezeu. Imperiile pier, naţiunile cad, oraşele ajung nişte ruine, iarba se usucă, floarea cade, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.
Povara Egiptului
Egiptul a fost una dintre chiar primele naţiuni care a ajuns o putere şi o civilizaţie. El a atins un nivel atât de înalt al puterii, încât timp de veacuri a fost cea mai tare naţiune din lume. A ajuns la un grad aşa de înalt de civilizaţie încât „înţelepciunea Egiptului” era vestită chiar printre cele mai înţelepte popoare din lume. Faptul că „Moise a fost educat în toată înţelepciunea egiptenilor” (Fapte 7:22) era o competenţă care îl recomanda. Iar Scriptura, după ce declară că „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării”, pentru a ne da un termen de comparaţie sau cel puţin o idee despre aceasta, adaugă „înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea Egiptenilor”. (1 Împăraţi 4:29-30).
Egiptul a fost invadat şi, de fapt, supus de Assarhaddon şi de Assurbanipal, ultimii dintre marii împăraţi ai Asiriei. Şi-a redobândit însă repede tăria, asistând nu doar la distrugerea completă a regatului asirian, făcută de Babilon şi de Media, ci chiar a primit ca parte a sa toate posesiunile Asiriei de la vest de Eufrat, împreună cu fortăreaţa ei de pe Eufrat, Carchemiş (2 Împăraţi 23:29; 2 Cronici 35:20-21). Însă în câţiva ani, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a luat toate aceste posesiuni, chiar până la hotarul Egiptului. „Împăratul Egiptului n-a mai ieşit din ţara lui, căci împăratul Babilonului luase tot ce era al împăratului Egiptului, de la pârâul Egiptului până la râul Eufrat.” (2 Împăraţi 24:7). Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 598 î.Hr. Cu toate acestea, împăratul Egiptului încă era „asemenea unui leu tânăr al naţiunilor” şi ca „o balenă în mări” (Ezechiel 32:2 – KJV), iar în anii 588-586 î. Hr., Ezechiel a înălţat o plângere pentru Egipt şi a vestit că îi va veni prăbuşirea, aşa cum sosise şi prăbuşirea Asiriei. Egiptul a fost dat de Domnul în mâinile lui Nebucadneţar, drept plată pentru serviciul pe care acesta I l-a făcut prin distrugerea Tirului, iar prada luată de Egipt a fost plata armatei lui Nebucadneţar, pentru lucrarea pe care o făcuseră pentru Domnul când au distrus Tirul (Ezechiel 29:18-20). Secretul pentru aceasta a fost că Egiptul a ajutat Tirul în împotrivirea lui.
Nu avem spaţiu pentru a nota toate profeţiile referitoare la Egipt, dar pasajul următor din Scriptură este demn de a fi luat în seamă în mod special:
„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Voi pierde mulţimea Egiptului, prin mâna lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului. El şi poporul lui cu el, cel mai grozav dintre popoare, vor fi trimişi să nimicească ţara. Vor scoate sabia împotriva Egiptului şi vor umple ţara de morţi. Canalele le voi seca, voi da ţara în mâna celor răi; voi pustii ţara cu tot ce cuprinde ea prin mâna străinilor. Eu, Domnul, am vorbit!» Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Voi nimici idolii şi voi stârpi din Nof chipurile deşarte. Nu va mai fi niciun voievod din ţara Egiptului şi voi răspândi groaza în ţara Egiptului.»” (Ezechiel 30:10-13).
Nu avem detalii despre modul în care Nebucadneţar a cucerit Egiptul. Oricum, se ştie că l-a invadat de două ori, că a avut un real succes şi că a dus o mulţime de egipteni captivi în Babilon. Dar pe lângă aceasta, există trei puncte în citatul de mai sus, care s-au împlinit în mod atât de perfect, încât niciun om nu poate obiecta în mod justificat fidelitatea cuvântului rostit prin profetul Ezechiel cu aproape 2500 de ani în urmă. Le vom analiza în ordine inversă, luându-l pentru început pe cel din urmă.
„Atât de mizerabil a decăzut monarhia faraonilor, după o durată nemaipomenită de aproape trei mii de ani. (…) Mai mult de două mii de ani au trecut de atunci şi, cu toate că Egiptul a fost independent din când în când, niciun domnitor autohton nu a şezut pe tronul faraonilor. «Nu va mai fi niciun voievod din ţara Egiptului» (Ezechiel 30:13). Aşa a fost profeţit în zilele lui Apries [faraonul Hofra din Ieremia 44:30] că va fi starea de pe urmă a ţării.” – Encyclopedia Britannica, art. Egypt.
Pe lângă domnitorul monarhiei centrale, existau în Egipt „domnitori locali”. Aceştia au continuat să existe aproape doisprezece ani, până când Alexandru cel Mare a pus stăpânire pe Egipt. Atunci au dispărut şi aceştia.
„Odată cu Alexandru, a început stăpânirea macedoniană. (…) Din momentul acesta, domnitorii locali, care timp de cinci secole cauzaseră fărâmiţarea Egiptului, exceptând doar perioada de domnie a lui Psametic şi a casei lui, au dispărut din scenă.” – Ibidem.
În felul acesta s-a împlinit în mod literal cuvântul care a spus că „nu va mai fi niciun voievod din ţara Egiptului”.
Chiar dacă idolii au fost atât de numeroşi şi idolatria era atât de înrădăcinată, idolii au fost distruşi în totalitate şi chipurile au încetat să mai fie.
„Nu se putea inventa o constituţie mai nedreaptă şi mai absurdă decât aceea care îi condamnă pe băştinaşii unei ţări la continuă servitute, sub stăpânirea arbitrară a unor străini şi sclavi. Totuşi, aceasta a fost starea Egiptului mai mult de cinci sute de ani. Sultanii cei mai iluştri ai dinastiilor Bahariţilor şi Borgiţilor au fost susţinuţi de hoardele de tătari şi de cerchezi; iar cei douăzeci şi patru de bei, sau conducători militari, întotdeauna au fost succedaţi, nu de fii lor, ci de slujitorii lor. Ei au scris marea Cartă a libertăţilor lor, tratatul încheiat de Selim Întâiul cu Republica; iar împăratul otoman continuă să primească din partea Egiptului o recunoaştere, printr-un tribut nesemnificativ şi supunere.” – Decline and Fall, cap. 59, paragraf 20.
Aceasta este exact aşa cum a spus profetul lui Dumnezeu de mai bine de douăzeci şi cinci de secole că va fi.
Declararea acestor fapte a pregătit calea pentru declararea în câteva cuvinte a împlinirii unei alte profeţii notabile în ce priveşte Egiptul. După ce Nebucadneţar a risipit poporul, Domnul a zis: „Voi aduce înapoi pe prinşii de război ai Egiptului, îi voi aduce înapoi în ţara Patros, în ţara lor de baştină, şi vor alcătui acolo o împărăţie slabă. Da, va fi cea mai neînsemnată dintre împărăţii şi nu se va mai înălţa peste neamuri; îi voi împuţina, ca să nu mai stăpânească peste neamuri.” (Ezechiel 29:14-15). Având în vedere că naţiunea aceasta a fost atât de mult vândută în mâinile străinilor şi atât de prădată de aceştia, este uşor de remarcat cum, din cea mai înţeleaptă dintre naţiuni, a putut ajunge cea mai slabă dintre împărăţii. Acum o sută de ani Volney a scris aceasta:
„În Egipt nu există clasă de mijloc, nici nobilime, cler, comercianţi, nici deţinători de pământ. O atmosferă generală de mizerie în tot ceea ce călătorul întâlneşte, îi indică acestuia lăcomia opresiunii şi lipsa de încredere care însoţeşte sclavia. Ignoranţa profundă a locuitorilor îi împiedică în acelaşi timp să priceapă cauzele relelor sau să aplice remediile necesare. Ignoranţa, difuzată în toate clasele, îşi extinde efectele asupra oricărui fel de cunoaştere fizică sau morală. Nu se discută despre altceva decât despre necazuri mari, mizeria publică, jafuri financiare şi bătăi.”
În 1875 Dr. Robert Patterson a scris următoarele:
„Ţăranii obidiţi se bucură să muncească pentru oricine este dispus să-i plătească cu cinci cenţi pe zi şi se grăbesc să îşi ascundă comoara în pământ de lacomii colectori de taxe. Am văzut cai britanici refuzând să mănânce făina măcinată din amestecul de grâu, orz, ovăz, linte, mei şi sute de seminţe necunoscute de buruieni şi murdărie, care sunt produse de terenurile lor. Pentru sărăcie, paraziţi şi boli, Egiptul este proverbial.” „Am văzut populaţia din mai multe sate, forţată să-şi părăsească terenurile primăvara, să meargă pe jos până la un canal vechi, murdar, aproape de Cairo, şi, aproape în faţa porţii palatului, bărbaţi şi femei, băieţaşi şi fetiţe, ca aceia de la şcolile noastre de Sabat, adunând în coşuri, cu mâinile lor, nămolul împuţit amestecat cu apă, cărând aceste coşuri pe cap în sus pe malul abrupt, bătuţi cu beţe lungi de către supraveghetori pentru a le grăbi pasul, în timp ce excavatoarele cu abur stau nefolosite, nu departe.” – Fables of Infidelity, cap. 8.
Doisprezece ani mai târziu, doamna Susan E. Wallace scria despre Egipt şi despre populaţia acestuia, după cum urmează:
„Valea Nilului produce trei recolte pe an; iar semănatul, aratul şi recoltatul se fac în acelaşi timp. Femeile lucrau pe câmp împreună cu bărbaţii, fiecare purtând o haină lejeră. Nu aveau niciun utilaj în afară de o cumpănă, ca acelea ale noastre vechi şi foarte răspândite, cea mai primitivă dintre pompe şi un coş de papură. Balansând coşul plin cu apă, aceşti egipteni întotdeauna asupriţi, se mişcă cu o precizie ca de maşină, fără a-şi aduce aminte de un trecut măreţ, fără să aibă vreo ambiţie care să arate spre un viitor mai bun. Sufletele lor sunt sclave ale secolelor de tiranie zdrobitoare, fără a cunoaşte o altă schimbare decât aceea a supraveghetorilor. Locomotiva nu le dă impulsuri, iar ei nu îşi înalţă capetele spre a vesti o nouă civilizaţie; un car mai puternic decât acela al lui faraon a trecut peste ei. Printre figurile aplecate în jos am văzut feţele tatuate şi buzele vopsite cu albastru, interzise prin legea levitică.
Lent şi cu inima zdrobită, legănând coşul de papură, ei se mişcau constant în munca grea a câmpului amintită în Deuteronomul, scoţând apă din râu şi golind-o pe câmpurile aflate mai sus. Uneori, cel care trece prin preajmă poate auzi un sunet fără vlagă, monoton, scos de truditorii neplătiţi, un refren melancolic cântat de cete de băieţi şi fete teribil de degradaţi, puşi să lucreze împreună de-a lungul malurilor Nilului.”
Nu mai este niciun domnitor din ţara Egiptului. Idolii au dispărut complet. Ţara este pustiită prin mâna străinilor. Egiptul este cea mai de jos dintre împărăţii. Profeţia s-a împlinit la literă, iar cuvântul acesta pe care l-a scris Ezechiel atunci când locuia între prinşii de război la râul Chebar, acum două mii patru sute şaptezeci şi patru de ani, este Cuvântul lui Dumnezeu.
„Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti.” (2 Cronici 20:20).
[1] N.t. – e vorba de o „maşină de război cu un gât lung terminat cu un vârf de fier ca un cap de berbec, pentru spargerea zidurilor sau porţilor unei cetăţi asediate” (DEX).
Note de subsol:
[2] N.t. – aproximativ 46 m.
[3] N.t. – aproximativ 2,5 m.
[4] N.t. – aproximativ 61 de m.
[5] N.t. – cartea prezentă a fost scrisă în 1889.