„Răzbună, Doamne, pe sfinţii Tăi ucişi a căror oase
Zac risipite pe Munţii Alpi cei reci;
(…) Gemetele lor, în cartea Ta le-nscrie dureroase,
Ei, turma Ta (…)
Cenuşa lor şi sânge de martir presară
Câmpiile Italiei pe tot întinsul lor, (…)
Ca din acestea astăzi să răsară
Cu sutele aceia care, învăţând căile Tale,
Nenorocirea Babilonului să o evite atunci când stă s-apară.”
Milton
„În anul dintâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vedenii în mintea lui pe când era în pat. În urmă a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie.” (Daniel 7:1).
Care a fost exact primul an al domniei lui Belşaţar, nu putem să determinăm. În mod obişnuit se declară cu convingere, că a fost anul 555 î.Hr.; dar pe atunci se presupunea că Belşaţar şi Nabonidus sunt una şi aceeaşi persoană. Numele Nabonidus a fost găsit în relatările despre înfrângerea Babilonului; şi, ştiind că acesta a început să domnească în anul 555 î.Hr., cronologii au plasat anul 555 (ca notă marginală în Biblia KJV) drept primul an al lui Belşaţar. Însă cercetări mai recente au descoperit faptul că Belşaţar a fost fiul lui Nabonidus, fiind coregent împreună cu tatăl său. (A se vedea Seven Great Monarchies, scrisă de Rawlinson, Fourth Monarchy, cap. 8, paragraf 38-50). Când Cirus a venit împotriva Babilonului, Nabonidus a ieşit înaintea lui, însă, fiind înfrânt, s-a refugiat la Borsippa, la câţiva kilometri de Babilon, lăsându-l pe Belşaţar să se ocupe de oraşul Babilon.
Aceasta ne ajută să înţelegem de ce, în noaptea sărbătorii lui destrăbălate, a promis să-i dea lui Daniel locul al treilea în cârmuirea împărăţiei (Daniel 5:16), nu al doilea, dacă îi va explica scrierea de pe zid. I-a promis lui Daniel cel mai înalt loc pe care îl putea acorda. Nabonidus avea locul dintâi, Belşaţar al doilea, iar lui Daniel îi era acordat al treilea. Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi de acurateţe în ce priveşte Biblia ca document istoric. Cu cât sunt scoase la iveală mai multe resurse din antichitate, cu atât Biblia se dovedeşte mai exactă şi autentică.
„Daniel a început şi a zis: «În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.»” (Daniel 7:2-3).
Scriptura nu pune niciodată omul în situaţia de a căuta să ghicească atunci când e vorba de ceva ce Dumnezeu doreşte ca el să înţeleagă. El doreşte ca noi să înţelegem cartea lui Daniel (Matei 24:15), de aceea vom căuta în Biblie pentru a înţelege interpretarea viziunii. Avem explicaţia aici, în capitolul şapte. Versetul 17 spune:
„Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ.”
Apoi, pentru ca nimic să nu lipsească din ce este necesar pentru identificarea lor, îngerul care dă explicaţia, continuă:
„Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie” (versetul 18).
Din versetele acestea aflăm că cele patru împărăţii trebuie să fie doar acele imperii mondiale de dinainte de întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, ai cărei moştenitori sunt sfinţii şi în care aceştia vor locui pentru veşnicie. Am văzut că aşa stau lucrurile în cazul celor patru împărăţii din Daniel 2. Din acest motiv, ştim că cei patru împăraţi din Daniel 7 trebuie să fie identici cu cei patru împăraţi din Daniel 2. Fiindcă este cu totul imposibil să existe pe pământ, în acelaşi timp, două serii de împărăţii mondiale.
Mai există încă două simboluri şi anume, vânturile şi marea, însă acestea sunt uşor de explicat. Cele patru fiare (împărăţii) s-au ridicat ca urmare a izbucnirii celor patru vânturi ale cerurilor pe marea cea mare. Atunci când suflă pe mare, vânturile produc agitaţie. Dar agitaţia în urma căreia se ridică şi se prăbuşesc naţiunile, este războiul. De aceea, trebuie să concluzionăm că acele patru vânturi care suflă pe marea cea mare reprezintă conflicte izbucnite între oamenii de pe pământ. Vom vedea că este corect.
Trebuie să acceptăm, ca o realitate, că un simbol folosit o dată în profeţie cu o anumită semnificaţie, trebuie să aibă aceeaşi semnificaţie în orice altă profeţie îl mai putem găsi. Dacă nu ar fi aşa, nu ar fi armonie în Biblie. Urmând însă principiul acesta, totul este armonios. În capitolul şaptesprezece din Apocalipsa, Ioan spune că a văzut o femeie şezând pe ape mari (versetul 1), iar îngerul i-a spus (versetul 15) că aceste ape sunt „popoare, mulţimi, neamuri şi limbi”. Deci, marea cea mare din Daniel 7 trebuie să reprezinte oamenii de pe pământ. Vezi, de asemenea, Isaia 8:7, unde poporul din Asiria este numit „apele puternice şi mari ale râului”. Dacă marea înseamnă oameni, desigur că agitarea mării sub influenţa vânturilor, denotă agitarea oamenilor – conflicte. În armonie cu aceasta, găsim în Ieremia 25:32-33 că, drept rezultat al unei mari furtuni care se va ridica de la marginile pământului, cei ucişi vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt. În Apocalipsa 7:1-3, vânturile – pasiunile sălbatice ale oamenilor – sunt reprezentate ca fiind ţinute în frâu, pentru ca pământul să nu fie vătămat.
Aşadar, profeţia ne aduce în vedere pur şi simplu cele patru imperii mondiale, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, fiecare dintre ele ridicându-se ca urmare a pasiunilor nestăpânite ale oamenilor. Ele au fost prezentate în felul acesta, cu scopul de a scoate la iveală şi alte trăsături suplimentare. Cea dintâi, Babilonul, cu puterea şi gloria ei, a fost reprezentată printr-un leu cu aripi de vultur (Daniel 7:4). Într-un anume loc este descrisă după cum urmează: „Căci, iată, îi ridic pe caldeeni, acea naţiune amarnică şi pripită, (…) caii lor sunt mai iuţi decât leoparzii şi mai feroce decât lupii nopţii; şi călăreţii lor se vor împrăştia şi călăreţii lor vor veni din depărtare; ei vor zbura ca acvila ce se grăbeşte să mănânce.” (Habacuc 1:6-8 – KJV).
Daniel spune mai departe despre această primă fiară:
„Am privit până când aripile ei au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi făcută să stea pe picioare ca un om şi i-a fost dată o inimă de om.” (Daniel 7:4 – KJV). Nota marginală [KJV] spune „cu care” în loc de primul „şi”, redând mai clar pasajul astfel: „Am privit până când aripile ei au fost smulse, cu care a fost ridicată de pe pământ, şi [a fost] făcută să stea pe picioare ca un om şi i-a fost dată o inimă de om.”
Aripile pe spatele leului simbolizează repeziciunea cu care Babilonul şi-a extins cuceririle (vezi Habacuc 1:6-8, citat mai sus). S-a ridicat cu aripile de pe pământ deasupra oricărui obstacol ce i-ar fi putut sta în cale şi astfel, înaintarea lui a fost neîmpiedicată. Însă gloria împărăţiei Babilonului s-a sfârşit odată cu Nebucadneţar. Împărăţia a rămas la fel de magnifică, însă puterea de a întreţine măreţia s-a dus. Nu a mai trecut peste obstacole, ca şi cum ar fi avut aripi de vultur. A rămas liniştit, fără a-şi mai extinde cuceririle. În loc de a avea o inimă de leu, Belşaţar a fost atât de timid încât „i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul” (Daniel 5:6) atunci când, în mijlocul petrecerii blasfemiatoare, a apărut pe zid scrierea de mână. „Conştiinţa îi face laşi” pe toţi oamenii răi atunci când văd scrisul mâinii lui Dumnezeu, fie că scrie pe zid sau în cartea Lui.
„Şi, iată, o altă fiară, a doua, asemănătoare unui urs, şi s-a ridicat pe o parte şi avea trei coaste în gura ei între dinţii ei; şi ei i-au spus astfel: Ridică-te, mănâncă multă carne.” (Daniel 7:5).
Pentru expresia „s-a ridicat pe o parte”, nota marginală ar înlocui cu: „A ridicat o singură stăpânire.” Aceasta ar indica, ceea e a fost şi cazul, că una dintre ramurile Imperiului Medo-Persan a fost predominantă. La început, Imperiul Media a fost imperiul, în timp ce Persia era numai o provincie. Expediţia împotriva Babilonului a fost iniţiată de Darius, regele Mediei. Nepotul acestuia, Cirus, prinţul Persiei, a fost doar un simplu aliat. Când a fost cucerit Babilonul, tronul a fost luat de Darius, însă, după moartea lui Darius, Media a devenit partea secundară din împărăţie. Unii istorici spun că Persia s-a revoltat de sub stăpânirea Mediei şi că, în urma victoriei, a dobândit supremaţie. Oricum ar fi fost, nu se poate contesta că Persia a fost puterea conducătoare în cadrul stăpânirii Medo-Persane. Atât de mult s-a ridicat aceasta deasupra părţii Mediei încât, atunci când se vorbeşte despre acest imperiu, adesea este numit Imperiul Persan.
„Şi ei i-au spus astfel: Ridică-te, mănâncă multă carne” (Daniel 7:5). Prin aceasta putem vedea cât este de potrivit să avem această a doua serie de simboluri pentru a reprezenta cele patru împărăţii. Caracteristicile lor specifice nu ar fi putut fi indicate prin părţile chipului, deoarece simbolul părţilor chipului arată doar că unele sunt mai puternice şi magnifice decât altele. Însă în seria aceasta de simboluri, sunt indicate trăsături suplimentare. Astfel, Imperiul Medo-Persan este prezentat ca fiind caracterizat de pofta de a cuceri fără a preţui viaţa umană. Oricare cititor al istoriei ştie că firea despotică şi crudă a majorităţii regilor persani, precum şi armatele vaste pe care le-au sacrificat ei, susţin din plin caracterul pe care profeţia îl atribuie acestui imperiu. Prideaux declară despre regii persani, după Cirus, că erau „rasa cea mai rea de oameni care au guvernat vreodată un imperiu”. – Connexion, under the year 559 B.C., Neriglissar I.
„După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete şi i s-a dat stăpânire.” (Daniel 7:6).
Leopardul este un animal care aleargă foarte repede, iar faptul că mai are în plus şi patru aripi îi conferă o viteză care ne depăşeşte înţelegerea. Nimic nu ar fi putut reprezenta mai potrivit Imperiul Grec sub conducerea lui Alexandru, al cărui nume este sinonim cu rapiditatea în mişcare. Rollin spune (cartea 15, sec. 2, ultimul paragraf): „Alexandru, în mai puţin de opt ani, a mărşăluit cu armata lui mai mult de o mie şapte sute de leghe, fără a socoti întoarcerea lui la Babilon.” Şi i-a cucerit pe inamici la fel de repede cum se mişca.
Cele patru capete ale acestei fiare nu pot indica altceva decât cele patru părţi în care Imperiul Grec s-a divizat după moartea lui Alexandru. Reţineţi că Imperiul Grec nu s-a divizat în alte patru imperii, ci au fost patru capete ale unui singur imperiu, aşa cum leopardul a fost văzut având patru capete. Rollin ne oferă istoria tuturor regilor din cele patru diviziuni, sub titlul: Alexander’s Successors.
„După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” (Daniel 7:7-8).
Întrucât cele patru fiare reprezintă cele patru imperii mondiale de pe pământ (Daniel 7:17-18), înseamnă că fiara a patra reprezintă împărăţia a patra, adică Roma, despre a cărei monarhie de fier deja am citit.
Însă Daniel nu s-a mulţumit cu primul răspuns dat de înger. Făcând legătura cu visul lui Nebucadneţar, trebuie să fi ştiut trăsăturile principale ale acestor patru împărăţii, dar aici au fost prezentate câteva detalii asupra cărora a dorit mai multă lumină. „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra – care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă; avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea – şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne” (Daniel 7:19-20).
Cererii sale i s-a răspuns după cum urmează:
„El mi-a vorbit aşa: «Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. (…) Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi.» (Daniel 7:23-24).
Fiara a patra a fost a patra împărăţie – Roma – iar cele zece coarne, este declarat clar că sunt „zece împăraţi” care se vor ridica, adică, sunt zece părţi în care Imperiul Roman avea să fie divizat. Divizarea aceasta este menţionată în Daniel 2:41. Aceasta a fost efectuată de incursiunile triburilor barbare care au dezmembrat Imperiul Roman în decursul secolelor IV şi V. Istoria aceasta este descrisă în mod foarte elocvent de Gibbon.
După ce divizarea Imperiului Roman a fost completă, în anul 476 d. Hr., o altă putere trebuia să se ridice şi în ridicarea ei urma să smulgă din rădăcină trei dintre regatele dintâi. Atât de universală este înţelegerea printre comentatori, în ce-l priveşte pe acest „corn mic” care „avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Daniel 7:8), încât nu riscăm nimic dacă afirmăm imediat că acesta reprezintă papalitatea. Caracteristicile date în Daniel 7:8. 20-21. 25 se regăsesc la papalitate, fără a se regăsi la nicio altă putere. Aceasta a smuls din rădăcină trei regate pentru a-şi face loc şi, de parcă ar vrea să arate împlinirea profeţiei, tiara papală este o coroană întreită. O astfel de coroană nu este purtată de niciun alt conducător. Cele trei regate care au fost smulse vor fi amintite pe nume ceva mai încolo.
„Şi el va vorbi cuvinte mari împotriva celui Preaînalt şi va obosi pe sfinţii celui Preaînalt şi va gândi să schimbe timpurile şi legile.” (Daniel 7:25 – KJV).
Dacă vom găsi că aceste trei specificaţii se aplică papalităţii, atunci nu va fi nevoie să căutăm o altă aplicaţie în dreptul cornului cel mic. Le vom examina în detaliu.
1. „Va vorbi cuvinte mari împotriva celui Preaînalt (…).” Este un fapt notoriu că papa este supranumit „Vicarul Fiului lui Dumnezeu”, indicând că el ocupă funcţia lui Hristos. Vorbind despre papalitate, pe care o numeşte „omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3-4), Pavel spune că „se înalţă mai presus de orice aşa-zis dumnezeu sau obiect care primeşte închinare”. Declaraţia aceasta este o declaraţie paralelă cu aceea din Daniel 7:25. Aceasta se împlineşte în pretenţia papei că ar avea putere să ofere indulgenţe, lucru pe care Dumnezeu Însuşi nu a promis să îl facă. Apoi, îşi are împlinirea în dogma papală a infailibilităţii. Dogma aceasta a fost validată de Conciliul din 1870 printr-un decret din care redăm o porţiune:
„Şi deoarece, prin dreptul divin al primatului apostolic, pontiful roman este aşezat deasupra bisericii universale, noi învăţăm mai departe şi declarăm că el este judecătorul suprem al celor credincioşi şi că în toate cazurile, în decizia care aparţine bisericii, se poate recurge la tribunalul lui, iar nimeni nu poate să redeschidă cazul judecat de scaunul apostolic, a cărui autoritate este mai înaltă decât orice autoritate, nici nu poate cineva în mod legitim să revizuiască judecata lui.” – The Vatican Decrees, de Philip Schaff.
Deşi dogma aceasta a fost validată în 1870, ea a fost susţinută timp de secole, aşa cum este arătat de următoarea pretenţie monstruoasă din una dintre decretaliile romane:
„Dacă papa şi-ar neglija propria mântuire şi pe aceea a altor oameni, dacă ar fi atât de pierdut faţă de tot ce este bine încât ar trage în jos după el nenumăraţi oameni, cu grămezile, în iad, şi dacă i-ar afunda împreună cu el în chinurile veşnice, cu toate acestea niciun om muritor nu îşi poate lua libertatea de a-l dojeni, întrucât el este judecătorul tuturor şi nu poate fi judecat de nimeni.” – Citat din Wylie, History of Protestantism, cartea 5, cap. 10.
Monsignor Capel, cel care a fost capelanul privat al Papei Pius al IX-lea, într-o publicaţie întitulată „Papa, Vicarul lui Hristos, Capul Bisericii,” oferă o listă de titluri şi apelative care au fost date papei în diferite documente bisericeşti, iar din lista aceasta le selectăm pe următoarele:
„Capul cel mai divin dintre toate capetele.”
„Părinte sfânt al părinţilor, pontif suprem peste toţi prelaţii.”
„Păstorul conducător, păstorul păstorilor.”
„Hristos prin ungere.”
„Melhisedec în succesiune.”
„Mare preot, episcop suprem.”
„Păstrătorul cheilor Împărăţiei cerului.”
„Conducător suprem, cuvântul cel mai plin de putere.”
„Vicar al lui Hristos.”
„Episcop suveran al episcopilor.”
„Conducător al casei Domnului.”
„Domn apostolic şi părinte al părinţilor.”
„Păstor conducător şi învăţător şi doctor al sufletelor.”
„Stânca pe care mândrele porţi ale iadului nu o vor birui.”
„Papă infailibil.”
„Cap al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu.”
„Conducător al bisericii universale.”
„Episcop al episcopilor, adică, Suveran Pontif.”
Aceste titluri, şi multe altele la fel de blasfemiatoare, inclusiv acela de „Leul seminţiei lui Iuda”, sunt acceptate de papă ca fiind ale lui de drept. În propriul nostru secol iluminat, titlul acesta a fost acordat Papei Leo al XIII-lea de linguşitorii lui servili, în a căror ochi, „Sfinţenia Sa” este o fiinţă divină. Nicio altă putere de pe pământ nu s-a opus şi nu s-a înălţat atât de mult pe sine împotriva a tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau a tot ce este vrednic de închinare. Aşa că papa este cel care s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, „dându-se drept Dumnezeu”. (2 Tesaloniceni 2:4).
2. „Va obosi pe sfinţii celui Preaînalt (…).” Când ajungem la acest detaliu, dovada este copleşitoare. Nici timpul şi nici limbajul nu vor reuşi să facă dreptate în această chestiune. Între atrocităţile papale, una ieşită din comun este masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu. Pe 24 august 1572, din Paris a început unul dintre cele mai oribile masacre, făcute cu sânge rece, înregistrate de istorie - masacrul asupra hughenoţilor. Însuşi regele, Carol al IX-lea, a luat parte la acesta, împuşcând pe mulţi dintre aceia care încercau să scape de furia soldaţilor săi. Numărul celor ucişi în toată Franţa cu ocazia aceasta, este estimat de cele mai în măsură autorităţi la şaptezeci de mii. Pentru a arăta legătura dintre Roma şi acest masacru, cităm următoarele din Wylie:
„Când au ajuns veştile la Roma, bucuria a fost fără margini acolo. Mesagerul care a dus telegrama a fost răsplătit ca unul care aduce veşti bune despre o mare victorie, iar triumful care a urmat a fost celebrat într-un mod de care vechea Romă păgână ar fi fost mândră. (…) Străzile Oraşului Etern au fost străbătute, în deplina strălucire a pompei pontificale, de Papa Grigore însoţit de trena lui de cardinali, episcopi şi călugări, în drum spre Biserica Sf. Marcu, pentru a înălţa acolo rugăciuni şi mulţumiri Dumnezeului cerurilor pentru marea Lui binecuvântare oferită Scaunului episcopal al Romei şi Bisericii Romano Catolice. (…) În ziua următoare, Pontiful s-a dus cu procesiunea la Biserica Minerva, unde, după euharistie, a vestit un jubileu către toată suflarea creştină, «ca să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru măcelărirea duşmanilor bisericii, executaţi nu de mult în Franţa».” – History of Protestantism, cartea 17, cap. 16, paragraf 15.
Dar ni se spune că sfinţii vor fi obosiţi [engl. – worn out]. Aceasta implică mai mult decât un măcel făţiş. Cităm un paragraf din relatarea despre întemniţarea valdenzilor când, la porunca regelui Ludovic al XIV-lea, slujitor docil al Papei, aceştia au fost scoşi din văile lor:
„Nu ştim dacă vreodată până acum, o naţiune întreagă să fi fost pusă în închisoare deodată. Totuşi, acum s-a întâmplat aşa. Tot neamul valdenz care scăpase de sabia executorilor, a fost întemniţat în carcerele Piemontului! (…) Şi cum au fost trataţi ei în închisoare? Aşa cum a fost tratat sclavul african în «pasajul de mijloc». Nu aveau suficientă hrană sau îmbrăcăminte. Pâinea dată lor era fetidă. De băut aveau apă putredă. Erau expuşi la soare în timpul zilei şi la frig noaptea. Erau constrânşi să doarmă pe pardoseala goală, sau pe nişte paie atât de pline de paraziţi încât podeaua de piatră era de preferat. Boala a izbucnit în condiţiile acestea oribile, iar rata mortalităţii a fost teribilă. «La intrarea în aceste carcere – spune Henri Arnaud – au fost număraţi paisprezece mii de munteni sănătoşi, dar când, la insistenţele delegaţilor din Elveţia, închisorile lor au fost deschise, abia trei mii de oameni ca nişte schelete s-au târât afară.»” – Idem, cartea 16, cap.13, paragraf 18.
În cazul de mai sus vedem cum o naţiune întreagă a fost efectiv epuizată, totuşi de abia avem o idee despre atrocităţile care s-au abătut asupra valdenzilor inocenţi. Câte milioane de martiri au fost daţi morţii în numele creştinismului, de puterea cea mai necreştinească şi anticreştină, de papalitate, nu se va şti până în ziua în care cei morţi, mari şi mici, vor sta înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta, probabil, mai mult decât prin pretenţiile ei uimitoare şi prin titlurile blasfematoare, papalitatea a vorbit cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt. Deoarece, pretinzând a fi creştină, i-a făcut pe duşmanii lui Hristos să ponegrească religia creştină despre care, în ignoranţa lor, au crezut că este responsabilă de atât de multe atrocităţi. Papalitatea a făcut mai mult decât au făcut toate celelalte cauze, pentru a produce oameni necredincioşi.
3. „Va gândi să schimbe timpurile şi legile.” Papalitatea nu a ezitat să îşi pună mâinile lipsite de pietate chiar şi asupra legilor lui Dumnezeu şi a remodelat cele zece porunci în aşa fel încât să i se potrivească ei. Pentru a permite închinarea la chipuri, ea a şters porţiunea principală din porunca a doua. Ce a mai rămas a adăugat primei porunci, şi a divizat porunca a zecea pentru a ieşi la număr. De asemenea, ea se laudă în mod deschis cu faptul că a schimbat porunca a patra, aşa după cum o vor arăta următoarele:
Prima întrebare din capitolul 23 al The Catholic Christian Instructed este aceasta:
„Care sunt zilele pe care le porunceşte Biserica să fie sfinţite?”
Iar răspunsul este:
„Prima, duminica, sau ziua Domnului, pe care noi o respectăm prin tradiţie apostolică în locul sabatului” etc. Din nou se pune întrebarea:
„Ce justificare aveţi pentru păzirea duminicii în locul vechiului sabat, care a fost sâmbăta?”
„Răspuns – Pentru aceasta avem autoritatea Bisericii catolice şi tradiţia apostolică.”
S-ar putea spune că nu este o asumare necuvenită de autoritate aici, de vreme ce este dată „tradiţia apostolică” drept motiv pentru care biserica celebrează duminica în locul sabatului poruncii a patra. Însă biserica catolică nu afirmă că are vreo justificare din Biblie pentru practica ei. Următoarea întrebare este:
„Porunceşte undeva Scriptura ca duminica să fie păzită drept sabat?”
Răspunzând la aceasta, se face referire la trei pasaje din Scriptură în care este menţionată prima zi din săptămână, apoi răspunsul continuă:
„Dar nici primul text, nici celelalte nu ne spun că această primă zi din săptămână urmează să fie de acum înainte ziua de închinare şi sabatul creştin, aşa că, în realitate, cea mai înaltă autoritate pe care o avem pentru aceasta este mărturia şi hotărârea Bisericii. Din acest motiv, aceia care pretind a păzi cu atâta religiozitate duminica, în timp ce nu iau în seamă celelalte sărbători poruncite de aceeaşi autoritate bisericească, dovedesc că ei acţionează pe baza dispoziţiei, nu după raţiune şi religie. Fiindcă duminica, precum şi zilele sfinte, se află pe aceeaşi temelie, şi anume, hotărârea bisericii.”
Fără a ne opri să discutăm dacă Biblia autorizează sau nu schimbarea de la sabatul poruncii, la prima zi a săptămânii, este suficient să remarcăm că Biserica catolică pretinde că ea a făcut schimbarea prin propria ei autoritate, arogându-şi astfel puterea de a anula poruncile lui Dumnezeu. Că s-a pus pe ea însăşi, în mod expres, deasupra Bibliei, este arătat mai departe prin următoarele, din A Sure Way to Find out the True Religion:
„În cele din urmă, păzirea duminicii ca zi sfântă este un lucru absolut necesar pentru mântuire, totuşi lucrul acesta nu este specificat nicăieri în Biblie. Dimpotrivă, Biblia spune: «Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca să o sfinţeşti» (Exodul 20:8 – KJV), zi care este sâmbăta, nu duminica. De aceea, Biblia nu conţine toate lucrurile necesare pentru mântuire şi, în consecinţă, nu poate fi o regulă suficientă pentru credinţă.” – Pp. 95-96.
Însă Biblia este o călăuză sigură şi suficientă în toate lucrurile. „Toată scriptura este dată prin insuflarea lui Dumnezeu şi este folositoare pentru doctrină, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru educare în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, deplin înzestrat pentru toate faptele bune.” (2 Timotei 3:16-17 – KJV). „Fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este pur; el este un scut pentru cei ce îşi pun încrederea în el. Nu adăuga la cuvintele lui, ca nu cumva să te mustre şi să fii găsit mincinos.” (Proverbele 30:5-6 – KJV). Orice diferă cât de puţin de standardul Scripturii trebuie să fie greşit. Cine adaugă la cuvintele ei va fi găsit mincinos. Acum, deoarece papalitatea adaugă la cuvintele Domnului şi se laudă cu puterea ei de a face aceasta, înseamnă că ea este una cu acel sistem de religie despre care Pavel spune că susţinătorii ei „au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului”. (Romani 1:25). Aceasta pune un om în locul lui Dumnezeu şi se laudă cu puterea ei de a schimba cuvintele lui Dumnezeu şi de a porunci conştiinţelor oamenilor contrar poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta se înalţă pe sine mai sus de Dumnezeu. Ce cuvinte mai mari ar putea fi rostite împotriva Celui Preaînalt?
Deoarece numai Biblia este adevăratul standard al credinţei şi moralităţii, este foarte evident că atunci când o putere se pune deasupra Bibliei, după aceasta trebuie să vină stricăciunea. Istoria Bisericii romano-catolice arată că lucrul acesta este absolut adevărat. Puterea care se pune deasupra lui Dumnezeu, în mod automat se pune împotriva lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce Dumnezeu este întruchiparea oricărei bunătăţi, ceea ce este împotriva Lui trebuie să fie întruchiparea oricărei răutăţi. De aceea, potrivit declaraţiei profetice legate de prezumţiile papalităţii, ne putem aştepta să vedem în aceasta chiar adâncurile nelegiuirii. Doar câteva citate vor fi date în legătură cu decăderea ce s-a produs atunci când s-a dezvoltat pe deplin „acel nelegiuit”, „omul păcatului”. Dr. Wylie, în cartea sa, History of Protestantism, spune:
„Din momentul în care oamenii inspiraţi ai timpului încetează să ne vorbească pentru că discipolii şi cărturarii le-au luat locul – fără îndoială, oameni cu spirit şi învăţătură apostolică, dar fără cunoaşterea directă a predecesorilor lor – devenim doritori de o schimbare. Slava nespus de mare a evangheliei este acoperită de o eclipsă. Pe măsură ce trecem de la Pavel la Clement, şi de la Clement la părinţii [bisericeşti] care au urmat după el, găsim că evanghelia este din ce în ce mai puţin o evanghelie a harului şi din ce în ce mai mult una a meritului. Lumina se micşorează pe măsură ce înaintăm la vale pe drumul patristic, îndepărtându-ne tot mai mult de lumina zorilor apostolici. Pentru o vreme, continuă să pară cel puţin a fi aceeaşi evanghelie, însă rămâne lipsită de slavă, iar forţa ei cea mare e slăbită. Ne aducem aminte de schimbarea care pare să se petreacă cu soarele atunci când, după ce îl contemplăm într-o emisferă tropicală, îl vedem pe un cer nordic, unde razele lui oblice, străduindu-se să-şi facă drum prin ceaţă şi nori, sunt jefuite de jumătate din splendoarea lor. Văzută prin ceţurile erei patristice, evanghelia de abia mai seamănă cu aceea care izbucnise în întreaga lume fără niciun nor, numai cu câteva secole înainte.” – Cartea 1, cap. 2, paragraf 11.
Doctorul a fost mult mai generos decât o justifică faptele, atunci când a spus că părinţii bisericeşti au fost, fără îndoială, oameni cu un spirit şi învăţătură apostolică. Aceştia au fost în cel mai bun caz pe jumătate păgâni, indiferent ce intenţii au avut, fiindcă au băut din iazul cu nămol al filozofiei păgâne, în loc să bea din izvorul curat al revelaţiei divine. Iar efortul cel mare al lor a fost de a aduce la acelaşi numitor creştinismul şi filozofia păgână. Au reuşit să facă aceasta prea bine. Cităm din nou din Wylie:
„Odată forţate porţile sanctuarului, torentul de stricăciune se revarsă continuu cu o putere tot mai mare. Devierile în doctrină şi închinare, introduse deja, au schimbat în apus dimineaţa bisericii. Coborârea popoarelor nordice, care, începând cu secolul V, a continuat de-a lungul mai multor secole la rând, schimbând lumina acelui apus în noapte. Triburile noi şi-au schimbat ţara, însă nu şi superstiţiile; şi, din nefericire, nu a existat nici zel, nici vigoare în creştinismul acelui timp pentru a le da acestora învăţătură şi a-i conduce la o convertire adevărată. Biblia a fost dată la o parte. La amvon, poveştile au luat locul adevărului. Vieţile sfinte, a căror elocvenţă tăcută ar fi trebuit să îi câştige pe barbari, erau rareori exemplificate. Şi astfel, în loc ca biserica să risipească superstiţiile care o înconjurau de acum ca un nor, superstiţiile acestea au stins lumina ei. Ea şi-a deschis porţile să primească noile populaţii aşa cum erau. Le-a stropit cu apa botezului, le-a înscris numele în registrele ei şi le-a învăţat ca în invocările lor, să repete titlurile Trinităţii. Dar ea a arătat prea puţin interes în a le insufla acestora învăţăturile evangheliei, singurele care pot lumina înţelegerea, care pot curăţa inima şi pot îmbogăţi viaţa cu virtute. Ea le-a împăturit înăuntrul ei, însă ele de abia mai erau creştine ca înainte, în timp ce ea era mult mai puţin astfel.” – Idem, cartea 1, cap. 2, paragraf 8.
În felul acesta biserica a fost păgânizată, fără a mai dura prea mult până la transformarea ei completă. Wylie continuă:
„Apostazia este aşa cum este prăbuşirea corpurilor grele: se produce cu o viteză din ce în ce mai mare. Mai întâi au aprins candele la mormintele martirilor. Apoi, Cina Domnului a fost celebrată la mormintele lor. Apoi, au fost înălţate rugăciuni pentru ei şi lor. Apoi, picturi şi icoane au început să desfigureze pereţii şi cadavrele lor să profaneze pardoselile bisericilor. Botezul, pentru care apostolii aveau nevoie numai de apă, nu a mai putut fi celebrat fără haine albe şi fără mir, lapte, miere şi sare. Apoi au venit o mulţime de oficiali bisericeşti ale căror nume şi număr erau în contrast izbitor cu acei simpli şi puţini oameni implicaţi în răspândirea iniţială a creştinismului.” – Idem, paragraf 9.
Stricăciunea bisericii a fost rezultatul inevitabil al metodelor folosite pentru a face convertiţi. Istoricul spune:
„Întrucât păturile de jos ale societăţii sunt guvernate de imitare, convertirea celor care deţineau o poziţie eminentă datorită naşterii, puterii sau bogăţiei, a fost urmată repede de mulţimile dependente. Mântuirea oamenilor de rând a fost cumpărată ieftin, dacă este adevărat că, într-un singur an, au fost botezaţi la Roma douăsprezece mii de bărbaţi, pe lângă un număr asemănător de femei şi copii, şi că fiecărui convertit i-a fost promisă de împărat o haină albă, cu douăzeci de piese de aur.” – Decline and Fall of the Roman Empire, cap. 20, paragraf 18.
Nu există niciun motiv pentru a nu da crezare acestei declaraţii, fiindcă este relatat pe o bază temeinică faptul că Grigore Taumaturgul (Grigore, făcătorul de minuni), episcop de Neocezarea, la aniversările martirilor (şi au fost numeroase) a dat voie turmei lui să dea frâu liber plăcerii, să se complacă în petrecere şi să facă toate lucrurile pe care obişnuiau să le facă închinătorii idolilor în templele lor în zilele lor de sărbătoare, sperând că prin aceasta îi va câştiga pe păgâni şi gândind că odată cu scurgerea timpului, aceştia, drept „creştini”, vor părăsi de bună voie astfel de obiceiuri. (Vezi Mosheim, Ecclesiastical History, cartea 1, secolul II, part. 2, cap. 4, sec. 2, nota 3). Acesta nu a fost un caz izolat, fiindcă Mosheim spune că „episcopii creştini înmulţeau intenţionat riturile sacre în scopul de a se împrieteni cu iudeii şi păgânii”. În felul acesta creştinismul curat a fost împins în obscuritate, iar ceea ce i-a luat numele a fost în realitate păgânism, însoţit de toate stricăciunile lui. Vorbind despre barbarii care au cucerit Roma, Wylie spune:
„Războinicii aceştia primitivi, care au răsturnat tronul Cezarilor, s-au aplecat în faţa scaunului papilor. Evanghelizarea acestor triburi a fost o sarcină uşor de realizat. «Credinţa catolică» pe care aceştia au început să o ia în locul păgânismului sau arianismului lor, consta în principal în aceea ca ei să fie în stare să recite numele obiectelor închinării lor, care le-au fost lăsate pentru adorare împreună cu mare parte din aceleaşi rituri pe care le practicau în pădurile lor natale. Ei nu s-au preocupat prea mult cu studierea învăţăturii creştine, sau cu practicarea virtuţii creştine. Epoca le oferea prea puţine manuale pentru prima, iar modele pentru cealaltă, încă şi mai puţine.” – History of Protestantism, cartea 1, cap. 3, paragraf 9.
Cum ar fi putut exista modele pentru virtute, dacă adevăraţii virtuoşi au fost măcelăriţi şi dacă singura virtute recunoscută era aderarea la dogmele Romei? Henry Charles Lea, în cartea sa History of the Inquisition of the Middle Ages, descrie foarte sugestiv starea papalităţii. Referitor la acest aspect, printre alte lucruri, el spune:
„Uniformitatea credinţei a fost impusă prin Inchiziţie şi metodele ei, şi atât timp cât credinţa era conservată, fărădelegea şi păcatul erau, comparativ, lipsite de importanţă, făcând excepţie situaţia în care erau o sursă de venit pentru aceia care vindeau iertarea. Aşa după cum afirmă în mod concis Theodoric Vrie, iadul şi purgatoriul s-ar goli dacă s-ar putea găsi bani îndestulători. Standardul artificial creat astfel, se vede într-o revelaţie dată de Fecioară Sfintei Birgitta, prin faptul că un papă care nu e eretic, nu contează cât de stricat ar fi de păcat şi viciu, nu este atât de rău încât să nu aibă puterea absolută de a lega şi dezlega sufletele. Sunt mulţi papi răi afundaţi în iad, dar actele lor legale de pe pământ sunt acceptate şi confirmate de Dumnezeu, iar toţi preoţii care nu sunt eretici administrează adevăratele sacramente, indiferent cât de depravaţi ar fi. Astfel, corectitudinea crezului era singura esenţială. Virtutea era de o importanţă cu totul subordonată. Cât de complet au ajuns să fie disociate religia şi moralitatea într-un astfel de sistem, se vede din remarcile lui Pius al II-lea citat mai sus, cum că franciscanii sunt teologi excelenţi, dar nu au nimic de a face cu virtutea.
Acesta, de fapt, a fost rezultatul direct al sistemului de persecuţie întruchipat de Inchiziţie. Ereticii, despre care se admitea că erau modele de virtute, au fost exterminaţi fără milă în numele lui Hristos, în timp ce în acelaşi Nume sfânt, credinciosul putea cumpăra cu câţiva bănuţi iertarea pentru cele mai josnice fărădelegi. Când singurul păcat de neiertat era persistenţa într-o anume eroare măruntă de crez, ca de pildă sărăcia lui Hristos, când oamenii aveau sub ochi exemplul călăuzelor lor spirituale, drept conducători în viciu, depravare şi dispreţ faţă de lucrurile sacre, orice sprijin al moralităţii a fost distrus, iar confuzia între bine şi rău a devenit fără speranţă. Lumea nu a văzut probabil niciodată o societate mai josnică decât aceea a Europei din secolele XIV şi XV.” – Vol. 3, pp. 641, 642.
Obiceiul de a vinde iertare, care a fost inventat cu scopul de a umple trezoreria papală sărăcită, este unul dintre cele mai rele lucruri pe care papalitatea le-a făcut împotriva lui Dumnezeu şi împotriva închinării Lui. Acesta a trecut cu vederea ispăşirea, socotind sângele legământului un lucru nesfânt, înţepenind lumea mult mai tare decât fusese înainte în „lanţurile fărădelegii”, care trebuie să îi ţină pe cei care cred că darul lui Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani.
Probabil unii cred că papalitatea a devenit mai bună, devreme ce nu mai vedem fărădelegi comise atât de făţiş sub aripa ei ocrotitoare. Ei gândesc că răutatea ei s-a datorat ignoranţei din epoca aceea şi că „dezvoltarea civilizaţiei” ar face o astfel de răutate imposibilă. Astfel de oameni ar trebui să-şi aducă aminte că „Roma nu se schimbă”. Singurul motiv pentru care nu mai sunt comise fărădelegi atât de deschis sub aripa ei protectoare este acela că nu mai are acum puterea de a le apăra. Ca dovadă a faptului că aparenta îmbunătăţire în caracterul papalităţii se datorează lipsei de putere şi nu răspândirii educaţiei, cităm următoarele:
„În Italia, trezirea interesului pentru literatură, deşi a dus la dezvoltarea facultăţilor intelectuale, a fost însoţită de o adâncă degradare atât în starea morală, cât şi în cea spirituală a societăţii. Fără să îndepărteze superstiţia, a dat rafinament scepticismului şi a slăbit sprijinul moral oferit de religie fără a aduce o altă bază pentru moralitate. Probabil că lumea nu a văzut o desconsiderare mai sfidătoare a tuturor legilor, umane şi divine, ca aceea dată pe faţă de biserică şi de laici în decursul pontificatelor lui Sixtus al IV-lea, Inocenţiu al VIII-lea şi Alexandru al VI-lea [1471-1503]. Dezvoltarea culturii şi sporirea bogăţiei a părut doar să facă posibile noi atracţii, înmulţind oportunităţile pentru lux şi viciu, iar de la mare până la mic exista indulgenţă faţă de poftele nestăpânite, nesocotind în mod cinic până şi ipocrizia.” – Idem, p.209.
Principiile papalităţii sunt la fel astăzi, cum au fost acum cinci sute de ani. Daţi-i aceeaşi putere pe care a avut-o cândva, pentru tot atâta timp şi va apărea aceeaşi stare de lucruri. Fiindcă starea de decădere morală din Evul Mediu nu s-a datorat ignoranţei din acele vremuri, ci ignoranţa care a existat s-a datorat depravării, iar ambele au fost rezultatul direct al politicii papale. Sistemul papal este la fel de corupt astăzi cum a fost întotdeauna, şi nu poate fi reformat. Este păcat în sine, „omul păcatului”, pentru care nu se poate face nimic deoarece merge spre pierzare. Pământul va fi eliberat de blestemul lui numai când acesta va fi distrus de strălucirea venirii Domnului.
Însă profeţia continuă: „Iar ei vor fi daţi în mâna lui până la un timp şi timpuri şi împărţirea timpului.” (Daniel 7:25 – KJV). „Ei” se referă, bineînţeles, la „sfinţii Celui Preînalt” şi la „timpurile şi legile” meţionate în acelaşi verset. „Un timp şi timpuri şi împărţirea timpului” indică, prin urmare, perioada de supremaţie papală, perioadă de domnie nestingherită a nelegiuirii.
În primul rând vom observa că în versiunea Douay expresia „un timp şi timpuri şi împărţirea timpului”, apare ca „timp, şi timpuri, şi jumătate de timp”. Nu este nevoie de presupuneri cu privire la ce înseamnă aceasta, fiindcă Biblia este propriul său interpret. În Apocalipsa 12:14 [KJV] găsim menţionată aceeaşi perioadă de timp: „Şi femeii i-au fost date două aripi ale unei acvile mari, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde este hrănită pentru un timp şi timpuri şi jumătate a timpului, ascunsă de la faţa şarpelui.” În versetul 6 din acelaşi capitol ne este descris acelaşi eveniment, prin aceste cuvinte: „Iar femeia a fugit în pustiu, unde are un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.” De aici înţelegem că „un timp şi timpuri şi jumătate de timp” este doar o altă expresie pentru o mie două sute şaizeci de zile. Aşadar, cornul cel mic din Daniel 7 urma să aibă supremaţie timp de o mie două sute şaizeci de zile.
Dar acum se ridică întrebarea: „Este posibil ca doar o mie două sute şaizeci de zile, trei ani şi jumătate, să cuprindă întregul timp pe care profeţia îl alocă papalităţii? Răspunsul este nu, iar explicaţia este simplă. Profeţia este simbolică. Patru imperii puternice sunt reprezentate prin fiare care trăiesc puţin. Puterea romano-catolică este reprezentată printr-un corn mic al uneia dintre aceste fiare. Este evident, deci, că profeţia nu ar fi consecventă dacă ar exprima în ani literali durata acestor puteri. Timpul ar fi disproporţional cu natura simbolului care reprezintă puterea. De aceea, este evident că şi timpul trebuie să fie simbolic. Întrebăm deci: „Care este unitatea de timp folosită în profeţiile simbolice?” Citim răspunsul în Ezechiel 4:4-6:
„Apoi culcă-te pe coasta stângă şi pune pe ea nelegiuirea casei lui Israel; câte zile vei sta culcat pe coasta aceasta, le vei purta nelegiuirea lor. Îţi voi socoti un număr de zile deopotrivă cu acela al anilor nelegiuirii lor, şi anume trei sute nouăzeci de zile în care să porţi nelegiuirea casei lui Israel. După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an.”
De vreme ce toate profeţiile din Scriptură provin din aceeaşi sursă, şi nu se interpretează singure (2 Petru 1:20-21), interpretarea dată unui simbol într-o profeţie, trebuie să fie interpretarea aceluiaşi simbol în orice profeţie, de aceea „un timp şi timpuri şi jumătate de timp” sau o mie două sute şaizeci de zile, indică exact o mie două sute şaizeci de ani.
Următoarea întrebare care se ridică este: „Când începe şi când se sfârşeşte perioada aceasta de timp?” Există mai multe date furnizate de diferiţi autori pentru a demarca începutul supremaţiei papale, însă anul 538 d.Hr. pare a fi acela care are singura pretenţie justă de a fi luat în considerare. Descriind ridicarea cornului mic, profetul spune: „Va doborî trei împăraţi.” (Daniel 7:24). A spus aceasta, explicând faptul că dinaintea lui au fost smulse trei coarne. Singurele puteri care urmau să fie smulse pentru a face loc puterii catolice, au fost acelea care i s-au împotrivit. Cu multă vreme înainte de 538 d.Hr., păgânismul, ca religie de stat în Imperiul Roman, murise. Roma a devenit creştină nominală, din timpul lui Constantin. Triburile barbare cu ajutorul cărora imperiul a fost divizat în zece părţi, au îmbrăţişat, de asemenea, creştinismul imperiului. D’Aubigne spune:
„Deja din pădurile nordului curgeau cei mai eficienţi promotori ai puterii papale. Barbarii care au invadat Apusul şi s-au aşezat acolo, de curând convertiţi la creştinism, necunoscători în ce priveşte caracterul spiritual al bisericii, dar simţind nevoia manifestării exterioare pompoase a religiei, cu o gândire pe jumătate sălbatică, pe jumătate păgână, s-au plecat la picioarele marelui preot al Romei.” – History of the reformation, cartea 1, cap. 1, paragraf 31.
Însă nu toate aceste triburi s-au arătat favorabile pretenţiilor episcopilor de Roma. Unele dintre ele, mai ales herulii, vandalii şi ostrogoţii, s-au declarat urmaşi ai lui Arius. Conflictul dintre catolici şi arieni a fost înverşunat şi fără milă, iar în felul acesta, atât timp cât aceste puteri au deţinut Italia şi ţările din jurul ei, Papa nu şi-a putut afirma autoritatea papală. În anul 493 d.Hr., puterea herulilor a fost nimicită odată cu moartea lui Odoacru. După această dată este imposibil să mai regăsim urma herulilor în istorie. În anul 534, vandalii au fost învinşi de Belisarie, generalul lui Iustinian, iar în anul 538 d.Hr., Roma, care până la data aceea s-a aflat în posesia ostrogoţilor arieni, a fost ocupată de armata romană şi religia catolică a fost oficializată. Aceste cuceriri sunt descrise în detaliu în capitolele 39 şi 41 din Gibbon.
Când ultima dintre aceste puteri ariene a fost doborâtă (anul 538 d.Hr.), nimic nu l-a mai împiedicat pe Episcopul de Roma să ocupe înalta poziţie pentru care luptase atâta vreme. Vorbind despre modul în care Episcopul roman a uzurpat treptat puterea peste celelalte biserici, D’Aubigne spune:
„Pentru a aduce la tăcere strigătele bisericilor, Roma a găsit noi aliaţi. Domnitorii, care în timpurile acelea de tulburare şi-au văzut deseori tronurile clătinându-se, şi-au oferit devotamentul lor bisericii în schimbul sprijinului ei. Ei s-au supus autorităţii ei spirituale, cu condiţia ca ea să le acorde dominaţia seculară. Ei au lăsat-o să se ocupe de sufletele oamenilor, cu condiţia doar ca ea să-i scape de duşmanii lor. Puterea ierarhiei aflată în ascensiune şi puterea imperială aflată în declin, s-au sprijinit astfel una pe cealaltă – accelerând astfel îndoitul lor destin.
Roma nu putea pierde prin aceasta. Un edict al lui Teodosius al II-lea şi al lui Valentinian al III-lea l-a proclamat pe Episcopul de Roma «conducătorul întregii biserici». Iustinian a emis un decret similar. Decretele acestea nu au conţinut tot ceea ce papii au pretins a vedea în ele. Dar în vremurile acelea de neştiinţă, le-a fost uşor să câştige primirea acelei interpretări care le-a fost cea mai favorabilă.” – Idem, paragrafele 29, 30.
Pentru a arăta în mod clar scopul războaielor împotriva puterilor ariene şi ce s-a câştigat în urma lor, redăm două citate scurte din Gibbon. După ce declamă înfrângerea vandalilor şi capturarea Cartaginei de către romani, istoricul vorbeşte despre Iustinian după cum urmează:
„El a primit vestitorii victoriei pe când se pregătea să publice pandectele legii romane; iar împăratul devotat, sau gelos, a celebrat bunătatea divină şi a mărturisit, în tăcere, meritul generalului său victorios. Nerăbdător să abolească tirania vremelnică şi spirituală a vandalilor, a trecut fără întârziere la oficializarea deplină a Bisericii catolice. Jurisdicţia ei, bogăţia şi imunităţile ei, probabil partea cea mai importantă a religiei episcopale, au fost restaurate şi amplificate cu mână largă. Închinarea ariană a fost înăbuşită, întâlnirile donatiştilor au fost interzise, iar sinodul din Cartagina, prin vocea a două sute şaptesprezece episcopi, a aplaudat măsura justă de pioasă răzbunare.” – Decline and Fall, cap. 41, paragraf 11.
Izbânda lui Belisarie asupra ostrogoţilor (anul 538 d.Hr.) este descrisă astfel:
„Goţii au căzut de acord să se retragă din faţa duşmanului victorios, să amâne până în primăvara următoare operaţiunile războiului de ofensivă, să strângă forţele risipite, să abandoneze posesiunile îndepărtate şi să încredinţeze până şi Roma, credinţei locuitorilor ei. Leuderius, un războinic în vârstă, a fost lăsat în capitală cu patru mii de soldaţi, o garnizoană slabă care ar fi putut sprijini zelul romanilor, deşi era incapabilă să se opună dorinţelor acestora. Dar un entuziasm religios trecător şi un patriotism s-a aprins în minţile romanilor. Au exclamat cu furie că tronul apostolic nu trebuie să mai fie profanat de triumful sau tolerarea arianismului, că mormintele cezarilor nu trebuie să mai fie călcate în picioare de sălbaticii nordului. Şi fără a se gândi că Italia va trebui să decadă la rangul de provincie a Constantinopolului, au aclamat cu naivitate restabilirea unui împărat roman ca pe o eră nouă de libertate şi prosperitate. Delegaţii papei şi ai clerului, ai Senatului şi ai poporului, l-au invitat pe locotenentul lui Iustinian să accepte supunerea lor de bunăvoie şi să intre în cetate, ale cărei porţi aveau să fie deschise larg pentru primirea lui. (…) Primele zile, care au coincis cu Saturnalia din vechime, au fost devotate felicitărilor reciproce şi bucuriei publice, iar catolicii s-au pregătit să celebreze, fără rivali, apropierea sărbătorii naşterii lui Hristos.” – Idem, paragrafele 22-23.
Citatele acestea arată în mod foarte concludent că în anul 538 d.Hr., Episcopul de Roma a devenit literalmente „papa”, adică tatăl, capul sau conducătorul bisericilor. Ultimul corn care se împotrivea a fost smuls atunci, iar papalitatea a avut libertatea de a-şi începe existenţa de tiranie ecleziastică pentru care se pregătise de multă vreme. Şi tainei fărădelegii care lucra de mult timp, i s-a dat libertate deplină.
Însă, de vreme ce supremaţia papalităţii urma să dureze o mie două sute şaizeci de ani, este evident că trebuia să i se pună capăt în anul 1798 d.Hr. Haideţi să vedem dacă atunci s-a întâmplat ceva ce să justifice concluzia aceasta. Din Chambers’ Cyclopedia, articolul „Pius”, citim:
„În cele din urmă Directoratul [francez] a poruncit invadarea Romei. Berthier a intrat în oraş pe 10 februarie 1798, luând în stăpânire castelul Sant’Angelo. Pius [al VI-lea] a fost solicitat să renunţe la suveranitatea lui vremelnică, însă, pentru că a refuzat, a fost luat prizonier pe 20 februarie, fiind dus la Siena, iar apoi la celebra Certosa sau Mănăstirea Cartusiană din Florenţa. Din cauza înaintării ameninţătoare a armatei austro-ruse în anul următor, a fost transferat la Grenoble, iar în final la Valence, pe Ron, unde, epuizat din cauza vârstei şi rigorii închisorii, a murit în august 1799, la vârsta de optzeci şi doi de ani, în anul al douăzeci şi patrulea al pontificatului său.”
Observăm că din 538 până în 1798 d.Hr. au fost o mie două sute şaizeci de ani de putere neîncetată, împlinindu-se în mod clar profeţia. Apoi puterea papală a fost sfărâmată, de fapt chiar s-ar putea spune că a fost complet nimicită. În martie, anul 1800, a fost ales un alt papă iar papalitatea a continuat să existe de atunci, însă cu putere limitată. Imediat după enunţarea dogmei infailibilităţii papale pe 21 iulie 1870, Victor Emmanuel a profitat de retragerea soldaţilor francezi din Roma, pentru a face din oraşul acesta capitala regatului său. Ca urmare, pe 20 septembrie în acelaşi an, a intrat în Roma şi, aceeaşi zi, a marcat sfârşitul dominaţiei vremelnice a papei de la Roma, care de atunci stă îmbufnat la Vatican, unde, pentru a atrage simpatiile oamenilor, declară că este prizonier. Din locul lui retras, la fel ca bătrânul papă din peşteră al lui Bunyan, mârâie către cei ce îi dispreţuiesc pretenţiile: „Nu vă veţi îndrepta niciodată până mulţi dintre voi nu vă veţi frige”, fiindcă singura lui ambiţie este restaurarea puterii dinainte a papalităţii.
Dacă visul acesta va fi realizat pe deplin, nu este indicat în profeţia pe care o studiem; că totuşi înainte de sfârşit, puterea papalităţii va creşte mult dincolo de ce se vede în prezent, este arătat limpede în aceste cuvinte:
„Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.” (Daniel 7:21-22).
Timp de mulţi ani s-a părut că orice vestigiu al puterii papale s-a dus în mod irecuperabil. Dar Scriptura nu înşală, iar acum, deşi nu are stăpânire peste teritorii, nu există împărăţie pe pământ care să se apropie de ea în ce priveşte puterea. Papa nu conduce numai oastea imensă de catolici din fiecare ţară de sub soare, din care aproape toţi privesc supunerea faţă de el mai presus de aceea pe care o datorează conducătorilor civili ai lor, ci conduce popoare. Influenţa lui nu este supremă doar în ţările catolice, ci şi guverne ce se declară protestante caută ajutor la el în situaţii dificile. Germania, care i s-a opus atât de mult timp, acum este practic supusă dictării lui. Anglia l-a invitat să o ajute în rezolvarea problemelor pe care le are cu Irlanda. Ţarul Rusiei i-a făcut avansuri, fiindcă avea nevoie de ajutorul lui în confruntarea cu nihilismul. Când delegaţii papali au venit în America pentru a aduce cardinalului Gibbons emblema funcţiei sale, un vas guvernamental a fost trimis să îi întâmpine, iar atunci când s-a întors cu ei la bord, steagul papal a fost arborat pe vârful catargului în locul celui cu stele şi dungi. Cu ocazia jubileului Papei Leo al XIII-lea, Suedia şi Italia au fost singurele ţări care nu i-au trimis daruri şi felicitări.
The Christian Union (26 ianuarie 1888) a spus că dăruirea unei copii a Constituţiei Statelor Unite Papei Leo al XIII-lea, de către Preşedinte, a fost „un mod sensibil de a se despovăra de ceea ce a fost, din cauza circumstanţelor, aproape o chestiune de obligaţie naţională”. Şi ca motiv pentru declaraţia aceasta extraordinară, a făcut o declaraţie încă şi mai nemaipomenită că „papa este un domnitor vremelnic şi lui îi sunt datorate înlesnirile care sunt acordate domnitorilor vremelnici”. Mai departe a zis: „Nu este imposibil să vină timpul când vechiul antagonism dintre catolici şi protestanţi să apară nesemnificativ pe lângă antagonismele mai adânci care îi vor face, în esenţă, una. (…) În istorie s-au întâmplat lucruri mai ciudate decât o schimbare de atitudine ca aceea ce ar fi implicată în prietenia dintre romano-catolici şi protestanţi.”
Cam în acelaşi timp, Rev. Dr. Henry M. Field, editor al New York Evangelist (prezbiterian), a spus în ziarul său:
„Regretatul preşedinte Hitchcock [al Union Theological Seminary] ne-a spus deseori, când discutam despre pericolele pe care le prezintă socialiştii şi comuniştii pentru societate, că am putea încă să privim Biserica romano-catolică drept puterea cea mai conservatoare din ţară, dacă, influenţându-i pe irlandezi, i-ar opri să ajungă în extremele prin care atât de mulţi francezi şi germani au fost îndepărtaţi. (…) Este aici o putere teribilă exercitată peste milioane dintre locuitorii noştri de la ţară, şi ar fi culmea nebuniei şi fanatismului să o îndepărtăm de noi, stând mereu într-o atitudine de antagonism.”
Alt pastor protestant spune despre catolicism că este singura putere care poate opri curentul socialismului şi anarhiei, şi recomandă în mod deschis o alianţă între catolicism şi protestantism. În Cristian at Work (12 şi 19 aprilie 1888), prof. Charles A. Briggs, de la Union Theological Seminary, New York, are un articol întitulat: „Este Roma un aliat, un duşman sau amândouă?”, în care a notat câteva puncte de diferenţă în chestiuni pe care el le consideră neesenţiale, dar a spus: „În toate chestiunile de închinare suntem, în esenţă, în armonie cu romano-catolicii şi nu ar trebui să ezităm să încheiem o alianţă cu ei, în măsura în care este posibil să se menţină sfinţenia sabatului ca zi de închinare” etc.
Şi din nou:
„Este adevărat că în unele ţări este multă imoralitate în Biserica romano-catolică şi gândim că se va dovedi o regulă că protestantismul produce o moralitate mai bună decât romanismul. Dar aceasta, la urma urmei, este o chestiune de mai mult sau mai puţin şi, ca să nu zicem mai mult, protestantismul are să se laude cu puţin în această privinţă. În toate aceste chestiuni este de cea mai mare importanţă ca Biserica romano-catolică şi bisericile protestante să facă o alianţă.”
Pentru a arăta înaintarea spre alianţa aceasta, este necesar doar să declarăm că în decursul „Săptămânii Sfinte” din anul 1888, în diferite oraşe din Statele Unite s-au ţinut servicii unite ale bisericii catolice şi ale tuturor bisericilor protestante. Diferite jurnale protestante vorbesc despre papa drept „Sfântul Părinte”, dorindu-i „domnie lungă şi succes în politica lui liberală”, şi în multe moduri îşi arată disponibilitatea de a-i acorda orice le cere.
Un singur citat şi va fi mai mult decât suficient în această privinţă. În Germania „protestantă”, în oraşul Cassel, unde majoritatea bisericilor sunt luterane, Rev. Thümmel a fost condamnat penal în anul 1888 pentru motivul că a atacat papalitatea şi l-a numit pe papă antihrist. În prelungirea duratei de întemniţare a lui Rev. Thümmel la nouă luni, procurorul a zis:
„Apărătorul face referire la Dr. M. Luther. Mai întâi trebuie să ne gândim că Luther a trăit acum trei sute de ani şi că, de atunci încoace, obiceiurile, tonul şi gusturile etc. s-au schimbat. Dacă Luther ar trăi astăzi şi dacă ar spune sau ar scrie lucrurile pe care le-a scris atunci, ar fi condamnat, fără îndoială, pe baza articolului 166 din Codul Penal.”
Istoria se desfăţoară repede, iar cel care studiază profeţia nu va mai avea mult de aşteptat pentru a vedea care va fi sfârşitul tuturor acestor lucruri. De un singur lucru poate fi sigur, că „triumfarea celui stricat este scurtă” (Iov 20:5 – KJV), iar atunci când mama curvelor şi spurcăciunilor pământului va spune: „Sunt împărăteasă, nu sunt văduvă, nu voi cunoaşte nicidecum tânguirea” (Apocalipsa 18:7), atunci urgiile ei vor veni peste ea într-o singură zi – moartea, tânguirea şi foametea – „şi va fi mistuită de foc”. (Apocalipsa 18:7-8). Cu cât se reface mai repede puterea şi influenţa papalităţii, cu atât mai curând va nimici Domnul pe „cel nelegiuit (…) cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8). Iar apoi „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile îi vor sluji şi-L vor asculta”. (Daniel 7:27).