„Locul naşterii sale, îngerul solem îl spune
Păstorilor modeşti, ce turmele-şi vegheau în noapte
„Ei s-au grăbit voioşi într-acolo şi, printr-un cor
Al batalionului de îngeri, aud cântat inmul său;
Mama e o fecioară, însă al lui părinte-i
Puterea minunată a Celui Preaînalt.”

– Milton

Cu adevărat minunată a fost proprietatea acordată primilor noştri părinţi. Măreţul Creator a petrecut şase zile în a o face potrivită pentru ei, iar la sfârşitul fiecărei zile de muncă, a spus că lucrurile făcute erau bune. Ca o încoronare a tuturor lucrurilor, când totul era pregătit pentru a fi luat în stăpânire, Dumnezeu a făcut om după chipul Său, dându-i stăpânire peste animalele câmpului, peste păsările cerului, peste peştii mării. Pe scurt, peste întregul pământ cu tot ce era pe el. Pământul era roditor, fără a fi acoperit de spini şi mărăcini. Puţin efort, fără a fi însoţit de oboseală, era suficient pentru a-l face să-i dea roade din belşug. Mai mult, „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. (…) Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza 2:8-9. 15).

În timp ce omul avea de supus, de lucrat şi de cultivat restul pământului, Dumnezeu Însuşi a sădit grădina Edenului, iar omul nu avea decât încântătoarea sarcină de a direcţiona creşterea luxuriantă şi de a-şi delecta ochii şi gustul cu roadele care creşteau în mod spontan. Totul era aranjat pentru o fericire deplină, totul era oferit fără măsură, de calitatea cea mai aleasă, iar omul era înzestrat cu gustul cel mai fin şi delicat pentru a se putea bucura de ele din plin, în timp ce natura lui perfect echilibrată nu i-ar fi permis ca plăcerea să-i fie tulburată de vreun exces. Având alături un tovarăş de viaţă perfect potrivit pentru el, perechea sa, nu lipsea nimic din ceea ce ar fi putut contribui la bucuria vieţii sale.

Dar în Edenul acesta a venit ispititorul. După ce a fost alungat de pe muntele lui Dumnezeu ca nelegiuit, din cauza rebeliunii în care fusese împins de mândria lui, nu mai găsea satisfacţie decât în străduinţele de a contracara planurile lui Dumnezeu şi în a-i face şi pe alţii să-i împărtăşească soarta nefericită. Ştiind că ascultarea este viaţă, el a plănuit moartea rasei umane prin a-i face pe primii noştri părinţi să păcătuiască. Acolo unde era fericire, el a semănat seminţele nemulţumirii; unde era blândeţe şi supunere de bunăvoie faţă de cerinţele drepte şi blânde ale lui Dumnezeu, el a semănat mândrie şi ambiţie nesfântă; unde era cea mai deplină libertate, întrucât omul umbla în legea lui Dumnezeu, adversarul sufletelor a adus o sclavie crudă, aspră şi închisoarea singurătăţii. Insinuând în minţile lor că Dumnezeu ar fi un stăpânitor aspru, că prin regulile Lui blânde caută, de fapt, să se înalţe pe Sine pe seama lor, i-a determinat să caute, în felul lor, o „mai mare libertate”. Aşa au descoperit că, deşi căile omului par drepte în ochii lui, „la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12). „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toţi au păcătuit (…).” (Romani 5:12).

Dar Tatăl cel iubitor nu Şi-a lăsat copiii cu totul în mâinile crudului lor adversar. Imediat după ce primii noştri părinţi au înfăptuit păcatul care „a adus păcatul în lume şi toate nenorocirile care au însoţit pierderea Edenului”, Dumnezeu a rostit cuvinte care i-au scos pe cei vinovaţi din adânca lor disperare, zicând celui care cauzase căderea lor: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15). Cu toţii înţelegem că aceste cuvinte conţin făgăduinţa venirii lui Mesia, care avea să îl distrugă pe Satana şi lucrările lui şi să-i facă liberi pe cei pe care acesta îi înrobise. Iar în decursul veacurilor, până în ziua în care s-a împlinit, cea mai înaltă speranţă a fiecărei femei care a crezut cuvântul lui Dumnezeu, a fost că s-ar putea ca ea să fie mama marelui Eliberator.

Imediat găsim dovada credinţei în Răscumpărătorul care avea să vină. Abel a adus Domnului o jertfă „din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui” (Geneza 4:4). Apostolul spune: „Prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât cea a lui Cain. Prin ea a primit el mărturie că este drept, căci Dumnezeu a primit darurile lui; prin ea el încă vorbeşte, chiar dacă este mort.” (Evrei 11:4). Jertfa aceasta a dat pe faţă credinţa lui Abel în Mielul lui Dumnezeu, care, prin moartea Lui, urma să ia păcatul. Datorită credinţei lui a fost socotit neprihănit. Relatarea aceasta extrem de scurtă este o dovadă completă pentru noi a faptului că primii locuitori ai pământului au cunoscut planul de mântuire în toată plinătatea lui. Prin această jertfă, Abel a arătat că el cunoştea cum şi de ce Mesia trebuia să fie „zdrobit”.

Mesia cel făgăduit, Cel care era arătat mai dinainte de toate jertfele iudaice, a fost speranţa acestei naţiuni în decursul întregii ei istorii. Mesia este legat atât de strâns de poporul evreu, încât nu ne putem gândi la unul fără a ne gândi la celălalt. Moise a profeţit despre Hristos atunci când a spus iudeilor: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deuteronomul 18:15). Profeţia aceasta a fost atât de bine înţeleasă ca referindu-se la Mesia încât, atunci când iudeii au dorit să ştie dacă Ioan Botezătorul era cel făgăduit, l-au întrebat doar: „Eşti Profetul?” (Ioan 1:21).

Vechiul Testament este presărat cu profeţii referitoare la prima venire a lui Hristos. La acestea a apelat Isus pentru a dovedi divinitatea misiunii Sale, şi tot cu ajutorul lor i-au convins apostolii pe oameni că Isus este Hristos. După ce Filip a ascultat chemarea Învăţătorului, „vino după Mine”, l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi Profeţii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif!” (Ioan 1:45). Însuşi Isus a spus iudeilor necredincioşi: „Căci, dacă l-aţi crede pe Moise, aţi crede şi în Mine, pentru că el a scris despre Mine.” (Ioan 5:46). Pavel a spus lui Agripa: „Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns până în ziua aceasta să mărturisesc la mic şi mare şi nu spun altceva decât ce au spus profeţii şi Moise că se va împlini: anume că Hristosul va pătimi (…).” (Fapte 26:22-23). Iar Petru a spus despre Hristos: „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43).

Întrucât, pe baza autorităţii Scripturii, cu toţii Îl aşteptau pe Mesia, de ce atunci când a venit Hristos, „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”? (Ioan 1:11). Singurul răspuns ce poate fi dat este că ei nu au crezut cu adevărat Scripturile, fiindcă toate profeţiile referitoare la Mesia au fost împlinite în Isus din Nazaret, fără a se putea aplica unei alte persoane. Este adevărat că se poate ca noi să nu fi recunoscut că multe dintre aceste profeţii ale Vechiului Testament se referă la Mesia, dacă aplicarea lor nu ar fi fost făcută de scriitorii inspiraţi ai Noului Testament. Însă evreii au avut profeţi inspiraţi care să-i lumineze, aşa că nu au avut scuză pentru necredinţa lor. Aplicaţia multora dintre profeţii este, oricum, foarte evidentă, iar noi putem urmări cu uşurinţă împlinirea lor în timp ce citim naraţiunea Noului Testament. Din multitudinea acestor profeţii, vom nota împlinirea câtorva dintre cele mai evidente, ca ajutor dat credinţei noastre în sprijinirea declaraţiei că „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10:35).

Când au venit la Ierusalim acei înţelepţi din răsărit şi au întrebat: „Unde este Regele de curând născut al iudeilor?”, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, întrebaţi de Irod unde trebuia să se nască Hristos, au răspuns prompt: „În Betleemul din Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul (…).” După aceea au citat cuvintele spuse de profetul Mica înainte cu mai mult de şapte sute de ani: „Şi tu, Betleeme, ţinut al lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi o Căpetenie care va păstori poporul Meu, Israel.” (Matei 2:1-6; Mica 5:2).

Cititorul atent al Scripturii ştie că Iosif şi Maria locuiau în Nazaret, totuşi când a venit vremea, un împărat păgân şi-a făcut partea lui pentru ca profeţia să se împlinească, printr-un decret care i-a adus la Betleem.

Scripturile vorbesc foarte puţin despre viaţa lui Isus înainte de botezul Său, însă data botezului Său a fost specificată în profeţie cu aproape şase sute de ani înainte să aibă loc. Profeţia aceasta este una dintre cele mai interesante şi importante din Biblie, fiind demnă de a fi studiată. Profeţia a fost scrisă de profetul Daniel, fiindu-i revelată de îngerul Gabriel în cel dintâi an al lui Darius, în anul 538 î.Hr. Cu ceva timp înainte, Daniel avusese o viziune pe care nu a înţeles-o pe deplin (Daniel 8:27), iar ca răspuns la rugăciunea lui stăruitoare pentru lumină, îngerul a venit să-i dea înţelegere. Partea referitoare la acest subiect din descoperirea îngerului, se găseşte în versetele următoare:

„Să ştii de aceea şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii de a restaura şi de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; strada va fi construită din nou şi zidul, chiar în timpuri de necaz. Şi după şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi stârpit, dar nu pentru el însuşi; şi poporul prinţului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul; şi sfârşitul lor va fi cu un potop şi până la sfârşitul războiului, pustiiri sunt hotărâte. Şi el va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână; şi în mijlocul săptămânii el va face ca sacrificiul şi ofranda să înceteze (…).” (Daniel 9:25-27 – KJV).

Porunca de a restaura şi reconstrui Ierusalimul a fost dată în anul al şaptelea al lui Artaxerxes, sau anul 457 î.Hr. Vezi capitolul şapte din Ezra. Au existat mai multe decrete privitor la Ierusalim (vezi Ezra 1:1-4; 5:1-15), dar acesta este singurul care a privit restaurarea completă a Ierusalimului la puterea şi slava dinainte, drept urmare trebuie ca acesta să fie decretul la care se referă profeţia lui Daniel.

De la darea acestui decret până la Mesia trebuiau să treacă 7 săptămâni şi 62 de săptămâni, adică 69 de săptămâni, sau 483 de zile. Desigur, aceasta nu înseamnă că Mesia trebuia să vină la un an şi ceva de la data aceasta, ci profeţia privitoare la zile este o profeţie în care naţiunile sunt reprezentate prin simboluri (vezi Daniel 8:1-14), de aceea şi zilele trebuie să fie simbolice. Din profeţia scrisă la Ezechiel 4:6 învăţăm că o zi profetică este egală cu un an calendaristic. Aşa că Daniel 9:25 este echivalentul declaraţiei că, de la decretul lui Artaxerxes (anul 457 î.Hr.) până la Mesia, Prinţul, trebuiau să treacă 483 de ani.

„Dar – ar spune cineva – 483 de ani începând din anul 457 î.Hr., trebuie să se sfârşească la câţiva ani după Hristos.” Este adevărat, însă în profeţie se vorbeşte despre Mesia. Mesia înseamnă unsul. Dacă vom compara câteva versete vom vedea că ungerea Sa a avut loc la botezul Său.

În Fapte 10:37-38, vorbind despre cuvântul pe care Dumnezeu l-a trimis copiilor lui Israel, vestind evanghelia păcii prin Isus Hristos, Petru spune: „Ştiţi şi voi ce s-a întâmplat în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul propovăduit de Ioan: cum Isus din Nazaret, care a fost uns de Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere, umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavol (…).”

Aflăm astfel că Isus a fost uns cu Duhul Sfânt şi imediat după aceea Şi-a început lucrarea de slujire. Să ne întoarcem acum la relatarea din Matei 3:16-17, unde aflăm că, atunci când Isus a ieşit din apa unde fusese botezat, Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El în chip de porumbel şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu care spunea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea!” (Matei 3:17). În felul acesta, Isus a fost pus deoparte în mod oficial pentru misiunea Sa divină, sub ochii mulţimii, iar apoi, foarte curând după aceea, Îl găsim în sinagogă unde spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să le aduc săracilor o veste bună, M-a trimis (să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,) să le propovăduiesc prinşilor de război eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să-i eliberez pe cei asupriţi (…).” (Luca 4:18).

Aşadar, Isus a devenit Mesia, Unsul, la botezul Său. Înainte de acest moment, titlul acesta nu i-a aparţinut. Iar despre botez aflăm că a avut loc exact după 483 de ani de la decretul lui Artaxerxes pentru restaurarea Ierusalimului.

Botezul lui Isus a avut loc atunci când El „avea în jur de treizeci de ani”. (Luca 3:23). Însă nu era în anul 30 d.Hr., fiindcă era creştină începe aproximativ cu patru ani după naşterea lui Isus. Din Luca 1:13. 36, aflăm că Isus era exact cu şase luni mai tânăr decât Ioan Botezătorul. Din faptul că iudeii rânduiţi pentru slujire la Sanctuar intrau în slujirea lor la vârsta de treizeci de ani (Numeri 4:30), şi din moment ce Isus a urmat regula aceasta, fiind botezat la vârsta de treizeci de ani, trebuie să concluzionăm că Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea de înainte-mergător al lui Isus la aceeaşi vârstă, altfel spus cu şase luni înainte de botezul lui Isus. Dacă putem afla data la care Ioan şi-a început lucrarea, vom şti data botezului lui Isus. Următoarele versete ne redau în mod explicit vremea când Ioan şi-a început slujirea:

„În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeei, Irod – tetrarh al Galileei, Filip, fratele lui – tetrarh al provinciilor Ituria şi Trahonitis, iar Lisanias – tetrarh al Abilenei, în zilele marilor-preoţi Ana şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Şi el a mers prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor (…).” (Luca 3:1-3).

Tiberius Cezar a început să domnească împreună cu tatăl său în anul 12 d.Hr., aşa că anul al cincisprezecelea a fost anul 27 d.Hr. Aşadar, Ioan şi-a început lucrarea în anul 27 d.Hr., tot atunci fiind botezat şi Domnul Hristos. Să vedem dacă asta este în accord cu ce a spus îngerul. Începând din anul 457 î.Hr., 483 de ani s-ar termina la sfârşitul anului 26 d.Hr., în cazul în care am începe să socotim din prima zi a anului 457 d.Hr. Însă decretul a ieşit la o anumită vreme în decursul anului 457 î.Hr., nu în prima zi a lui, drept urmare, înainte de era creştină, au fost doar 456 şi ceva de ani din cei 483. 483 minus 456 şi ceva, rezulă 26 şi ceva de ani. Aceasta înseamnă că, după începutul erei creştine, au rămas undeva peste 26 de ani din cei 483. Aceasta ne aduce în anul 27 d.Hr. şi acesta este anul în care, după cum am văzut, a avut loc botezul lui Isus. Atunci a început Isus să predice, zicând: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1:15).

Aşadar, dacă iudeii ar fi dat atenţie profeţiilor aflate la îndemâna lor şi le-ar fi crezut cu toată inima, L-ar fi recunoscut pe Isus ca Mesia de îndată ce au văzut Duhul Sfânt coborând peste El, la botezul Său.

Dar îngerul i-a spus lui Daniel şi mai mult despre Hristos. De la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului au fost hotărâte poporului iudeu şaptezeci de săptămâni profetice, adică patru sute nouăzeci de ani. Aşa că atunci când a fost botezat Isus, mai rămăsese încă o săptămână de ani. Săptămâna aceasta de ani, care a început în anul 27 d.Hr., este săptămâna despre care vorbeşte Daniel 9:27 [KJV]: „Şi el va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână; şi în mijlocul săptămânii el va face ca sacrificiul şi ofranda să înceteze (…)”. Toate sacrificiile iudaice şi toate darurile arătau spre adevărata jertfă, cea a lui Hristos, iar când El a fost „stârpit, dar nu pentru el însuşi” (Daniel 9:26 – KJV), acestea trebuiau să înceteze.

Isus a fost răstignit în vremea Paştelui (vezi Matei 26:2). Din Ioan 2:13, 5:1, 6:4, 12:1, aflăm că Paştele în timpul căruia a fost răstignit, a fost al patrulea la care a luat parte după botezul Său. Deci, slujirea Lui pământească a durat trei ani întregi şi o jumătate de an, împlinindu-se Scriptura care zice că la jumătatea săptămânii (ultima săptămână acordată naţiunii iudaice), El va face să înceteze jertfa şi darul. „Căci cei ce locuiesc în Ierusalim şi mai-marii lor nu L-au cunoscut pe Isus şi, judecându-L, au împlinit cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare sabat.” (Fapte 13:27).

Caracterul Lui Hristos nu a fost descris cu mai puţină acurateţe. Isaia a spus despre El că „nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării”. (Isaia 11:3-4). „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui (…).” (Isaia 53:4). Viaţa Lui, aşa cum o descriu evangheliile, arată că El „umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavol” (Fapte 10:38), iar Matei spune că vindecările pe care le făcea şi scoaterea dracilor erau o împlinire directă a profeţiei lui Isaia. Astfel: „Isus a mers apoi în casa lui Petru şi a văzut-o pe soacra acestuia zăcând în pat, cuprinsă de febră. Isus i-a atins mâna şi febra a lăsat-o; apoi ea s-a ridicat şi a început să-I slujească. Când s-a înserat, au adus la Isus mulţi demonizaţi. Prin cuvântul Său, El a scos din ei duhuri necurate şi i-a vindecat pe toţi cei bolnavi, ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.»” (Matei 8:14-17).

Când Ioan a trimis din temniţă să întrebe dacă Isus era Hristosul, Isus a zis: „Mergeţi şi vestiţi-i lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie” (Matei 11:4-5) şi, pentru a le încununa pe toate, adaugă: „şi săracilor li se predică evanghelia” (versetul 5 – KJV). Aceasta era o împlinire directă a profeţiei rostite cu şapte sute de ani înainte: „Duhul Domnului este asupra mea, pentru că m-a uns să predic săracilor evanghelia (…).” (Luca 4:18 – KJV, citat din Isaia 61:1).

David era profet (Fapte 2:29-30) şi mulţi dintre psalmii săi, inclusiv atunci când vorbeşte la persoana întâi, se referă la Hristos. Ştim că Domnul Hristos „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11), iar Ioan spune mai departe despre Domnul Isus că „nici chiar fraţii Săi nu credeau în El”. (Ioan 7:5). Aceasta a fost o împlinire clară a ceea ce spunea David în mod profetic: „Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele.” (Psalmii 69:8).

Chiar înainte de răstignire, Hristos a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe pe care nu mai încălecase nimeni, iar mulţimile l-au întâmpinat, aşternându-şi hainele şi aşezând ramuri de palmier înaintea Lui pe drumul pe care avea să treacă. Iar aceştia, împreună cu cei care Îl urmau, strigau: „Osana, Fiului lui David.” „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Regele lui Israel!” (Matei 21:9; Ioan 12:13). Dar în mijlocul entuziasmului produs cu acea ocazie, niciunul dintre oameni nu s-a gândit că ei împlineau cuvintele scrise de profetul Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia 9:9).

„Atunci, unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscariotul, s-a dus la preoţii de seamă şi le-a zis: «Ce-mi daţi ca să Îl dau în mâinile voastre?» Ei i-au oferit treizeci de arginţi.” (Matei 26:14-15). Însă nici Iuda, nici preoţii nu s-au oprit să se gândească la faptul că, prin aceasta, împlineau cuvintele scrise de Zaharia: „Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o daţi!» Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi.” (Zaharia 11:12).

Iuda a stat împreună cu Isus la ultimul Paşte. Când ucenicii L-au întrebat pe Isus cine este acela care Îl va trăda, „Isus i-a răspuns: «Este acela pentru care voi întinge bucăţica şi căruia i-o voi da.» Întingând deci bucăţica, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscariotul.” (Ioan 13:26). Aceasta a fost o împlinire directă a cuvintelor profetice ale lui David: „Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.” (Psalmii 41:9; Ioan 13:18).

În ultima noapte, pe când Isus vorbea cu ucenicii Săi, a zis: „Iată, vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale sale, iar pe Mine Mă veţi lăsa singur (…).” (Ioan 16:32). Chiar dacă toţi au declarat că vor rămâne alături de El, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” atunci când s-a strâns mulţimea cu săbii şi suliţe pentru a-L prinde pe Isus. Prin aceasta s-au împlinit cuvintele profetului: „«Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care îmi este tovarăş!», zice Domnul oştirilor. «Loveşte pe păstor şi se vor risipi oile!»” (Zaharia 13:7; Vezi Matei 26:31).

David a spus: „Cei ce stau la poartă vorbesc de mine şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece.” (Psalmii 69:12). Lucrul acesta s-a împlinit, fără îndoială, literal în ceea ce-l priveşte pe psalmist, dar în aceasta, ca în multe alte lucruri, el a fost un tip al lui Hristos, iar cuvintele şi-au găsit împlinirea completă atunci când oamenii de la curtea lui Irod, precum şi gloata care urma pe marele preot, L-au dispreţuit pe Isus, şi-au bătut joc de El, L-au scuipat şi L-au lovit cu palmele, precum şi atunci când Pilat a pus să fie biciuit. (Matei 26:67-68; 27:26-30; Luca 23:11). Acest episod, a fost, de asemenea, o împlinire cu acurateţe a cuvintelor profetice ale lui Isaia: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.” (Isaia 50:6).

Am văzut că preţul plătit lui Iuda pentru trădarea lui Isus a fost menţionat mai dinainte de Zaharia. Însă profetul a mai spus şi ce avea să se facă după aceea cu preţul sângelui. Întregul pasaj spune astfel: „Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o daţi!»” Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump cu care M-au preţuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar.” (Zaharia 11:12-13).

Remarcaţi acum felul în care remuşcarea l-a condus pe Iuda să împlinească în mod complet profeţia aceasta:

„Atunci, Iuda, cel care L-a vândut, văzând că Isus a fost osândit, s-a căit, le-a înapoiat cei treizeci de arginţi preoţilor de seamă şi bătrânilor şi a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.» «Ce ne pasă nouă? E treaba ta», i-au răspuns ei. Iuda a aruncat arginţii în Templu, apoi a ieşit, s-a dus şi s-a spânzurat. Preoţii de seamă au luat arginţii şi au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge.» Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului, pentru înmormântarea străinilor.” (Matei 27:3-7).

Faptul că în versetul 9 apare numele Ieremia în loc de Zaharia, se datorează fără îndoială unei erori de transcriere, întrucât în ebraică o singură literă schimbă numele Zaharia în Ieremia. Aceasta însă nu afectează câtuşi de puţin împlinirea profeţiei. Profeţia s-a împlinit cu exactitate la mai mult de o sută de ani după ce a fost scrisă.

Atunci când a fost atârnat pe cruce, mâinile şi picioarele lui Isus au fost străpunse de piroane, iar coasta i-a fost împunsă cu o suliţă (Ioan 19:34; 20:25). Profetul David a anticipat aceasta cu sute de ani înainte, zicând: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele.” (Psalmii 22:16).

„Când au ajuns la locul numit Golgota, care înseamnă: «Locul căpăţânii», I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar când l-a gustat, n-a vrut să bea.” (Matei 27:33-34). I-au dat să bea datorită cuvintelor Lui, „Mi-e sete” (Ioan 19:28-30), şi s-a întâmplat ca împlinire a psalmului 69:21, care spune: „Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.”

„Soldaţii, după ce L-au răstignit pe Isus, I-au luat hainele, pe care le-au împărţit în patru, câte o parte pentru fiecare soldat, şi cămaşa. Cămaşa însă era fără cusătură, ţesută întreagă de sus până jos. Au zis deci între ei: «Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie!» Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru veşmântul Meu au tras la sorţi. Astfel au făcut soldaţii.” (Ioan 19:23-24). Cu mai bine de o sută de ani înainte de a se întâmpla toate acestea, psalmistul, punându-se în mod profetic în locul lui Hristos, a spus: „Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.” (Psalmii 22:18).

Vorbind despre timpul când Hristos avea să moară pe cruce, Isaia a spus că „a fost pus în numărul celor fărădelege.” (Isaia 53:12). Profeţia aceasta s-a împlinit la literă atunci când Hristos, ca un făcător de rele, a fost atârnat între doi tâlhari (vezi Marcu 15:27-28).

În psalmul ce conţine atât de multe referiri profetice la Hristos, David a spus: „Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: «S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!»” (Psalmii 22:7-8). Remarcaţi cât de exact s-au împlinit aceste cuvinte la răstignirea lui Hristos:

„Trecătorii Îi aruncau blasfemii, clătinau din cap şi ziceau: «Tu, care dărâmi Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, izbăveşte-te pe tine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, şi coboară de pe cruce!» Preoţii de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, Îl luau în râs şi ziceau: «Pe alţii i-a izbăvit, dar pe sine nu se poate izbăvi! Este regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el! S-a încrezut în Dumnezeu, să-l scape acum, dacă găseşte plăcere în el. Doar a zis: ‘Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’»” (Matei 27:39-43).

În actul acesta vedem cât de teribilă este puterea păcatului de a orbi. Preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii erau bine cunoscători ai Scripturii. Moise, profeţii şi psalmii erau citiţi în mod regulat în toate sinagogile, şi fiecare părinte era sub obligaţia de a veghea asupra copiiilor săi, ca ei să înveţe bine aceste scrieri. Cu toate acestea, şi-au împietrit inimile în faţa strădaniilor Duhului Sfânt, până când au devenit inconştienţi că sunt instrumente în împlinirea profeţiilor cu care erau pe deplin familiarizaţi. Primiseră dovezi ample în ce priveşte divinitatea lui Hristos, însă au refuzat să le accepte. S-au hotărât să nu creadă că Isus era Hristosul, până când nu au putut să mai creadă aceasta. La un moment dat, ştiuseră că Hristos era Mesia, însă nu au vrut să recunoască aceasta. Acum, fără îndoială, gândeau despre El că este un impostor josnic. Dacă El ar fi coborât de pe cruce, tot nu ar fi crezut. Acelaşi rezultat se va vedea în dreptul celor care refuză să creadă evanghelia lui Isus Hristos care vesteşte a doua Sa venire. Pavel spune: „De aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună şi astfel să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire.” (2 Tesaloniceni 2:11-12). Cu adevărat, este potrivită expresia „înşelăciunea păcatului” (Evrei 3:13).

În psalmul mesianic din care am citat mai înainte, Isus este prezentat în mod profetic zicând: „Ocara îmi rupe inima (…).” (Psalmii 69:20). Dr. C. Geikie spune următoarele în legătură cu Matei 27:50 şi Ioan 19:31-34, arătând împlinirea acestui verset din Scriptură:

„Ca să moară cineva atât de repede pe cruce, mai ales cineva ca Isus, aflat în floarea vârstei, fără să fi fost slăbit mai dinainte de o sănătate precară, plin de atâta vigoare încât să poată scoate un strigăt ca acela după care Şi-a dat sufletul, le-a dat impresia creştinilor din vechime ca implicând o cauză supranaturală. Dar şuvoiul de sânge amestecat cu apă, poate să ofere, fără greş, o altă explicaţie. Cauza imediată a morţii, fără îndoială, pare să fi fost ruperea inimii Sale, produsă de agonia mintală. Se ştie că o bucurie sau o întristare excesivă face să plesnească anumite părţi din inimă, iar sângele astfel scurs în pericard, care e umplut cu un ser incolor ca apa, face ca inima să se oprească. În cazurile obişnuite, doar examinarea după moarte constată situaţia, dar în cazul Domnului nostru, acelaşi sfârşit a fost adeverit de străpungerea suliţei ostaşului. Într-o moarte provocată de ruperea inimii, «mâna se îndreaptă imediat spre piept şi este scos un ţipăt puternic». Mâinile lui Isus erau pironite pe cruce, dar strigătul îngrozitor ne-a fost relatat. Isus a murit, efectiv, din cauza inimii zdrobite.” – Life of Christ, cap. 63.

O altă profeţie s-a împlinit prin evenimentele relatate în Ioan 19:31-36, pe care le redăm:

„Fiindcă era ziua pregătirii şi ca să nu rămână trupurile pe cruce în sabat – căci era mare ziua aceea de sabat – iudeii l-au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce. Soldaţii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, dar unul din soldaţi I-a străpuns coasta cu suliţa; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Cel ce a văzut a dat mărturie, şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: Niciun os nu I se va zdrobi.”

Instrucţiunile referitoare la mielul de Paşte precizau în mod deosebit iudeilor ca niciunul dintre oasele lui să nu fie zdrobit (Exodul 12:46; Numeri 9:12). Mielul acela Îl simboliza pe Hristos, fiindcă Pavel spune: „Căci mielul nostru de Paşte a fost jertfit, şi anume Hristos!” (1 Corinteni 5:7). În decursul normal al lucrurilor, picioarele lui Isus ar fi trebuit să fie zdrobite, fiindcă aceasta era metoda obişnuită de a grăbi moartea celor crucificaţi şi a fost folosită în dreptul celor doi tâlhari. Dar moartea surprinzător de rapidă a lui Isus a făcut ca procedeul acesta să nu mai fie necesar, Scriptura rămânând astfel neatinsă.

Îngroparea lui Isus este descrisă astfel:

„Când s-a înserat, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi i-a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să-i fie dat. Şi luând trupul, Iosif l-a înfăşurat într-un giulgiu curat şi l-a pus într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a rostogolit o piatră mare la intrarea mormântului şi a plecat.” (Matei 27:57-60).

În felul acesta s-a împlinit următoarea profeţie: „Şi şi-a făcut mormântul cu cel nelegiuit, şi cu cel bogat în moartea sa, pentru că nu făcuse nimic violent, nici nu era vreo înşelăciune în gura lui.”1 (Isaia 53:9 – traducere liberă).

O citire superficială a textului de mai sus ar conduce pe cineva să creadă că Hristos şi-a avut mormântul împreună, atât cu cel rău, cât şi cu cel bogat. Referitor la textul acesta, Barnes are următorul comentariu, care expune foarte frumos exactitatea împlinirii acestei profeţii:

„Hengstenberg traduce textul astfel: «I-au hotărât groapa între cei răi (dar El a fost după moarte la un loc cu cel bogat), deşi nu a făcut nicio nelegiuire, şi nu s-a găsit vicleşug în gura Lui.» Potrivit acestei traduceri, sensul este că ei nu s-au mulţumit cu suferinţele şi moartea Lui, ci au căutat să-L insulte până şi în moarte, dorind să-I îngroape corpul între criminali. De aceea, nu întâmplător este remarcat că scopul lor nu a fost realizat. (…) Cuvântul redat prin «şi-a făcut», vine de la «nâthan» şi este un cuvânt foarte des întâlnit în Scriptură. După Gesenius, înseamnă (1) a da; de exemplu (a) a da mâna cu un învingător; (b) a da în mâna cuiva; (…) (g) a pune în închisoare, sau a da în custodie (…). Noţiunea de a da sau de a da la, este ideea esenţială a cuvântului, şi nu aceea de a face, după cum traducerea noastră pare să sugereze2, iar sensul este că planul era ca El să fie dat3 mormântului celui rău, sau se intenţiona ca El să fie pus într-un astfel de mormânt.” – Barnes on Isaiah, 53:9.

Comentariul este mai vast, însă doar atât este suficient pentru scopul nostru. Este cel mai probabil lucru din lume că iudeii, care L-au insultat pe Isus în orice fel posibil în timp ce era viu şi L-au supus morţii celei mai umilitoare, au intenţionat să-L înjosească şi mai mult prin a-L arunca fără a fi îngropat, aşa cum se făcea cu criminalii. Au făcut primul pas spre aceasta când au poruncit să I se zdrobească picioarele. Dar aşa cum intenţia aceasta a lor a fost zădărnicită pentru ca profeţia să se împlinească, la fel a fost şi cealaltă, iar El a avut parte de cea mai onorabilă înmormântare. În loc de a fi aruncat printre ucigaşi, aşa cum au intenţionat duşmanii Lui, în moarte, El a fost pus la un loc cu cel bogat. Atât este de imposibil ca oamenii să zădărnicească planurile lui Dumnezeu. „Omul te laudă chiar şi în mânia lui, când Te îmbraci cu toată urgia Ta.” (Psalmii 76:10).

Încă o profeţie mai avem de remarcat şi anume cea legată de raza de lumină strălucitoare ce a străfulgerat de la tronul lui Dumnezeu prin mormânt, prevestind glorioasa înălţare la dreapta lui Dumnezeu. David a spus:

„Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte. Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.” (Psalmii 16:8-11).

Această profeţie s-a împlinit în faptul că Isus a rămas pentru puţin timp în mormânt, ceea ce nu a permis să înceapă descompunerea. Apostolul Petru a clarificat aceasta în ziua Cincizecimii când, după ce a repetat cuvintele citate în paragraful anterior, a spus:

„Fraţilor, despre patriarhul David să-mi fie îngăduit a spune cu îndrăzneală că a murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Profet fiind, el a ştiut că Dumnezeu S-a jurat să aşeze pe tronul lui pe unul care să fie rodul coapselor lui; despre învierea lui Hristos a profeţit şi a vorbit el, când a zis că n-a fost lăsat în Locuinţa Morţilor, iar trupul Lui n-a văzut putrezirea. Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, iar noi toţi suntem martori ai Lui. După ce S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el zice: Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea până-i voi pune pe vrăjmaşii Tăi reazem picioarelor Tale!»” (Fapte 2:29-35).

În felul acesta am schiţat pe scurt viaţa lui Hristos, atât modul în care a fost prezentată în profeţie, cât şi împlinirea corespunzătoare în istorie, începând de la naşterea Lui în iesle şi până la înălţarea Lui la tronul Maiestăţii cerului. Am notat numai câteva dintre profeţiile cele mai remarcabile, totuşi oricine poate vedea lesne că împlinirea exactă a lor a oferit apostolilor argumente copleşitoare în a dovedi că Isus, pe care ei Îl predicau, a fost Hristosul.

Iudeii au fost lepădaţi pentru că nu au cunoscut timpul cercetării lor, pentru că, din cauza împietririi inimii şi a orbirii minţii, au aplicat greşit şi au nesocotit profeţiile care i-ar fi putut face înţelepţi pentru mântuire. Dacă acesta a fost destinul lor, care va fi soarta noastră dacă nu luăm bine seama la toate profeţiile legate de cea de a doua Sa venire însoţită de putere şi mare slavă, în „vremea restaurării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vremuri străvechi” (Fapte 3:21), atunci când El va da „fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12)?