Medo-Persia şi Grecia

Medo-Persia şi Grecia

„Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie!
Ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările;
El răstoarnă şi pune pe împăraţi; (…) El descoperă ce este adânc şi ascuns.”

Daniel 2:20-22.

„După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.” (Daniel 2:39).

Acestea sunt cuvintele care au urmat declaraţiei scurte despre întinderea şi despre căderea împărăţiei lui Nebucadneţar. Am văzut deja că împărăţia aceea „mai neînsemnată” care avea să urmeze după Babilon în a stăpâni lumea a fost împărăţia Mezilor şi Perşilor (Daniel 5:28), şi că Cirus, persanul, a cucerit efectiv Babilonul şi l-a aşezat pe tron pe unchiul său, Darius, medul (Daniel 5:30-31). Cucerirea Babilonului de către Cirus a avut loc în anul 538 î.Hr., iar după doi ani, când a ajuns Cirus pe tron, el a zis:

„Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor: Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda.” (Ezra 1:2).

Aceasta dovedeşte că tot domeniul de stăpânire peste care a domnit Nebucadneţar a trecut în mâinile lui Cirus, împăratul Persiei (compară Ieremia 27:4-7; Ezra 1:2), şi că Imperiul Persan a fost un imperiu universal. Nu a fost inferior Babilonului ca întindere, ci numai în ceea ce priveşte bogăţia şi splendoarea. Sub monarhia aceasta s-au împlinit profeţiile care vesteau mai dinainte restabilirea evreilor în ţara lor. Cei mai mulţi dintre regii persani, deşi au fost vestiţi pentru cruzimea lor, i-au tratat pe evrei cu mari favoruri. În cărţile Estera, Neemia şi Ezra găsim relatări despre modul în care regii persani i-au tratat pe evrei. Profeţii Hagai şi Zaharia şi-au rostit profeţiile după întoarcerea din captivitate, însă înainte de restabilirea completă. Nicio singură profeţie referitoare la restabilirea evreilor în ţara lor şi în vechiul Ierusalim, nu are vreo aplicaţie după decretul emis de Artaxerxes, regele Persiei, redat în Ezra 7. Cei care privesc spre un timp în viitor în care toţi evreii de pe pământ se vor aduna la Ierusalim şi pe teritoriul Palestinei, vor privi în zadar.

Dar profetul nu a zăbovit nicio clipă asupra Imperiului Persiei. I-a menţionat ridicarea, numai pentru a-i prezice căderea. „Apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.” Istoria ne spune foarte limpede ce imperiu mondial a urmat după Medo-Persia, însă nu vom merge înaintea profeţiei. Biblia va fi propriul său interpret.

În capitolul 8 din Daniel, versetele 3-8, găsim relatată o parte din viziunea pe care a văzut-o Daniel. Fie ca cititorul să examineze cu atenţie pasajul atunci când are timp. Noi vom reda aici doar un rezumat a ceea ce a văzut profetul. El a văzut un berbec într-un râu. Berbecul era foarte puternic şi aprig, încât nicio fiară nu putea sta înaintea lui, „ci el făcea ce voia şi a ajuns puternic” (Daniel 8:4). În timp ce profetul continua să privească, a văzut un ţap puternic cu un corn mare între ochi, venind dinspre apus, alergând cu o repeziciune incredibilă, încât se părea că nici nu atinge pământul. Ţapul acesta s-a aruncat cu furie asupra berbecului, l-a izbit, l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare; şi nu a fost nicio putere care să-l poată scăpa pe berbec de furia ţapului.

În versetele 20 şi 21, lucrul acesta este explicat după cum urmează: „Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.” Deci, de vreme ce ţapul l-a înfrânt pe berbec, profeţia ne arată că Grecia a succedat Medo-Persiei ca stăpână a lumii.

Faptul acesta este atestat de orice istorie. Nu există alt eveniment istoric atât de bine cunoscut ca faptul că Alexandru cel Mare a cucerit lumea. „Dar – ar spune cineva – Alexandru a fost rege al Macedoniei, iar aici, potrivit profeţiei, se spune că Grecia este cea care a înfrânt Medo-Persia.” E foarte adevărat, însă Alexandru şi-a început cuceririle în calitate de rege al Greciei, nu ca rege al Macedoniei. Dacă nu ar fi unit Grecia sub mâna lui, nici el nu ar fi putut ajunge stăpânul lumii. Grote spune:

„După ce şi-a arătat forţa în diferite părţi din Peloponez, Alexandru s-a reîntors la Corint, unde a convocat reprezentanţi din oraşele greceşti (…) Alexandru a cerut din partea delegaţilor întruniţi, aceeaşi funcţie pe care o ceruse şi o obţinuse cu doi ani înainte victoriosul Filip – şi anume hegemonia sau conducerea asupra Greciei în întregime, în scopul de a face război împotriva Persiei. Cererii formulate de un prinţ în fruntea unei armate invincibile, îi era admisibil numai un singur răspuns. El a fost numit împărat cu depline puteri, pe uscat şi pe mare. Copleşiţi de prezenţa şi de sentimentul forţei macedonene, toţi au consimţit la aceasta, cu excepţia spartanilor.

Înţelegerea consfinţită de Alexandru a fost, probabil, la fel cu aceea stabilită de şi cu tatăl său, Filip. Trăsătura ei importantă şi semnificativă a fost aceea că a recunoscut Hellas (Grecia) ca fiind o confederaţie ce îl avea pe prinţul macedonean drept împărat, sau cap şi braţ executiv. L-au încoronat, dându-şi în mod legal consimţământul, în calitate de unificator al Greciei şi cuceritor în numele acesteia al ţărilor din afară.” – History of Greece, cap. 91.

Filip, tatăl lui Alexandru, a reuşit să-şi asigure conducerea asupra grecilor, însă moartea lui a survenit imediat după aceea, aşa că nu s-a folosit niciodată de aceasta. De aceea, Alexandru este portretizat în Scriptură, pe bună dreptate, ca primul împărat al Greciei.

Nu avem suficient spaţiu pentru a-l consacra relatării victoriilor obţinute de Alexandru la Granicus şi la Issus, prin care a cucerit Egiptul şi toată Asia de la apus de Eufrat, şi prin care l-a adus pe Darius, ultimul împărat al Persiei, în poziţia de a cere pacea. Alexandru nu a dorit o pace care i-ar fi lăsat un rival. Iar ultima bătălie, care a avut ca rezultat înfrângerea completă a împărăţiei Persiei, s-a dat lângă Arbela. Despre rezultatul acestei bătălii, Grote spune:

„Armata imensă a lui Darius a fost fie ucisă, luată, fie risipită, la bătălia de la Arbela. Nicio încercare de a forma ulterior o armată, nu a mai avut succes. Nu mai citim despre ceva mai puternic decât divizii sau detaşamente. Contingentele amestecate ale acestui imperiu cândva puternic, cel puţin câte au mai supravieţuit din ele, s-au risipit fiecare pe la casele lor şi nu au mai putut niciodată să fie adunate din nou în număr ridicat. Înfrângerea de la Arbela a fost în realitate lovitura de moarte dată Imperiului Persan. L-a transformat pe Alexandru în regele cel mare, iar pe Darius în nimic mai mult decât un pretendent fugar.” – History of Greece, cap. 93, par. 87, 88.

De aceea, Imperiul Grec, avându-l pe Alexandru cel dintâi împărat, a fost puterea care a succedat Medo-Persia. Bătălia de la Arbela, care a dat supremaţia Greciei, s-a dat în anul 331 î.Hr. Aşadar, Imperiul Medo-Persan s-a bucurat de stăpânire universală timp de două sute şapte ani, din 538 până în 331 î.Hr.

„Care va stăpâni peste tot pământul.” Acestea au fost cuvintele prin care Daniel a descris Imperiul Grec, care corespunde coapselor de aramă din chip. Confirmă istoria prezicerea profetului? A stăpânit cu adevărat Imperiul Greciei peste „tot pământul”? Câteva citate vor fi suficiente pentru a răspunde întrebării.

Despre dorinţa puternică a lui Alexandru de a ajunge la Babilon, la câţiva ani după bătălia de la Arbela, Rollin spune:

„El ştia că sosiseră în oraşul acela ambasadori din toate părţile lumii, care aşteptau venirea lui; întregul pământ era cuprins de teroare la auzul numelui său, aşa încât mai multe naţiuni veniseră, cu o ardoare inexprimabilă, să îi aducă omagii lui Alexandru ca unuia care avea să fie suveranul lor. (…) Aşa că el a pornit cât se putea de repede spre marea cetate pentru a avea acolo guvernul general al lumii.” – History of Alexander, sec. 18.

Encyclopedia Britannica spune despre marşul lui către cetatea Babilonului:

„În timp ce înainta în drumul lui, a fost întâmpinat de ambasadori, nu doar din Iliria şi Tracia, din Sicilia şi Sardinia, din Libia şi Cartagina, ci şi din Lucania şi Etruscia, precum, după cum spun unii, chiar din Roma. Domnitorul întregului pământ cu greu putea aştepta recunoaştere pe o scară mai largă sau supunere mai devotată.”

Grote spune:

„Atât de mult se răspândise teroarea produsă de numele şi de cuceririle lui, încât mulţi dintre trimişii aceştia veneau din regiunile cele mai îndepărtate. Erau veniţi din partea diferitelor triburi din Libia [la vest de Egipt] – din Cartagina [la vest de Libia] – din Sicilia şi Sardinia – din Iliria şi Tracia – din Lucania, Brutia şi Tuscana, din Italia – chiar şi (afirmă unii) din partea romanilor, un popor care totuşi avea oarecare putere. Erau, însă, alte nume şi mai surprinzătoare – etiopienii din Sudul extrem, de dincolo de Egipt, sciţii din nord, de dincolo de Dunăre – iberienii [din Spania] şi galii [din Franţa], din vestul îndepărtat, de dincolo de Marea Mediterană. (…) Dovezile pe care le-a primit Alexandru, chiar din partea triburilor îndepărtate, cu nume şi îmbrăcăminte necunoscute de de el, că le este frică să-l aibă de duşman şi că doresc fierbinte favoarea lui, sunt atât de numeroase, cum nu au mai fost arătate vreodată faţă de o persoană istorică, şi de aşa natură, încât ne explicăm aroganţa lui supraomenească.” Cap. 94, par. 79.

Ce altă dovadă poate fi necesară pentru a arăta că visul şi interpretarea acestuia, care au prezis cu acurateţe schimbările acestea extraordinare în imperiile lumii cu zeci şi sute de ani înainte să aibă loc, au fost date de Dumnezeul din cer care „descoperă tainele” şi care nu vrea să facă nimic fără a descoperi taina Lui slujitorilor Săi, profeţii? Vezi Amos 3:7.