Ce slavă, o, câtă mărire! În jurul Lui, se revarsă
Puternice oşti de îngeri ce-aşteaptă pe Domnul;
Iar martirii şi sfinţii proslăviţi sunt acolo
Care, triumfal, îşi poartă coroanele din palmier ale victoriei.
După ce a vindecat pe fiica femeii siro-feniciene, Isus s-a întors, ajungând în ţinutul Cezareei lui Filip. Atunci El S-a îndreptat spre ucenicii Săi, întrebându-i pe neaşteptate: „Cine zic oamenii că este Fiul Omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că Ioan Botezătorul, alţii – Ilie, iar alţii – Ieremia sau unul dintre profeţi.” (Matei 16:13-14). Ideile acestea întreţinute de diferite persoane se trăgeau, fără îndoială, din Deuteronomul 18:18 şi Maleahi 4:5. Pe lângă aceasta, se pare că exista o tradiţie conform căreia înainte de sfârşit, unii dintre profeţi vor învia din morţi. Când a fost timpul primei veniri a lui Hristos, oamenii Îl aşteptau pe Mesia, însă ei confundau profeţiile referitoare la prima şi a doua venire a Lui, aşa că Îl aşteptau să vină în slavă. Potrivit cu aceste idei, unii gândeau că Isus ar putea fi unul dintre profeţii înviaţi din morţi drept garanţie a învierii tuturor. Este de observat însă, ca o realitate dureroasă, că despre nimeni nu s-a spus că ar fi zis că El era mântuitorul lumii. Cât de adevărat este că El „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. (Ioan 1:11).
Isus le-a pus o altă întrebare directă: „«Dar voi, (…) cine ziceţi că sunt?» Simon Petru I-a răspuns şi I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!»” (Matei 16:15-16). Aceasta era o recunoaştere a adevăratei naturi şi misiuni a lui Hristos. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” – Fiul Autorului vieţii – transmiţând aceeaşi idee ca în mărturisirea relatată în Ioan 6:68-69 [KJV]: „Tu ai cuvintele vieţii eterne. Şi noi credem şi suntem siguri că tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Mărturisirea aceasta de credinţă pe care a făcut-o Petru în numele ucenicilor, trebuie să fi fost ca o gură de apă înviorătoare pentru Isus, având în vedere modul în care era văzut de lume în general.
Iar Isus a răspuns, zicându-i, „Ferice de tine, Simone, Bar-Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu din ceruri.” Nu o fiinţă umană i-a descoperit lui Petru adevărul acesta minunat. Nicio fiinţă umană nu i l-ar fi putut descoperi, fiindcă „omul lumesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu; pentru el sunt o nebunie şi nu le poate înţelege, pentru că ele trebuie judecate duhovniceşte”. (1 Corinteni 2:14). Pavel spune: „Chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu (…).” (2 Corinteni 5:16-18). Din textele acestea învăţăm că, indiferent cât de multe a auzit cineva despre Hristos, nu Îl cunoaşte dacă nu a primit descoperirea pe care numai Dumnezeu o poate da prin Duhul Lui. Cine are cunoaşterea aceasta este cu adevărat o făptură nouă. Mulţi pot mărturisi că Hristos le-a fost descoperit ca mântuitorul celor păcătoşi, şi nu doar al păcătoşilor în general, ci al lor, în mod particular, în locul tainic al rugăciunii; sau poate după ce au auzit cuvinte de care mai auziseră înainte, fără, însă, a fi mişcaţi. Niciun argument nu poate face descoperirea aceasta atât de clară şi niciun argument nu poate schimba incertitudinea individului în cunoaşterea descoperită în felul acesta. „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine e născut din Duhul .” (Ioan 3:8).
„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). În legătură cu aceasta vom cita din scrierea lui Edersheim, Life of Jesus the Messiah:
„În ce priveşte forma, nu sunt mai puţin ebraice următoarele cuvinte ale lui Hristos: «Tu eşti Petru (petros), şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea.» În original observăm schimbarea de la genul masculin «Petru» (petros), la cel feminin «petra» (stâncă), ceea ce pare foarte semnificativ, fiindcă petros, în greacă, se foloseşte pentru «piatră» şi câteodată şi pentru «stâncă», în timp ce petra întotdeauna înseamnă o «stâncă». Schimbarea de gen trebuie să aibă din acest motiv un scop precis, care va fi arătat îndată mai deplin. În acelaşi timp, reamintim că atunci când Petru a fost chemat pentru prima oară la Hristos, Domnul i-a zis: «‘Tu te vei chema Chifa’ (care tradus înseamnă: «Petru» [petros, o piatră sau stâncă]).» Cuvântul aramaic kepha înseamnă, la fel ca Petru, atât «piatră», cât şi «stâncă». Cuvintele greceşti petros şi petra, (aşa cum a fost arătat) au intrat ambele în limbajul rabinic. În felul acesta, numele Petru, sau mai degrabă Petros, este evreiesc şi este întâlnit, de exemplu, în numele tatălui unui anume rabin (José bar Petros). De aceea, când Domnul, în mod profetic i-a dat numele de Chifa, se poate că prin termenul acesta, a dat doar o interpretare profetică numelui său anterior, Petru. Această interpretare pare mai sigură, deoarece, aşa cum am văzut anterior, se obişnuia în Galileea să ai două nume, în mod special când numele strict evreiesc, spre exemplu Simon, nu avea echivalent printre neamuri. Apoi, cuvântul grecesc petra – stâncă – («pe această petra [stâncă] voi zidi biserica Mea») era folosit în acelaşi sens în limbajul rabinic.
Întrucât credem că Isus a vorbit lui Petru în limba aramaică, înţelegem că Hristos a folosit în mod intenţionat acele cuvinte, petros şi petra, pentru a sublinia diferenţa pe care o sugera alegerea lor. Poate că s-ar putea exprima prin următorea parafrazare, oarecum stângace: «Tu eşti Petru (petros) – o piatră sau o stâncă – şi pe această petra – pe stâncă, pe ceea ce este stâncos – voi zidi biserica Mea.» De aceea, fără să limităm referinţa la cuvintele din mărturisirea lui Petru, le putem aplica în mod sigur la ceea ce era stâncos în Petru: credinţa dată de cer, care s-a manifestat în mărturisirea lui. De asemenea, putem înţelege şi mai mult că, aşa cum contemporanii lui Hristos puteau privi lumea ca fiind clădită pe stânca lui Avraam cel credincios, la fel Hristos a promis că El va zidi biserica Sa pe ceea ce era stâncos în Petru – pe credinţa şi mărturisirea lui.” – Vol. 2, cartea 3, cap. 37.
Citind Efeseni 2:19-20, unii gândesc că Hristos nu a spus doar despre Petru, ci despre toţi apostolii, că sunt stânca pe care este zidită biserica Sa. Textul acesta spune: „Aşadar, voi nu mai sunteţi străini sau oaspeţi, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Isus Hristos.” Dar 1 Corinteni 3:10-11 ne arată cum să luăm aceste cuvinte. Aici, apostolul Pavel spune: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul zideşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum zideşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos.”
Textul acesta ne învaţă că Isus Hristos este singura temelie. El nu este doar piatra din capul unghiului, ci este întreaga temelie. Atunci, cum de a spus Pavel fraţilor efeseni că ei erau zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor? Pavel dorea să spună că temelia pe care au pus-o apostolii şi profeţii, aşa cum a spus şi în 1 Corinteni 3:10, este Isus Hristos ca dătător al vieţii şi mântuitor al păcătoşilor. Faptul că aceasta este temelia la care se referă, o dovedeşte al doilea verset din capitolul anterior: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi încă răstignit.”
Aceasta este temelia pe care au pus-o toţi apostolii, aşa cum Petru însuşi a spus după ce l-a vindecat pe olog: „Să ştiţi voi toţi şi întreg poporul lui Israel: omul acesta se înfăţişează înaintea voastră sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:10-12). Tot aceasta a fost, de asemenea, şi temelia profeţilor, aşa după cum spune Petru mai departe: „Despre El [adică despre Isus] mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” Astfel vedem că stânca pe care este zidită biserica lui Hristos este credinţa din inimă că El este Acela al cărui sânge poate curăţa de păcat.
„Şi porţile Locuinţei morţilor [hades, mormântul] nu o vor birui.” Aceasta nu înseamnă că porţile mormântului duc o luptă agresivă împotriva bisericii, aruncându-se spre ea într-o străduinţă zadarnică de a o înfrânge. Porţile nu „biruiesc” în felul acesta, nici oamenii nu folosesc porţile ca arme ofensive în război. Porţile „biruiesc” asupra cuiva atunci când efectiv îi opresc trecerea. Hristos este Fiul viului Dumnezeu şi „după cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi” (Ioan 5:26), pentru ca El „să dea viaţa veşnică” tuturor celor pe care I-i dă Tatăl (vezi Ioan 17:2). El zice despre Sine: „Şi sunt cel ce trăieşte deşi a fost mort; şi, iată, eu sunt viu pentru totdeauna şi întotdeauna, Amin; şi am cheile iadului [hades, mormântul] şi ale morţii.” (Apocalipsa 1:18 – KJV).
Satana are puterea morţii (Evrei 2:14). Mormântul este închisoarea lui, iar pe toţi morţii îi consideră prada lui legitimă, întrucât moartea a apărut din cauza păcatului. Aşa că el, la fel ca „cel puternic şi bine înarmat”, „îşi păzeşte curtea” (Luca 11:21) şi nu dă „drumul prinşilor săi de război”. (Isaia 14:17). Dar Hristos este Cel care e mai puternic decât el, care a venit peste el, biruindu-l, şi, trecând prin închisoarea lui, i-a luat cheile şi va împărţi prăzile. (Luca 11:22 – KJV; Isaia 53:12). Sfinţii lui Dumnezeu pot intra în mormânt, Satana poate stârni persecuţia împotriva lor, îi poate ucide cu miile, însă porţile mormântului nu pot birui, nu pot reţine niciun singur suflet care s-a fixat în Stânca cea veşnică. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi să moară, va trăi.” (Ioan 11:25).
Imediat după mărturisirea lui Petru despre Hristos, Mântuitorul nostru a spus ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu-L vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa.” (Matei 16:28). Mântuitorul nostru nu S-a referit la venirea Lui care va avea loc la sfârşitul lumii. Lucrul acesta este evident din faptul că atunci când a vorbit despre evenimentul acesta în Matei 24, El a prezis o lungă perioadă de persecuţie ce trebuia să aibă loc înainte de aceasta. Iar că nu s-a referit, aşa cum presupun unii, la ziua Cincizecimii sau la distrugerea Ierusalimului, nici la răspândirea evangheliei, este evident deoarece (1) Hristos nu a venit în niciun sens al cuvântului, nici la Cincizecime, nici la distrugerea Ierusalimului, (2) răspândirea evangheliei nu este venirea lui Hristos şi (3) chiar dacă ar fi, lucrarea evangheliei înainta deja în zilele lui Hristos, începând, de fapt, încă din zilele lui Abel.
În 2 Petru 1:16-18 găsim firul care ne duce la înţelegerea lucrului la care s-a referit cu adevărat Mântuitorul în Matei 16:28. Textul acesta spune după cum urmează: „Într-adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu întemeindu-ne pe nişte mituri meşteşugit alcătuite, ci fiindcă am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când pentru El s-a auzit din Slava Minunată un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer când eram cu El pe muntele cel sfânt.”
Apostolul se referă aici la scena schimbării la faţă, care a avut loc cam la o săptămână după declaraţia lui Hristos ce se găseşte în Matei 16:28, scenă a cărei relatare o găsim imediat după ce Hristos a spus aceste cuvinte. Relatarea ei sună astfel: „După şase zile, Isus i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus deoparte pe un munte înalt. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor: faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, care stăteau de vorbă cu El. Petru I-a zis lui Isus: «Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.» Pe când încă vorbea el, iată că un nor luminos i-a acoperit cu umbra lui şi un glas din nor a spus: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi!»” (Matei 17:1-5).
Ţinând cont de faptul că Petru aminteşte de acest eveniment pentru a dovedi puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, că acest eveniment a avut loc curând după declaraţia lui Isus că unii dintre cei ce stăteau acolo aveau să-L vadă venind în împărăţia Sa şi că exact înainte de a face declaraţia, a vorbit despre a doua Sa venire (Matei 16:27), trebuie să concluzionăm că în declaraţia făcută în versetul 28, Hristos nu S-a referit la venirea Lui efectivă de la sfârşitul lumii, ci la o reprezentare în miniatură a acestei veniri, dată pentru a întări credinţa ucenicilor.
În cartea sa, Life of Our Lord (p.321), Samuel J. Andrews face următoarea declaraţie lămurită despre cazul acesta:
„Promisiunea că unii care se aflau atunci înaintea Lui nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe «Fiul omului venind în Împărăţia Sa» (Matei 16:28), sau «până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere» (Marcu 9:1) s-a împlinit atunci când, după şase zile, El i-a luat pe Petru, Iacov şi Ioan de-o parte, pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor. Apostolii aceştia L-au văzut acum aşa cum va fi văzut atunci când, înviat din moarte şi glorificat, va reveni din Cer ca să Îşi arate puterea Lui cea mare şi ca să domnească. Ei au văzut în gloria inefabilă a persoanei Sale şi în strălucirea din jurul lor, o prefigurare a împărăţiei lui Dumnezeu aşa cum va veni cu putere, în care pentru câteva clipe, ei «au fost martori oculari ai maiestăţii Lui». (2 Petru 1:16 – KJV). Încă mai erau de îndepărtat multe erori din minţile lor, îndeosebi legate de timpul aşezării ei (Fapte 1:6), dar măreaţa realitate a caracterului ei supranatural nu o mai puteau înţelege greşit.”
Haideţi să observăm acum pe scurt detaliile acestei scene minunate, pentru a vedea cum au ajuns ei să înţeleagă ceea ce ni se spune despre a doua venire a lui Hristos în împărăţia Sa.
1. „I-a acoperit un nor.” La fel despre Hristos este spus: „Iată că El vine pe nori.” (Apocalipsa 1:7). La înălţarea Sa, în timp ce ucenicii vorbeau cu El, „S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de privirile lor”. (Fapte 1:9). Iar după aceea, îngerii le-au spus: „Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Versetul 11).
2. „Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca lumina.” (Matei 17:2). Marcu spune că „hainele I s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de un alb pe care niciun înălbitor de pe pământ nu-l poate da”. (Marcu 9:3). Iar Luca spune că „îmbrăcămintea I s-a făcut de un alb strălucitor”. (Luca 9:29). La fel, despre venirea lui Hristos ni se spune că va veni „în slava Tatălui Său”. Cineva, descriind în mod profetic venirea aceasta, a zis: „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui.” (Habacuc 3:3-4). Ioan, care a avut mai târziu o viziune a venirii Lui, a spus că „ochii Lui erau ca para focului”. (Apocalipsa 19:12). Iar Pavel vorbeşte despre „strălucirea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8 – KJV) ca fiind atât de mare încât îi va distruge pe cei răi. Nimeni nu poate privi slava venirii Lui şi să rămână în viaţă, decât cei care au fost întăriţi de Domnul.
3. Când El vine a doua oară, vine pentru a-Şi lua poporul la Sine, iar El face aceasta înviindu-i pe morţii drepţi şi luându-i la cer pe cei vii. Pavel spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:16-17). De asemenea, spune că „nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:51-52).
Atunci când Hristos vine pe tronul slavei Sale cu norul de îngeri, pentru a da răsplata celor neprihăniţi, vor fi două mari clase de neprihăniţi: cei care vor fi luaţi la cer fără a vedea moartea şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Aceştia, atunci când Hristos, viaţa noastră, Se va arăta, se vor arăta şi ei împreună cu El în slavă (Coloseni 3:4). Reprezentanţii acestor două clase au fost împreună cu El pe muntele schimbării la faţă. Dacă aceştia nu ar fi fost acolo, atunci nu ar fi fost o reprezentare reală pentru „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:16), cum spune Petru că a fost. Toţi cititorii Bibliei sunt familiari cu faptul că Ilie a fost luat la cer fără a vedea moartea (vezi 2 Împăraţi 2:1-11). Raportul ne spune că în timp ce mergea împreună cu Elisei şi vorbeau, „iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt”. Aşa că Ilie a fost acolo pe munte împreună cu Hristos, ca reprezentant al celor care, la venirea lui Hristos, vor fi luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul fără a fi gustat moartea.
Referitor la Moise, avem scrise următoarele: „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi.” (Deuteronomul 34:5-6). Deschideţi acum la Iuda 9, unde citim: „Arhanghelul Mihail, în disputa lui cu Diavolul, când se certau cu privire la trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci a zis: «Domnul să te mustre!»” Ce anume ar fi putut cauza disputa dintre Hristos (care este Mihail) şi diavolul, în legătură cu trupul lui Moise? Un singur lucru, anume că diavolul avea puterea morţii (Evrei 2:14). El a adus păcatul în lume, iar moartea vine prin păcat. Pe aceia care mor, el îi consideră prada sa legitimă şi refuză să deschidă închisoarea în care îşi ţine prizonierii (Isaia 14:16-17), care este mormântul. El este omul puternic care îşi păzeşte casa, însă Hristos este Cel mai tare decât el care a intrat în casa lui, învingându-l (Luca 11:21-22), iar acum are cheile morţii şi ale mormântului (Apocalipsa 1:18).
Hristos a câştigat puterea aceasta prin moartea Sa (Evrei 2:14), însă El a avut puterea aceasta cu mult înainte de moartea şi învierea Sa, în virtutea făgăduinţei şi a jurământului lui Dumnezeu, care erau garanţia că El va fi oferit ca jertfă. Cunoscând aceste fapte, apoi citind că Hristos s-a certat cu diavolul pentru trupul lui Moise, suntem nevoiţi să tragem concluzia că disputa lor a fost referitoare la învierea lui Moise, Satana având pretenţia că Hristos nu are dreptul să îl ia. Însă în orice dispută cu Satana, Hristos iese victorios, aşa că Moise a fost înviat din morţi şi s-a arătat împreună cu Hristos pe muntele sfânt, ca reprezentant al acelora care, la a doua venire a lui Hristos, vor fi scoşi din mormintele lor ca să fie pentru totdeauna cu Domnul.
Pentru cazul în care ar mai fi vreo umbră de îndoială în mintea cuiva cu privire la faptul că Moise a fost într-adevăr înviat din moarte, gândind că pe munte s-a arătat doar un spirit fără trup, vom declara că (1) despre schimbarea la faţă, Petru a declarat că a fost o reprezentare pentru „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” şi că în ocazia aceea, el, Iacov şi Ioan au văzut cu ochii lor „măreţia Lui” (2 Petru 1:16), ceea ce arată că L-au văzut pe Hristos în slava Lui împărătească; (2) este absolut sigur că atunci când Hristos vine, nu vor fi cu El spirite fără trup, deoarece, spune Pavel, El „va schimba starea umilă a trupului nostru şi îl va face asemenea trupului Său de slavă” (Filipeni 3:21), iar schimbarea aceasta este realizată atât pentru vii, cât şi pentru morţi (1 Corinteni 15:51). Când sfinţii sunt ridicaţi pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh, vor avea trupurile glorificate la fel ca trupul lui Isus. De aceea, (3) întrucât, aşa cum a fost arătat mai sus, schimbarea la faţă a fost o reprezentare, la scară mică, a acestui eveniment glorios, este sigur că Moise trebuie să fi fost prezent acolo în persoană, nu ca umbră.
Schimbarea la faţă este pentru noi, aşa cum a fost şi pentru apostoli, o garanţie sigură a celei de a doua veniri a lui Hristos cu putere şi slavă mare; şi totuşi „avem cuvântul profeţiei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o făclie care străluceşte într-un loc întunecos până se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre”. (2 Petru 1:19 – KJV). Haideţi să studiem acest cuvânt sigur al profeţiei, ca să putem umbla în lumină şi să fim pregătiţi pentru zorii „zilei desăvârşite”.