„Roma, cea care stă pe şapte coline,
Şi de pe tronul frumuseţii ei, a condus lumea.”

„În acele zile din vechime, să fi roman
Era mai mult decât a fi rege.”

„Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi.” (Daniel 2:40).

Am aflat numele primelor trei imperii simbolizate prin aur, argint şi aramă, din chipul văzut de Nebucadneţar în vis. Capul de aur reprezintă Babilonul, a cărui dominaţie mondială a durat din 606 până în 538 î.Hr. Pieptul şi braţele de argint reprezintă Imperiul Medo-Persan, care a guvernat peste teritoriul fostului Imperiu Babilonian din anul 538 până în 331 î.Hr. Iar pântecele şi coapsele de aramă reprezintă împărăţia Greciei, care din anul 331 î.Hr., a început să stăpânească „peste tot pământul”. Toate aceste împărăţii au fost mondiale; de aceea, a patra împărăţie, reprezentată prin fier, trebuie să fie, de asemenea, mondială. Trebuie să ne aşteptăm să o vedem cu atât mai puternică decât cele precedente, cu cât fierul este mai tare decât aurul, argintul sau arama. Faptul acesta este indicat de cuvintele profetului: „Ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi.”

Numele celei de a patra împărăţii nu este dat, însă avem date prin care o putem identifica cu uşurinţă. Cele patru împărăţii mondiale, împreună cu împărăţiile în care urma să fie divizată cea de-a patra, acoperă istoria lumii până la sfârşitul timpului, când Dumnezeul Cerului va ridica o împărăţie care „va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). Acum, de vreme ce sunt doar patru monarhii mondiale din zilele lui Nebucadneţar, până la sfârşitul timpului, şi avem numele a trei dintre ele, este evident că dacă undeva în istorie găsim vreo menţiune despre o altă împărăţie mondială, în afară de cele deja găsite, aceasta este cea pe care o căutăm – cea reprezentată prin picioarele de fier ale chipului. Aici, ca în cazul celorlalte împărăţii, Biblia ne furnizează detaliile de care avem nevoie. Ea spune:

„Dar s-a întâmplat, în acele zile, că a ieşit un decret de la Cezar Augustus ca toată lumea să fie impozitată.” (Luca 2:1 – KJV):

Unii nu au nevoie decât să audă cuvintele „Cezar” şi „Augustus”, pentru a se gândi imediat la Roma – „Roma,/cea care stă pe şapte coline,/Şi de pe tronul frumuseţii ei,/ a condus lumea.”

Roma, deci, este a patra monarhie mondială – aceea reprezentată prin picioarele de fier.

După moartea lui Alexandru, imperiul lui s-a divizat în patru părţi, şi anume: Macedonia, Tracia, Siria şi Egipt. Istoria acestor diviziuni ale Imperiului Grec, în următorii două sute de ani, este o luptă continuă pentru supremaţie. În tot acest timp, Roma se dezvolta şi îşi extindea hotarele. În anul 171 î.Hr., Roma este angajată în război cu Perseu, regele Macedoniei, diviziune a Imperiului Grec. Războiul a durat trei ani, iar rezultatul este descris astfel de prof. Arthur Gilman:

„În 168 î.Hr., romanii s-au confruntat cu armata lui Perseu la Pydna, în Macedonia, la nord de Muntele Olimp, pe data de 22 iunie şi au înfrânt-o pe deplin. În urma luptei, Perseu a fost luat prizonier şi a murit la Alba. Odată cu bătălia de la Pydna, marele istoric Polybius, nativ din Megalopolis, datează fondarea completă a Imperiului mondial Roman, deoarece după aceasta niciun stat civilizat nu a stat în faţa Romei pe picior de egalitate, ci toate luptele în care ea a fost angajată, au fost revolte sau războaie cu «barbarii» din afara influenţei civilizaţiei greceşti sau romane, şi deoarece întreaga lume a recunoscut Senatul drept tribunal de ultimă instanţă la care se recurgea în caz de neînţelegeri între naţiuni.” – Story of Rome, (G.P. Putnam’s Sons, New York) pp. 163, 164.

În Prideaux’s Connexion (partea 2, cartea 3) găsim o mărturie de acelaşi gen. Relatând despre anul 168 î.Hr., Prideaux vorbeşte despre  ambasada pe care Senatul roman a trimis-o pentru a-i porunci lui Antioh să înceteze cu planurile de război împotriva Egiptului. Popillius, conducătorul ambasadei, s-a întâlnit cu Antioh lângă Alexandria unde i-a înmânat decretul din partea Romei. „După ce a citit decretul, Antioh i-a spus lui Popillius că se va consulta cu prietenii lui în legătură cu aceasta şi că îi va da cât de repede răspunsul pe care îl vor hotărî. Însă Popillius, insistând să i se dea un răspuns imediat, a trasat un cerc în jurul lui (Antioh) pe nisip, cu toiagul pe care îl avea în mână şi a cerut să îi dea răspunsul înainte de a ieşi din cerc. Luat prin surprindere de modul acesta straniu şi categoric de a proceda, după o scurtă ezitare, Antioh a cedat şi a spus ambasadorului că se va supune ordinului din partea Senatului.”

Imaginaţi-vă scena: Antioh plin de arme, în fruntea unei mari armate, înconjurat de generalii săi, totuşi supunându-se unui decret adus lui de un cetăţean al Romei, lipsit de arme! Cum se explică această slăbiciune? Prideaux răspunde:

„Ceea ce l-a făcut [pe Popillius] atât de îndrăzneţ încât să se poarte cu el atât de poruncitor, iar pe celălalt atât de inofensiv încât să cedeze cu atâta îngăduinţă, a fost vestea pe care nu demult o primiseră despre marea victorie a romanilor asupra lui Perseu, regele Macedoniei. Faptul că Paulus Aemilius îl nimicise pe acel rege, anexând astfel Macedonia Imperiului Roman, a dat greutate numelui romanilor, creând teroare în naţiunile vecine. După aceasta, niciuna dintre ele nu a mai îndrăznit să conteste ordinele lor, ci s-au bucurat să menţină pacea în orice termeni, precum şi să cultive relaţii de prietenie cu ei.”

Citatele acestea servesc, de asemenea, la confirmarea concluziei la care am ajuns deja, că Roma a fost cel de al patrulea imperiu mondial. Doar câteva citate, dintre multe altele disponibile, vor fi de ajuns pentru a arăta extinderea şi puterea Romei. Gibbon spune:

„Un tiran modern, care nu găseşte împotrivire nici în sânul sau în poporul lui, va experimenta curând o uşoară reţinere dată exemplul egalilor săi, de frica dezaprobării, de sfatul aliaţilor săi şi de teama de duşmani. Obiectul neplăcerii lui, scăpând din limitele strâmte ale dominaţiei sale, poate obţine uşor, într-un climat mai fericit, un refugiu sigur, o nouă şansă potrivită meritului său, libertatea de a se plânge şi probabil mijloacele de a se răzbuna. Dar imperiul romanilor umplea lumea, iar când imperiul acesta a căzut în mâinile unei singure persoane, lumea a devenit o închisoare sigură şi înfiorătoare pentru duşmanii lui. Sclavul despotismului imperial, fie că era condamnat să-şi târască lanţul aurit în Roma şi în Senat, fie să ducă o viaţă de exil pe stâncile golaşe din Serifos sau pe malurile îngheţate ale Dunării, îşi aştepta destinul în disperare tăcută. A opune rezistenţă era fatal, iar fuga era imposibilă. Din toate părţile era înconjurat de o întindere vastă de apă şi uscat pe care nu putea spera niciodată să o traverseze fără a fi descoperit, prins şi dus înapoi la stăpânul lui mânios. Dincolo de frontiere, vederile lui temătoare nu puteau descoperi nimic în afară de ocean, deşerturile inospitaliere, triburile ostile de barbari cu maniere aspre şi limbă necunoscută sau regi dependenţi, care ar cumpăra bucuros protecţia împăratului, sacrificând un fugar neplăcut. «Oriunde ai fi – i-a spus Cicero exilatului Marcellus – adu-ţi aminte că eşti la fel de mult sub puterea cuceritorului.»” – Decline and Fall of the Roman Empire, cap. 3, paragraf 37.

De Quincey spune:

„Demnitatea imperială (…) a fost fără îndoială cea mai grandioasă încarnare a puterii şi unul dintre cele mai grozave monumente ale măreţiei ridicate de mâna omului, căruia i s-a îngăduit să apară pe planeta aceasta.” – Essay on the Caesars, cap. 6, ultimul paragraf.

Din nou, istoricul Gibbon, relatând cucerirea universală a Romei, face referire evidentă la Daniel 2:40, în următoarele cuvinte:

„Planul ambiţios de cucerire, care ar fi putut fi năruit de uneltirea oportună a omenirii, a fost încercat şi a reuşit. Iar continua încălcare a dreptăţii a fost menţinută prin virtuţile politice ale chibzuinţei şi curajului. Armatele republicii, uneori nimicite în bătălie, dar întotdeauna victorioase în război, au înaintat cu paşi repezi până la Eufrat, Dunăre, Rin şi ocean. Iar chipurile de aur, de argint sau de aramă, care au putut servi la reprezentarea naţiunilor şi împăraţilor acestora, au fost în mod succesiv sfărâmate de monarhia de fier a Romei.” – Decline and Fall, primul paragraf sub General Observations, la sfârşitul cap. 38.

Dar atâta timp cât naţiunile sunt alcătuite din oameni muritori, trebuie să fie supuse schimbării. Aşa că aflăm că Imperiul Romei nu a păstrat pentru totdeauna poziţia semeaţă de monarhie mondială în mâinile unui om. Însă nu trebuie să anticipăm profeţia:

„Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.” (Daniel 2:41-43).

În aceste cuvinte este prezisă o împărţire. Nu este aici locul să dăm detalii cu privire la împărţirea aceasta, dar faptul că a avut loc, este evident din realitatea că astăzi nu există un imperiu mondial al Romei. Teritoriul care a fost guvernat odată de un singur om, este acum în mâinile mai multor conducători. Este suficient să spunem că fărâmiţarea Romei în mai multe părţi, a fost realizată de uriaşele hoarde de barbari care au emigrat dinspre nord; că prima împărţire s-a făcut în anul 351 d.Hr., după ce Roma a fost mai mult de cinci sute de ani un imperiu mondial nedivizat, iar ultima împărţire s-a făcut în anul 476 d.Hr.

Profeţia indică faptul că aceste diviziuni vor căuta să se unească din nou, dar că o astfel de unire din nou va fi la fel de imposibilă după cum lutul nu se poate uni cu fierul. „Nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.”

Ultimul act din marea dramă a naţiunilor este descris astfel: „Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic.” (Daniel 2:44).

Aici este adusă în vedere ridicarea unui al cincelea imperiu universal – împărăţia Dumnezeului cerurilor – reprezentată prin piatra care a sfărâmat chipul în bucăţi. Împărăţia aceasta nu va fi o împărăţie temporară, deoarece „nu va trece sub stăpânirea unui alt popor”. Oamenii care sunt cetăţenii ei, atunci când va fi ridicată, vor fi cetăţenii ei pentru toată eternitatea, întrucât „va dăinui veşnic”.

Împărăţia aceasta va fi o împărăţie la fel de reală şi literală, cum au fost Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Va avea un teritoriu şi supuşi. Mai mult, va ocupa acelaşi teritoriu pe care l-au ocupat aceste împărăţii, fiindcă trebuie să le sfărâme pe celelalte în bucăţi înainte să poată fi aşezată. Totuşi, va ocupa un teritoriu mai mare decât au ocupat celelalte împărăţii fiindcă, atunci când acestea au fost la apogeul puterii lor, mare parte din lume nu era descoperită. Însă Dumnezeu I-a spus lui Hristos: „Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalmii 2:8-9).

Vedem astfel că obiectul profeţiei este să ne atragă atenţia asupra venirii Domnului nostru Isus Hristos pe tronul slavei Sale, ca să dea răsplata sfinţilor Lui şi să nimicească pe cei ce nimicesc pământul. Nu ştim când se va întâmpla această mare răsturnare de situaţie, dar ştim că, prin natura lucrurilor, nu poate fi departe. De la supremaţia Babilonului până la aceea a Medo-Persiei, au fost mai puţin de o sută de ani; de la Medo-Persia la Grecia, au fost două sute şi şapte ani; de la Grecia la Roma, au fost o sută şaizeci şi trei de ani; iar de la ascensiunea Romei la stăpânirea lumii până în timpul de faţă s-au scurs mai bine de două mii de ani.

Noi spunem că prin natura lucrurilor timpul nu mai poate dura mult. Degenerarea este cuvântul care descrie naţiunile de la creaţie până acum. Pe vremea lui Nebucadneţar, aurul era un simbol potrivit al puterii pământeşti. Ceva mai târziu, un metal inferior, argintul, a fost folosit ca simbol. În scurt timp, arama a reprezentat valoarea monarhiilor pământeşti. Apoi a urmat fierul, după care, fierul amestecat (dar nu unit) cu lutul, iar acum pare să predomine lutul. Degenerarea morală s-a produs în aceeaşi măsură. Oamenii răi care strică şi pe alţii, devin din ce în ce mai răi, dar curând va veni timpul când Domnul „va trimite pe îngerii Săi şi ei vor strânge din Împărăţia Lui toate pricinile de poticnire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc”. (Matei 13:41-42). Hristos, piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini, va sfărâma în bucăţi fierul, arama, lutul, argintul şi aurul – naţiunile care „nu-L cunosc pe Dumnezeu şi (…) nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus” (2 Tesaloniceni 1:8) – iar acestea vor ajunge ca pleava din arie, vara. Pleava nu are altă soartă decât să fie arsă „în focul care nu se stinge”. (Matei 3:12). La fel este spus şi despre naţiunile nelegiuite, că aşa „cum mistuie o limbă de foc miriştea şi cum arde flacăra iarba uscată, tot aşa ca putregaiul le va fi rădăcina lor şi floarea li se va risipi în vânt”. (Isaia 5:24).

Aceasta nu presupune extindere sau convertire gradată. Nu există temei scripturistic pentru ideea că piatra „se rostogoleşte mereu, crescând tot mai mult până când strânge în ea toate naţiunile, ajungând astfel să umple pământul întreg”. Nu este vorba aici de rostogolire. Piatra izbeşte chipul, fărâmiţându-l imediat în bucăţi. Lovirea aceasta nu este convertire, fiindcă atunci când Hristos izbeşte pământul cu toiagul gurii Lui, va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui (vezi Isaia 11:4). În timpul în care cei răi spun „pace şi siguranţă” (1 Tesaloniceni 5:3), în timp ce se amăgesc singuri că toate lucrurile rămân aşa cum au fost de la crearea lor, atunci va veni peste ei distrugerea neaşteptată şi nu vor avea scăpare. „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” (Matei 13:43).

Astfel, Domnul ne face cunoscut „ce se va întâmpla în zilele de pe urmă”. Lucrurile acestea vor veni cu siguranţă, fiindcă „visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică”. (Daniel 2:28. 45).