Salutul – Romani 1:1-7

¹Pavel, rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, ²pe care o făgăduise mai înainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi ³şi care Îl înfăţişează pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, ⁴iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morţi, anume pe Isus Hristos, Domnul nostru. ⁵Prin El am primit har şi apostolie, astfel încât, pentru Numele Lui, să ducem ascultarea de credinţă la toate neamurile, ⁶între care sunteţi şi voi, cei chemaţi ai lui Isus Hristos. ⁷Vouă tuturor care sunteţi în Roma, preaiubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să fiţi sfinţi: har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

Un rob

„Pavel, rob al lui Isus.” Astfel se prezintă romanilor, apostolul. Aceeaşi expresie este folosită în alte^[1] câteva epistole. Unii oameni s-ar ruşina să se numească robi; apostolilor nu le era ruşine.

Este deosebit de important cui slujeşte cineva. Importanţa robului este derivată din demnitatea celui căruia îi slujeşte. Pavel îl slujea pe Domnul Isus Hristos. Oricine poate sluji aceluiaşi Stăpân. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” (Romani 6:16). Chiar şi slujitorul de rând care se supune Domnului este slujitorul Său, nu al omului. „Robilor, ascultaţi în toate privinţele de stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, precum cei ce caută să le fie pe plac oamenilor, ci cu o inimă sinceră, ca unii care vă temeţi de Domnul! Orice faceţi, să faceţi din tot sufletul, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, fiindcă ştiţi că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii! Voi Îi slujiţi Domnului Hristos.” (Coloseni 3:22-24). O gândire ca aceasta nu poate decât să înnobileze chiar şi cea mai banală corvoadă.

Versiunea^[2] noastră nu redă semnificaţia corectă  a termenului folosit de apostol când se numeşte rob. În realitate acesta este „rob legat”^[3]. El a folosit cuvântul obişnuit din greacă pentru sclav. Dacă suntem cu adevărat slujitorii Domnului, suntem slujitori legaţi de El pe viaţă. Este o robie care înseamnă libertate, „căci robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului. Tot astfel, cel liber care a fost chemat este un rob al lui Hristos.” (1 Corinteni 7:22).

Pus deoparte^[4]

Apostolul Pavel era „pus deoparte, ca să vestească evanghelia”. Acelaşi lucru se poate spune despre oricine este cu adevărat robul Domnului. „Nimeni  nu poate sluji la doi stăpâni. Căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori va ţine la unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi avuţiei.” (Matei 6:24). Nimeni nu poate sluji Domnului, şi pe lângă aceasta să slujească în altă parte.

„Vrei să spui că un negustor sau un om de afaceri nu poate fi creştin?” Nicidecum. Ceea ce vreau să spun este că omul nu poate sluji Domnului, şi să slujească şi în altă parte. „Şi orice faceţi, prin cuvânt sau faptă, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumindu-I prin El lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17). Dacă omul nu slujeşte Domnului în afacerea lui, el nu slujeşte Domnului deloc. Adevăratul rob al lui Hristos este cu adevărat pus deoparte (separat - trad. eng.).

Aceasta nu înseamnă că el renunţă la contactul personal cu lumea. Biblia nu susţine călugăria. Păcătosul cu cea mai slabă speranţă este cel care se crede prea bun ca să se asocieze cu păcătoşii. Atunci cum trebuie să fim puşi deoparte (separaţi) pentru evanghelie? Prin prezenţa lui Dumnezeu în inimă.  Moise i-a spus Domnului: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi^[5], eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:15-16)^[6].

Însă cel care este pus deoparte pentru lucrarea de predicare publică a evangheliei, aşa cum era apostolul Pavel, este pus deoparte într-un fel special, astfel că acesta nu se poate angaja într-o altă activitate pentru câştig personal. „Niciun soldat nu se lasă prins cu treburile vieţii, dacă vrea să-i fie pe plac celui ce l-a înscris la oaste.” (2 Timotei 2:4). El nu poate ocupa nicio poziţie, oricât de înaltă, sub guvernări pământeşti. A face aşa înseamnă a-L dezonora pe Maestru şi a-şi subestima slujirea. Slujitorul evangheliei este ambasadorul lui Hristos, şi nu există nicio altă poziţie comparabilă ca onoare.

Evanghelia lui Dumnezeu

Apostolul a declarat că era „pus deoparte, ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. Este vorba de evanghelia lui Dumnezeu care „priveşte pe Fiul Său”. Hristos este Dumnezeu, şi de aceea evanghelia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte apostolul în primul verset al capitolului, este identică cu „Evanghelia lui Hristos” din versetul şaisprezece.

Prea mulţi sunt cei care separă pe Tatăl de Fiul în ceea ce priveşte lucrarea evangheliei. Mulţi o fac inconştient. Dumnezeu Tatăl, la fel ca Fiul, este Mântuitorul nostru. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu.” (Ioan 3:16). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). „(…) şi sfatul de pace va fi între ei amândoi.” (Zaharia 6:13, Fidela). Hristos a venit pe pământ numai ca reprezentant al Tatălui. Cine L-a văzut pe Hristos, la văzut şi pe Tatăl. (Ioan 14:9). Lucrările pe care Hristos le-a făcut au fost lucrările Tatălui, care locuia în El. (Versetul 10).

Chiar şi cuvintele pe care El le-a rostit au fost cuvintele Tatălui. (Versetul 24). Când îl auzim pe Hristos spunând: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”, ascultăm de fapt invitaţia plină de îndurare a lui Dumnezeu Tatăl. Când îl vedem pe Isus ridicând copiii în braţe şi binecuvântându-i, observăm blândeţea Tatălui. Când îl vedem pe Hristos primind pe păcătoşi, amestecându-se cu ei şi mâncând cu ei, iertându-le păcatele şi curăţind cu o atingere hidoşii leproşi, privim bunăvoinţa şi mila Tatălui. Chiar şi atunci când îl vedem pe Domnul nostru pe cruce, cu sângele şiroindu-i din coastă, acel sânge prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu, nu trebuie să uităm că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, astfel că apostolul Pavel a spus: „Biserica lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o cu Însuşi sângele Său.” (Fapte 20:28).

Evanghelia în Vechiul Testament

Evanghelia lui Dumnezeu, pentru care apostolul Pavel s-a declarat pus deoparte, era evanghelia „pe care o făgăduise mai înainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi”. (Romani 1:2). Literal – evanghelia pe care El o anunţase sau o predicase mai înainte. Aceasta ne arată că Vechiul Testament conţine evanghelia şi, de asemenea, că evanghelia din Vechiul Testament este aceeaşi cu cea din Noul Testament. Este singura evanghelie pe care a predicat-o apostolul. Astfel stând lucrurile, nu trebuie să fie un plan ciudat, pentru oameni, să creadă Vechiul Testament şi să facă referire la el ca la o autoritate egală cu a Noului Testament.

Citim că Dumnezeu „i-a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Galateni 3:8)^[7]. Evanghelia predicată oamenilor în timpul vieţii lui Pavel era aceeaşi evanghelie care fusese predicată israeliţilor din vechime. (Evrei 4:2)^[8]. Moise a scris despre Hristos, şi în scrierile sale se găseşte atât de mult din evanghelie încât omul care nu crede ce a scris Moise nu poate crede în Hristos. (Ioan 5:46-47). „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43).

Pavel nu avea decât Vechiul Testament când s-a dus la Tesalonic şi „trei sabate la rând a vorbit cu ei din Scripturi, explicând şi dovedind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi”. (Fapte 17:2-3).

Timotei nu a avut nimic la dispoziţie, în copilăria şi tinereţea sa, decât scrierile Vechiului Testament, iar apostolul i-a scris: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii cine sunt cei de la care le-ai învăţat; din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Hristos Isus.” (2 Timotei 3:14-15).

Mergeţi în Vechiul Testament aşteptându-vă să găsiţi acolo pe Hristos şi neprihănirea Sa, şi veţi primi înţelepciunea care duce la mântuire. Nu faceţi nicio deosebire între Moise şi Pavel, între David şi Petru, între Ieremia şi Iacov, între Isaia şi Ioan.

Sămânţa lui David

Evanghelia lui Dumnezeu „Îl înfăţişează pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul^[9]”. (Romani 1:3)^[10]. Citiţi istoria lui David şi a regilor care au fost descendenţii săi, şi care au devenit strămoşii lui Isus, şi veţi vedea că în ceea ce priveşte natura umană, Domnul a fost dezavantajat de moştenirea Sa mai mult decât poate fi oricine. Mulţi dintre ei au fost idolatri desfrânaţi şi plini de cruzime. Deşi Isus a fost astfel cuprins de slăbiciune, „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. (1 Petru 2:22). Aceasta trebuie să inspire curaj oamenilor aflaţi în cea mai decăzută stare. Ea demonstrează că puterea evangheliei harului lui Dumnezeu poate triumfa asupra eredităţii.

Faptul că Isus a fost născut din sămânţa lui David înseamnă că El este moştenitorul tronului lui David. Despre tronul lui David Domnul a spus: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16). Prin urmare, împărăţia lui David se suprapune peste moştenirea făgăduită lui Avraam, care reprezintă lumea^[11] în întregime.

Despre Isus, îngerul a spus: „Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. El va domni peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1:32-33). Dar toate acestea includeau purtarea blestemului moştenirii şi să sufere moartea. „Pentru bucuria care Îi era pusă înainte”, El „a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea”. (Evrei 12:2). „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus şi I-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2:9).

Cum a fost cu Hristos, tot aşa trebuie să fie şi cu noi – vom intra în împărăţie prin multe necazuri. Cel care se teme de batjocură sau care face din naşterea sa umilă sau din trăsăturile de caracter moştenite o scuză pentru deficienţele sale nu va intra în împărăţia cerurilor. Isus Hristos a suportat cea mai adâncă umilinţă pentru ca toţi cei care se găsesc în această stare să poată, dacă vor, să fie înălţaţi împreună cu El pe cele mai înalte culmi.

Putere prin înviere

Deşi Isus Hristos a avut parte de o naştere umilă, El a fost „în ce priveşte duhul sfinţeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morţi”. (Romani 1:4)^[12]. Nu a fost El Fiul lui Dumnezeu şi înainte de înviere? Nu a fost numit aşa? Desigur; iar puterea învierii s-a manifestat de-a lungul întregii Sale vieţi. Să nu amintim decât de învierea morţilor, când şi-a manifestat puterea învierii, prin puterea care era în El. Învierea morţilor a fost minunea care a convins oamenii, înlăturând orice îndoială din mintea lor.

După înviere, El s-a întâlnit cu ucenicii Săi şi le-a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Moartea lui Hristos a distrus toate speranţele pe care ei şi le puseseră în El, dar când, „după patima Lui, li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi, li S-a arătat timp de patruzeci de zile” (Fapte 1:3), ei au primit dovezi îndestulătoare despre puterea Sa.

Singura lor preocupare din acel moment a fost să dea mărturie despre învierea Sa şi puterea acesteia. Puterea învierii este în conformitate cu duhul sfinţeniei, deoarece prin Duhul Sfânt a fost El înviat. Puterea dată pentru a sfinţi oamenii este puterea care L-a înviat pe Isus din morţi. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce ne este de trebuinţă pentru viaţă şi evlavie.” (2 Petru 1:3).

Ascultarea credinţei

Pavel a spus că, prin Hristos, el a primit harul şi apostolia ca să aducă, pentru Numele Lui, la ascultarea de credinţă pe toate neamurile^[13]. Adevărata credinţă se manifestă prin ascultare. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Hristos a spus: „De ce-mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46). Aceasta înseamnă că mărturisirea credinţei în Hristos care nu este însoţită de ascultare nu are nicio valoare. „Tot astfel şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” (Iacov 2:17). „După cum trupul fără duh este mort, tot astfel şi credinţa fără fapte este moartă.” (Versetul 26).

Omul nu respiră pentru a demonstra că trăieşte, ci respiră pentru că este viu. El trăieşte prin respiraţie. În respiraţie stă viaţa lui. Un om nu poate face fapte bune pentru a demonstra că are credinţă, ci el face fapte bune deoarece faptele sunt rezultatul natural al credinţei. Chiar şi Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, deoarece „credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca dreptate.»” (Iacov 2:22-23).

„Preaiubiţi ai lui Dumnezeu”

Această asigurare dată „tuturor care sunteţi în Roma”^[14] a fost mare mângâiere pentru ei. Câţi oameni au dorit să audă direct din slavă, un înger care să le spună ceea ce Gabriel i-a spus lui Daniel: „Tu eşti preaiubit”! Apostolul Pavel a scris sub inspiraţia directă a Duhului Sfânt, astfel că mesajul de dragoste a venit la fel de direct din cer pentru romani ca şi pentru Daniel. Dumnezeu nu a scos în evidenţă câţiva favoriţi rostindu-le numele, ci a declarat că toţi cei din Roma sunt preaiubiţi ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se uită la faţa omului, şi acest mesaj de dragoste adresat romanilor este, de asemenea, şi pentru noi.  Ei erau „preaiubiţi ai lui Dumnezeu” pur şi simplu „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan 3:16). „Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ieremia 31:3)^[15]. Şi această iubire veşnică faţă de oameni nu se clatină, deşi ei uită de ea; căci celor care au întors spatele şi care au căzut prin păcatul lor, El le spune: „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” (Osea 14:4)^[16]. „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne totuşi credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine.” (2 Timotei 2:13)^[17].

„Chemaţi să fiţi sfinţi”

Cititorul poate observa că în Romani 1:7 cuvintele „să fiţi” sunt subliniate ca fiind adăugate, astfel că în loc de „chemaţi să fiţi sfinţi”, traducerea literală ar fi „chemaţi sfinţi”. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să fie sfinţi, dar pe toţi cei care Îl acceptă El îi numeşte sfinţi. Acesta este titlul lor. Când Dumnezeu îi numeşte pe oameni sfinţi, ei sunt sfinţi.

Aceste cuvinte sunt adresate bisericii din Roma, nu bisericii Romei. Biserica Romei întotdeauna a fost apostaziată şi păgână. Ea a abuzat de cuvântul „sfânt” până când în calendarul ei aproape că a ajuns un nume de ruşine. Roma nu a comis niciodată un păcat mai mare ca distincţia pe care a făcut-o între „sfinţi” şi creştinii de rând, stabilind astfel practic două niveluri de bunătate. I-a făcut pe oameni să creadă că muncitorii şi gospodinele nu sunt şi nu pot fi sfinţi, şi astfel a desconsiderat adevărata sfinţenie de fiecare zi şi a premiat leneveala pioasă şi faptele îndreptăţirii de sine.

Dar Dumnezeu nu are două niveluri de sfinţenie, şi pe toţi credincioşii din Roma, aşa săraci şi necunoscuţi după cum erau mulţi dintre ei, El i-a numit sfinţi. Acelaşi lucru este valabil astăzi în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, deşi oamenii s-ar putea să aibă o părere diferită.

Primele şapte versete din primul capitol al Epistolei către Romani reprezintă salutul. Nicio scrisoare neinspirată nu a cuprins vreodată atât de multe adevăruri în introducerea sa precum găsim în aceasta. Apostolul era atât de plin de dragostea lui Dumnezeu, încât nu putea scrie nicio scrisoare fără să prezinte în introducere aproape întreaga evanghelie. Următoarele opt versete pot fi foarte bine rezumate prin cuvintele „dator tuturor”, căci ele arată plinătatea devotamenului apostolului faţă de ceilalţi. Să le citim cu atenţie şi să nu ne mulţumim cu o singură lectură:

⁸Mai întâi, Îi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci despre credinţa voastră s-a dus vestea în toată lumea. ⁹Martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, prin vestirea Evangheliei Fiului Său, că neîncetat vă pomenesc ¹⁰şi cer totdeauna în rugăciunile mele să reuşesc în sfârşit, prin voia lui Dumnezeu, să ajung la voi. ¹¹Căci doresc să vă văd ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră ¹²sau, mai degrabă, ca să fim şi noi îmbărbătaţi în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa celuilalt, a voastră şi a mea. ¹³Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să am vreun rod şi printre voi, precum în rândul celorlalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. ¹⁴Eu le sunt dator şi grecilor, şi barbarilor, şi celor înţelepţi, şi celor neînvăţaţi, ¹⁵de unde şi dorinţa mea vie ca şi vouă, celor din Roma, să vă vestesc Evanghelia.

O mare deosebire

În zilele apostolului Pavel, credinţa bisericii din Roma a fost vestită întregii lumi^[18]. Credinţa înseamnă ascultare; căci credinţa este considerată drept neprihănire, iar Dumnezeu niciodată nu consideră un lucru că este ceva, decât dacă acel lucru este cu adevărat astfel. Credinţa „lucrează prin dragoste”. (Galateni 5:6). Şi această lucrare este o „lucrare a credinţei”. (1 Tesaloniceni 1:3). Credinţa înseamnă, de asemenea, umilinţă, după cum o arată cuvintele profetului: „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4)^[19]. Omul fără prihană este cel neprihănit; omul a cărui suflet este înălţat nu este fără prihană sau neprihănit, ci omul neprihănit este aşa datorită credinţei sale; de aceea numai omul al cărui suflet nu este înălţat are credinţă. Prin urmare, fraţii romani din timpul lui Pavel erau umili.

Dar acum este cu mult diferit. Un exemplu ne este dat de Catholic Times din 15 iunie 1894. Papa a spus: „Am acordat autoritate episcopilor de rit sirian pentru a se întruni în sinod la Mossul”, a lăudat „supunerea plină de credincioşie” a acelor episcopi şi a ratificat alegerea patriarhului prin „autoritatea noastră apostolică”.  Un ziar anglican şi-a exprimat surprinderea spunând: „Este aceasta o uniune liberă a unor biserici egale, sau este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem?” La care, Catholic Times a răspuns: „Nu este o uniune liberă a unor biserici egale, ci este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem (…). Apărătorului nostru anglican noi răspundem: Nu sunteţi cu adevărat surprinşi. Ştiţi bine ceea ce Roma cere şi întotdeauna va cere – ascultare. Această cerere este acum înaintea lumii, mai mult ca niciodată.”

Dar această cerere nu a fost înaintea lumii în zilele lui Pavel. În acele zile era biserica din Roma; acum este Biserica Romei. Biserica din Roma era cunoscută pentru umilinţa şi ascultarea sa faţă de Dumnezeu. Biserica Romei este cunoscută pentru asumarea cu semeţie a puterii lui Dumnezeu şi pentru  faptul că cere ascultarea faţă de sine.

Rugaţi-vă neîncetat

Apostolul îi implora pe tesaloniceni „să se roage neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:17). El nu îi implora pe alţii să facă ceea ce el nu făcea, căci el le spusese romanilor că, fără încetare, îi amintea întotdeauna în rugăciunile sale^[20]. Nu trebuie să credem că apostolul îi avea în minte pe fraţii din Roma în fiecare oră a zilei, căci atunci nu ar fi putut să se gândească la altceva. Nimeni nu poate fi în rugăciune conştientă în fiecare clipă, însă toţi pot continua „să fie instantaneu în rugăciune” sau, aşa cum se spune în traducerea Young, să „stăruiască în rugăciune”. (Romani 12:12).

Aceasta este în armonie cu ceea ce a spus Mântuitorul, anume că oamenii „trebuie să se roage mereu şi să nu renunţe” sau să obosească. (Luca 18:1). În parabola care urmează, judecătorul necinstit se plânge de faptul că sărmana văduvă „tot venea”. Acesta este un exemplu de rugăciune continuă. Aceasta este o ilustrare a rugăciunii fără încetare. Nu înseamnă că trebuie să fim în orice moment în rugăciune conştientă, pentru că atunci responsabilităţile importante ar fi neglijate, ci înseamnă că nu va trebui să obosim de rugăciune.

Un om al rugăciunii

Acesta era Pavel. El îi amintea pe romani în toate rugăciunile sale. Corintenilor el le-a scris: „Îi mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi.” (1 Corinteni 1:4). Colosenilor: „Îi mulţumim neîncetat lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, când ne rugăm pentru voi.” (Coloseni 1:3). Şi mai expresiv el a scris filipenilor: „Îi mulţumesc Dumnezeului meu – ori de câte ori îmi aduc aminte de voi în toate rugăciunile pe care le fac mereu cu bucurie pentru voi toţi.” (Filipeni 1:3-4). Şi din nou tesalonicenilor: „Îi mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi şi vă amintim în rugăciunile noastre, căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre”. (1 Tesaloniceni 1:2-3). Şi mai departe: „Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea chipul şi să putem împlini lipsurile credinţei voastre.” (1 Tesaloniceni 3:10). Fiului său preaiubit în credinţă el i-a scris: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu o conştiinţă curată, din moşi-strămoşi, când te pomenesc neîntrerupt în cererile mele, zi şi noapte.” (2 Timotei 1:3).

„Bucuraţi-vă întotdeauna”

Secretul pentru aceasta este să ne „rugăm neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:16-17). Apostolul Pavel se ruga atât de mult pentru alţii, încât nu avea timp să-şi facă griji pentru el. El nu-i văzuse pe romani niciodată, dar totuşi se ruga pentru ei cu tot atâta putere ca pentru bisericile pe care le ridicase. Amintind de eforturile şi suferinţele sale, el adaugă că „pe lângă aceste lucruri, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile”. (2 Corinteni 11:28).

„Ca nişte întristaţi, dar totdeauna veseli.” (2 Corinteni 6:10). El a împlinit legea lui Hristos purtând poverile altora. Astfel a putut el să se laude cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Hristos a suferit pe cruce pentru alţii, dar a făcut-o „pentru bucuria ce Îi era pusă înainte”. Cei care sunt cu totul devotaţi altora împărtăşesc bucuria Domnului lor şi se pot bucura în El.

O călătorie rodnică

Pavel s-a rugat din toată inima ca să aibă o călătorie rodnică prin voia lui Dumnezeu pentru a vizita Roma^[21]. Citiţi capitolul douăzeci şi şapte din Faptele Apostolilor şi veţi vedea ce fel de călătorie a avut. Majoritatea oamenilor ar spune că n-a fost o călătorie rodnică. Cu toate acestea nu a existat nicio plângere din partea lui Pavel; şi cine poate spune că n-a avut o călătorie rodnică? „Toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8:28).De aceea trebuie să fi fost rodnică. Este bine ca să ţinem seama de aceste lucruri.

Suntem capabili să privim lucrurile dintr-o perspectivă eronată. Atunci când învăţăm să le vedem aşa cum le vede Dumnezeu, vom descoperi că lucrurile pe care le socotim dezastruoase sunt, de fapt, rodnice. Câte bocete am putea evita, dacă am ţine întotdeauna minte că Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi cum să răspundă la rugăciunile noastre!

Daruri spirituale

Atunci când Hristos „s-a suit în înălţimi, a luat robia roabă, a dat daruri oamenilor”. (Efeseni 4:8). Acestea erau darurile Duhului^[22], deoarece El a spus: „Totuşi, vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc (Eu), Mângâietorul nu va veni la voi. Dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” (Ioan 16:7). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii a spus: „Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, iar noi toţi suntem martori ai Lui. După ce S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fapte 2:32-33).

Aceste daruri sunt descrise astfel: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalţi. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înţelepciune; altuia, un cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, săvârşirea minunilor; altuia, profeţia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:4-11)^[23].

Întăriţi prin darurile spirituale

„Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalţi.” Care este folosul? „Pentru pregătirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:12-13).

Darurile Duhului trebuie să însoţească Duhul. De îndată ce primii ucenici au primit Duhul, potrivit făgăduinţei, ei au primit darurile. Unul dintre daruri, vorbirea în alte limbi, s-a manifestat chiar în cea zi. Deci, de aici rezultă că absenţa darurilor Duhului într-o măsură însemnată în biserică, este dovada absenţei Duhului, bineînţeles nu în întregime, ci în măsura în care Dumnezeu l-a făgăduit.

Duhul trebuia să rămână cu ucenicii pentru totdeauna şi de aceea darurile Duhului trebuie să se manifeste în adevărata biserică până la a doua venire a Domnului^[24]. Aşa cum am declarat anterior, absenţa oricăruia dintre darurile Duhului în măsură bogată, dovedeşte absenţa Duhului în toată plinătatea Lui; şi acesta este secretul slăbiciunii bisericii şi a marilor dezbinări care există. Darurile spirituale întăresc biserica; de aceea biserica care nu are aceste daruri nu poate fi întărită.

Cine poate avea Duhul?

Oricine îl cere din toată inima. (Vezi Luca 11:13). Duhul a fost deja turnat, iar Dumnezeu nu şi-a retras niciodată darul; nu trebuie decât ca creştinii să-L ceară şi să-L primească.

„Eu sunt dator”

Aceasta a fost nota dominantă a vieţii lui Pavel şi secretul succesului său. Astăzi auzim oamenii spunând: „Lumea este datoare să mă întreţină.” Însă Pavel considera că era dator lumii cu propria sa persoană. Totuşi, nu a primit din partea lumii nimic altceva decât lovituri şi insulte. Chiar şi ceea ce primise înainte ca Hristos să-l găsească a fost cu totul o pierdere. Dar Hristos l-a găsit şi i s-a dat, astfel încât a putut sune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2:20)^[25].

Deoarece viaţa lui Hristos era viaţa sa, şi pentru că Hristos S-a dat pe Sine însuşi lumii, Pavel, în mod necesar, a devenit dator faţă de lumea întreagă. La fel s-a întâmplat cu toţi cei care au fost slujitorii Domnului. „David, după ce a slujit în generaţia lui după planul lui Dumnezeu, a murit.” (Fapte 13:36)^[26]. „Dar între voi să nu fie aşa. Cine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul vostru. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:26-28).

Munca personală

Există o concepţie stupidă, larg răspândită, potrivit căreia munca de rând este degradantă, în special pentru un slujitor al evangheliei. Nu este numai vina slujitorilor evangheliei, ci în mare măsură şi a oamenilor fără minte din jurul lor. Aceştia cred că pastorul trebuie să fie întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi că niciodată el nu trebuie să-şi murdărească mâinile cu munca manuală. Astfel de idei nu au fost obţinute niciodată din Biblie. Însuşi Hristos a fost tâmplar, dar totuşi mulţi dintre pretinşii Săi ucenici ar fi şocaţi dacă ar vedea pe pastorul lor tăind şi dând la rindea scândurile, săpând pământul sau cărând pachete.

Există această falsă demnitate, mult prea răspândită, care este cu totul opusă spiritului evangheliei. Lui Pavel nu-i era ruşine şi nici frică să muncească. Şi el nu o făcea doar ocazional, ci zi de zi, în timp ce era implicat în predicare. (Vezi Fapte 18:3-4). El a spus: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au muncit pentru nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine.” (Fapte 20:34). Adresându-se conducătorilor bisericii, el zicea: „Prin toate acestea v-am arătat că, trudind astfel, trebuie să-i ajutaţi pe cei neputincioşi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, căci El Însuşi a zis: «Este mai ferice să dai decât să primeşti.»” (Versetul 35).

Calomniindu-l pe Pavel

La cea de-a doua convenţie internaţională a Mişcării Studenţilor Voluntari pentru Lucrarea Misionară în Străinătate^[27], tema principalei prezentări susţinută într-una din seri a fost: „Pavel, marele misionar.” Vorbitorul a spus că: „Pavel a avut darul de a împărţi lucrarea astfel încât el personal a făcut foarte puţin.” Ideea aceasta prezentată tinerilor voluntari angajaţi în lucrarea misionară a fost stupidă şi dăunătoare deoarece era cu totul falsă şi putea fi orice, dar numai compliment la adresa apostolului nu.

În plus faţă de citatele menţionate mai sus, citiţi următoarele. „N-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci cu osteneală şi trudă, muncind zi şi noapte, ca să nu împovărăm pe niciunul dintre voi.” (2 Tesaloniceni 3:8). „Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele şi mă voi cheltui cu totul pe mine însumi pentru sufletele voastre.” (2 Corinteni 12:15). „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Vorbesc ca un ieşit din minţi: eu şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în bătăi, fără număr.” (2 Corinteni 11:23). „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt, şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am trudit mai mult decât toţi; totuşi, nu eu am trudit, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (1 Corinteni 15:10).

Harul lui Dumnezeu se manifestă prin slujirea faţă de alţii. Harul lui Hristos L-a determinat să se dea pentru noi şi să ia chipul şi condiţia de slujitor. Prin urmare cel care are cel mai mult din harul lui Hristos va lucra cel mai mult. El nu va fugi de muncă, chiar dacă este vorba de cel mai umil serviciu. Hristos s-a coborât până la cele mai mari adâncimi de dragul omului; de aceea cel care crede că există vreo slujire mai prejos de el este de fapt mai presus de asocierea cu Hristos.

Libertatea evangheliei

Libertatea evangheliei este libertatea pe care o dă Dumnezeu oamenilor prin evanghelie. Ea exprimă ideea Sa cu privire la libertate. Este libertatea care se vede în natură şi în toate lucrările mâinilor Sale. Este libertatea vânturilor, care bat încotro vor; este libertatea florilor împrăştiate prin păduri şi pajişti; este libertatea păsărilor, zburând nestingherite în înaltul cerurilor; libertatea razei soarelui ţâşnind din astrul părintesc şi jucându-se pe nori şi vârfurile munţilor; libertatea corpurilor cereşti străbătând fără încetare spaţiul infinit. Aceasta este libertatea care izvorăşte de la marele Creator către toate lucrările Sale.

Gustând libertatea acum

Păcatul este cel care a produs tot ceea ce este îngust, strâmt şi limitat, care a trasat graniţe şi care a făcut ca oamenii să fie zgârciţi şi meschini. Însă păcatul va fi îndepărtat, şi atunci libertatea desăvârşită va fi din nou prezentă în orice parte a creaţiunii. Chiar şi acum, această libertate poate fi gustată permiţând ca păcatul să fie îndepărtat din inimă. Slăvitul privilegiu, oferit acum prin evanghelie tuturor oamenilor, constă în această libertate de care vom continua să ne bucurăm în veşnicie. Cine este acela care susţine că iubeşte libertatea şi care să lase să-i scape această ocazie fără să o valorifice?

Am analizat partea introductivă a epistolei. Primele şapte versete constituie salutul; următoarele opt se referă la problemele personale ale apostolului şi fraţilor din Roma, versetul cincisprezece fiind cel care face legătura dintre introducere şi porţiunea din epistolă care tratează direct problemele doctrinale.

Cititorul să studieze cu atenţie versetele menţionate şi astfel va putea vedea că această împărţire nu este arbitrară şi că ea este evidentă. Dacă cel care citeşte un anumit capitol, va avea în vedere diferitele subiecte care sunt tratate şi trecerea de la o temă la alta, va fi surprins să constate cât este de uşor să înţelegi capitolul respectiv şi să-l păstrezi în memorie. Motivul pentru care atât de mulţi oameni îşi dau seama că este dificil să-şi aducă aminte ce-au citit în Biblie, este că aceştia încearcă să o ţină minte în întregime, fără a acorda o atenţie deosebită detaliilor.

Exprimându-şi dorinţa de a se întâlni cu fraţii romani, apostolul a declarat că este dator atât grecilor, cât şi barbarilor, atât celor înţelepţi, cât şi celor neînţelepţi, şi de aceea era gata să predice evanghelia chiar la Roma, capitala lumii. Versetul cincisprezece şi expresia „să vă vestesc Evanghelia”, constituie nota dominantă a întregii epistole, deoarece apostolul, plecând de la aceasta, îşi abordează natural tema. Prin urmare, avem:

Definiţia evangheliei – Romani 1:16-17

¹⁶Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia (lui Hristos), fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; ¹⁷căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţă spre credinţă, după cum este scris: Cel drept prin credinţă va trăi.

„Nu mi-e ruşine”

Nu există nici un motiv pentru care cuiva să-i fie ruşine de evanghelie; cu toate acestea, multora le-a fost şi le este ruşine de ea. Multor oameni le este atât de ruşine, încât nu concep să se înjosească atât de mult încât s-o accepte; mulţi dintre cei care o acceptă se ruşinează s-o mărturisească. De ce se ruşinează ei? Pentru că nu ştiu ce este evanghelia. Oricine ştie cu adevărat ce este evanghelia, nu se va ruşina de ea sau de vreo porţiune din aceasta.

Dorinţa de putere

Nu este altceva dorit de om atât de mult ca puterea. Este o dorinţă pe care Dumnezeu însuşi a pus-o în om. Din nefericire, diavolul a înşelat pe cei mai mulţi, astfel încât aceştia caută puterea într-o direcţie greşită. Ei cred că aceasta poate fi găsită posedând bogăţie sau funcţii politice, aşa că se grăbesc să pună mâna pe ele. Dar acestea nu asigură puterea pentru care Dumnezeu a creat dorinţa. Dovada o constituie faptul că ele nu satisfac.

Niciun om nu a fost satisfăcut vreodată de puterea obţinută de bogăţie sau poziţie. Oricât de mult ar avea, ei vor mai mult. Nimeni nu găseşte în ele ceea ce credea că va găsi; şi astfel caută să obţină mai mult, închipuindu-şi că-şi vor împlini dorinţele inimii cândva; dar totul este în zadar. Hristos este „dorinţa tuturor popoarelor” (Hagai 2:7)^[28], singura sursă a satisfacţiei depline, deoarece El este întruchiparea adevăratei puteri care există în întregul univers – puterea lui Dumnezeu – „Hristos este puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24).

Puterea şi cunoştiinţa

De obicei se spune: cunoştinţa este putere. Depinde. Dacă luăm în considerare declaraţia poetului potrivit căreia „adevăratul subiect al cercetărilor omului este omul”, atunci bineînţeles că cunoştinţa este orice altceva, dar nu putere. Omul nu este nimic altceva decât slăbiciune şi păcat. Toţi oamenii ştiu că sunt păcătoşi, că fac lucruri care nu sunt bune, dar această cunoştinţă nu le dă nicio putere pentru a-şi schimba cursul. Îi poţi spune unui om toate greşelile, dar dacă nu-i spui nimic mai mult, n-ai făcut decât să-l slăbeşti în loc să-l întăreşti.

Dar cel care împreună cu apostolul Pavel este hotărât să nu ştie nimic altceva „decât pe Isus Hristos, şi încă răstignit”^[29] posedă cunoaşterea care este putere. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea vieţii Sale fără sfârşit. Din cauza lipsei acestei cunoştinţe sunt nimiciţi oamenii. (Osea 4:6). Dar deoarece Hristos este puterea lui Dumnezeu, este corect dacă spunem că puterea reprezintă singurul lucru de care au nevoie oamenii; iar singura putere adevărată, puterea lui Dumnezeu, este descoperită în evanghelie.

Slava puterii

Toţi oamenii onorează puterea. Oriunde puterea este manifestată, se vor găsi întotdeauna oameni care s-o admire. Nu este nimeni care să nu admire şi să aplaude puterea într-o anumită formă. Muşchii puternici sunt admiraţi şi reprezintă un motiv de laudă, indiferent că este vorba de cei ai omului sau ai animalului. Un motor puternic care mişcă mari greutăţi cu uşurinţă, întotdeauna atrage atenţia şi oamenii îl respectă pe cel care l-a construit. Cel bogat, ai cărui bani asigură slujirea a mii de oameni, are întotdeauna admiratori, indiferent cum au fost câştigaţi acei bani. Omul care posedă nobleţe şi poziţie din naştere, sau monarhul care conduce o mare naţiune, are o mulţime de susţinători care-i aplaudă puterea. Oamenii doresc să fie legaţi de un astfel de om, deoarece din această legătură beneficiază de o anumită demnitate, deşi puterea nu este transferabilă.

Însă toată puterea pământului este fragilă şi doar de o clipă, în timp ce puterea lui Dumnezeu este veşnică. Evanghelia este puterea, şi dacă oamenii ar recunoaşte-o drept ceea ce este, n-ar mai fi nimeni căruia să-i fie ruşine ea. Pavel a spus: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” (Galateni 6:14). Aceasta deoarece crucea este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18). Puterea lui Dumnezeu, în orice formă s-ar manifesta, este slavă, nu un motiv de ruşine.

Lui Hristos nu-I este ruşine

Despre Hristos citim: „Căci Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi sunt toţi dintr-Unul singur; de aceea, nu-I este ruşine să-i numească fraţi.” (Evrei 2:11). „Lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evrei 11:16). Dacă Domnului nu-I este ruşine să Se numească fratele muritorilor săraci, slabi şi păcătoşi, cu siguranţă omul nu are niciun motiv să-i fie ruşine de El. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să-ţi fie ruşine de evanghelia lui Hristos! Poate exista vreun caz mai grav de înălţare a eului deasupra lui Dumnezeu? Căci a-ţi fi ruşine de evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu, este o dovadă că omul care se simte astfel ruşinat, în realitate se crede superior lui Dumnezeu considerând că ar fi o înjosire a demnităţii sale să fie asociat cu Domnul.

„Ruşinat de Isus! Mai degrabă

Noaptea să se ruşineze că are o stea;

El împrăştie razele luminii divine

Peste acest suflet al meu întunecat.

Ruşinat de Isus! De îndată

Miezul nopţii să se ruşineze de amiază;

Căci în sufletul meu era miez de noapte până când El,

Strălucitoarea Stea a dimineţii, a alungat întunericul.”

Mântuit prin credinţă

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred. „Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit”. (Marcu 16:16). „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12). „Căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii.” (Romani 10:10)^[30]. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Credinţa lucrează.

Timpul nu ne-ar ajunge să vorbim despre cei care „au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, (…) s-au vindecat de boală.” (Evrei 11:33-34)^[31]. Oamenii ar putea spune: „Nu văd cum este posibil ca să fie făcut neprihănit cineva pur şi simplu crezând.”  N-are nicio importanţă ce poţi vedea tu; nu eşti mântuit prin vedere, ci prin credinţă. Nu ai nevoie să vezi cum se face deoarece Domnul este cel care face lucrarea de mântuire. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă (Efeseni 3:17), şi deoarece El este neprihănirea noastră „El m-a mântuit” (Isaia 12:2). Mântuirea prin credinţă va fi analizată mai pe larg pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, deoarece cartea Romani este în întregime consacrată acestui subiect.

„Întâi a iudeului”

Atunci când Petru, la cererea lui Corneliu, sutaşul roman, şi la porunca Domnului, s-a dus la Cezareea pentru a predica evanghelia neamurilor, primele sale cuvinte pe care le-a rostit când a auzit povestea lui Corneliu au fost: „Înţeleg cu adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în toate popoarele, oricine se teme de El şi înfăptuieşte dreptatea Îi este plăcut.” (Fapte 10:34-35).

Era prima dată când Petru înţelegea acest adevăr, dar nu era prima dată când acest lucru era adevărat. Era un adevăr de când există Dumnezeu. El nu a ales niciodată pe nimeni excluzând pe altul. Înţelepciunea care vine de sus este „nepărtinitoare”. (Iacov 3:17). Este adevărat că evreii ca popor au fost deosebit de favorizaţi de către Dumnezeu, dar ei şi-au pierdut toate privilegiile pur şi simplu deoarece au crezut că Dumnezeu îi iubea mai mult decât pe oricare alţii şi erau exclusivişti. De-a lungul întregii lor istorii, Dumnezeu a încercat să-i facă să vadă că ceea ce le oferise aparţinea lumii întregi, şi că trebuiau să ofere celorlalţi lumina şi privilegiile de care se bucurau.

Cazurile lui Naaman, sirianul, şi al ninivitenilor la care fusese trimis Iona, erau doar câteva dintre multele exemple prin care Dumnezeu a căutat să le arate evreilor că El nu era părtinitor.

Atunci de ce a fost predicată evanghelia mai „întâi (…) iudeului”? Pur şi simplu pentru că evreii erau cei mai aproape. Hristos a fost răstignit la Ierusalim. Din acel loc le-a poruncit ucenicilor Săi să predice evanghelia. La înălţare El a spus: „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la capătul pământului.” (Fapte 1:8). Era cel mai natural lucru ca ei să înceapă predicarea evangheliei în locul şi la oamenii care erau cei mai aproape de ei. Acesta este secretul pentru toată lucrarea misionară. Cel care nu lucrează în evanghelie în casa sa, nu va face nicio lucrare de evanghelizare chiar dacă s-ar duce într-o ţară străină.

Neprihănirea lui Dumnezeu

Domnul spune: „Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!” (Isaia 51:6-7)^[32]. „Să cânte limba mea Cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmii 119:172).

Prin urmare, neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa. Să nu uităm asta. Expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” apare frecvent în Romani, multă confuzie rezultând datorită definiţiilor arbitrare şi variate ce i-au fost atribuite. Dacă acceptăm definiţia dată de Biblie şi nu o abandonăm, în nicio împrejurare, lucrurile vor fi foarte mult simplificate. Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită.

Neprihănirea şi viaţa

Dar cele zece porunci, fie gravate pe table de piatră sau scrise într-o carte, constituie numai declaraţia neprihănirii lui Dumnezeu. Neprihănirea înseamnă a face ce este drept. Ea este activă. Neprihănirea lui Dumnezeu este modul lui Dumnezeu de a face ce este drept, în felul Său. Şi deoarece toate căile Sale sunt drepte^[33], rezultă că neprihănirea lui Dumnezeu nu este altceva decât viaţa lui Dumnezeu. Legea scrisă nu este acţiune, ci este numai descrierea acţiunii. Este o imagine a caracterului lui Dumnezeu.

Adevărata viaţă şi caracterul adevărat al lui Dumnezeu se văd în Isus Hristos, în inima căruia era legea lui Dumnezeu. Nu există neprihănire fără acţiune. Şi deoarece nu este nimeni bun decât Dumnezeu, rezultă că nu există neprihănire decât în viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea şi viaţa lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

Neprihănirea în evanghelie

„Căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu.” Unde? În evanghelie. Ţineţi minte că neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită, cele zece porunci reprezentând o declaraţie a acesteia. Nu există niciun conflict între lege şi evanghelie. Într-adevăr, de fapt legea şi evanghelia ca entităţi diferite nu există. Adevărata lege a lui Dumnezeu este evanghelia; deoarece legea este viaţa lui Dumnezeu, iar noi suntem „mântuiţi prin viaţa Sa”. Evanghelia descoperă legea cea dreaptă a lui Dumnezeu, deoarece evanghelia are în ea însăşi legea. Nu poate exista evanghelie fără lege. Oricine ignoră sau respinge legea lui Dumnezeu, nu cunoaşte deloc evanghelia.

Prima privire

Isus a spus că Duhul Sfânt va convinge lumea de păcat şi neprihănire. (Ioan 16:8). Aceasta este descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în evanghelie. „Unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege.” (Romani 4:15). Păcatul nu poate fi cunoscut decât prin lege. (Romani 7:7). Prin urmare, Duhul Sfânt convinge de păcat făcând cunoscută legea lui Dumnezeu. La prima vedere, neprihănirea lui Dumnezeu face ca omul să-şi simtă păcătoşenia, tot aşa cum ne dăm seama cât de mici suntem atunci când privim un munte înalt. Şi după cum măreţia munţilor înalţi se imprimă din ce în ce mai mult asupra noastră, tot aşa neprihănirea lui Dumnezeu, care „este ca munţii” (Psalmii 36:6)^[34], devine din ce în ce mai măreaţă pe măsură ce o privim. De aceea cel care priveşte continuu la neprihănirea lui Dumnezeu, trebuie continuu să-şi recunoască propria păcătoşenie.

Cea de-a doua privire, mai profundă

Isus Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu. Şi „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17). Dumnezeu nu ne descoperă neprihănirea Sa în evanghelie pentru a cădea zdrobiţi la picioarele Sale din cauza nelegiuirii noastre, ci pentru ca s-o putem primi şi să trăim prin ea. Noi suntem nelegiuiţi şi Dumnezeu doreşte ca să ne dăm seama de aceasta, pentru ca astfel să dorim să primim neprihănirea Sa desăvârşită. Este o descoperire a dragostei Sale; deoarece neprihănirea Sa este legea Sa, iar legea Sa este dragoste. (1 Ioan 5:3).

Astfel, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1:9). Dacă atunci când predicarea evangheliei ne descoperă legea lui Dumnezeu, noi o respingem sau o considerăm greşită pentru că condamnă calea noastră, noi nu facem decât să spunem că nu dorim ca Dumnezeu să-şi pună neprihănirea Sa asupra noastră.

Trăind prin credinţă

„După cum este scris: Cel drept prin credinţă va trăi.” Hristos este „viaţa voastră”. (Coloseni 3:4). Noi suntem „mântuiţi prin viaţa Lui”. (Romani 5:10). Prin credinţă îl primim pe Isus Hristos, deoarece El locuieşte în inimile noastre prin credinţă. (Efeseni 3:17). Locuind în inimile noastre, El este viaţă, căci din inimă ies izvoarele vieţii. (Proverbe 4:23).

Acum vine cuvântul: „Astfel, după cum L-aţi primit pe Hristos Isus Domnul, în El să şi umblaţi, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, sporind în recunoştinţă.” (Coloseni 2:6-7). Atunci când îl primim prin credinţă şi umblăm în El tot aşa cum L-am primit, vom „umbla prin credinţă, nu prin vedere”.

Prin credinţă spre credinţă

Această expresie în aparenţă dificilă, care a fost subiectul atâtor controverse, este foarte clară dacă lăsăm Scriptura să se explice singură. În evanghelie „se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţă spre credinţă, după cum este scris: Cel drept prin credinţă va trăi”. Observaţi că despre „prin credinţă spre credinţă” se spune că este identic cu: „Dar cel drept va trăi prin credinţă”. Drept, înseamnă neprihănit.

Cititorul a observat că, în anumite traduceri, în 1 Ioan 1:9 este folosit cuvântul „neprihănit” în timp ce în versiunea King James găsim cuvântul „drept”. Cele două sunt identice^[35]. Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire; El doreşte ca şi vieţile noastre să fie neprihănire şi de aceea El ne oferă propria Sa viaţă. Această viaţă devine a noastră prin credinţă. Adică, după cum în mod normal trăim respirând, tot aşa noi trebuie să trăim din punct de vedere spiritual prin credinţă, întreaga noastră viaţă trebuind să fie spirituală. Pentru creştin, credinţa este respiraţia prin care trăieşte. Aşa că după cum în mod normal trăim din respiraţie spre respiraţie, tot aşa noi trebuie să trăim spiritual din credinţă spre credinţă.

Nu putem trăi decât respirând pe rând; tot aşa nu putem trăi spiritual decât prin credinţa care este prezentă. Dacă trăim o viaţă de dependenţă conştientă faţă de Dumnezeu, neprihănirea Sa va fi a noastră, căci o vom inspira continuu. Credinţa ne dă putere, căci cei care au exersat-o „au fost întăriţi prin slăbiciune”. (Evrei 11:34, Fidela).

Astfel că despre aceia care acceptă descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu „prin credinţă spre credinţă” se spune: „Ei merg din putere în putere, şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.” (Psalmii 84:7).

Să nu uităm că numai din cuvintele Bibliei trebuie să învăţăm. Tot ajutorul pe care un profesor îl poate da celui care studiază Biblia, constă în a-i arăta cum să-şi focalizeze mai clar mintea asupra cuvintelor autentice ale textelor sacre. De aceea, înainte de toate, citiţi textul de mai multe ori. Nu faceţi lucrul acesta în grabă, ci cu grijă, acordând o atenţie specială fiecărei expresii. Nu irosiţi nicio clipă speculând cu privire la semnificaţia posibilă a textului. Nu există nimic mai rău decât încercarea de a ghici semnificaţia unui text din Scripturi, cu excepţia cazului când se acceptă speculaţia altcuiva. Nimeni nu poate şti mai mult despre Biblie decât Biblia însăşi, iar Biblia este la fel de dispusă să-şi spună povestea oricărei persoane.

Puneţi cu grijă întrebări textului. Sondaţi-l în repetate rânduri, întotdeauna cu un spirit de reverenţă şi rugăciune, pentru a-l face să se descopere. Nu fiţi descurajaţi dacă nu vedeţi de îndată tot ceea ce cuprinde textul respectiv. Aduceţi-vă aminte că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, că el este infinit în profunzimea lui şi că niciodată nu-l veţi putea epuiza. Când daţi peste o expresie dificilă, întoarceţi-vă şi analizaţi-o având în vedere versetele precedente. Să nu vă imaginaţi că veţi putea să înţelegeţi pe deplin un text separat de context. Prin studiul atent al cuvintelor textului, pentru a fi siguri că ştiţi exact ceea ce acesta spune, în curând le veţi avea permanent în minte; şi atunci veţi începe să vă bucuraţi de unele dintre roadele bogate ale studiului Bibliei; căci în anumite momente, pe neaşteptate, o nouă lumină va ţâşni din ele, iar prin ele din alte pasaje din Scriptură pe măsură ce le citiţi.

Dreptatea Judecăţii – Romani 1:18-20

¹⁸Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor, ¹⁹pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei înşişi, fiindu-le descoperit de Dumnezeu. ²⁰Într-adevăr, însuşirile Sale nevăzute – puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Sa – se văd lămurit de la crearea lumii, fiind înţelese prin cele create, astfel încât nu se pot dezvinovăţi,

Cum au pierdut oamenii cunoştinţa – Romani 1:21-23

²¹fiindcă, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci au ajuns să aibă gânduri deşarte, şi inima lor nepricepută s-a întunecat. ²²Au pretins că sunt înţelepţi, dar au ajuns nebuni ²³şi au preschimbat slava Dumnezeului nepieritor într-un chip care seamănă cu omul pieritor, cu păsări, dobitoace şi târâtoare.

Rezultatele ignorării lui Dumnezeu – Romani 1:24-32

²⁴De aceea, Dumnezeu i-a dat pradă poftelor inimilor lor, în necurăţie, astfel încât îşi necinstesc trupurile între ei. ²⁵Au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci! Amin! ²⁶Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a dat pradă unor patimi josnice; căci femeile lor au preschimbat menirea lor firească într-una împotriva firii; ²⁷tot astfel, şi bărbaţii au părăsit menirea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit bărbaţi cu bărbaţi faptele ruşinii şi au primit în ei înşişi răsplata cuvenită pentru rătăcirea lor. ²⁸Şi, fiindcă n-au găsit de cuviinţă să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a dat pradă unei gândiri stricate, ca să facă lucruri neîngăduite. ²⁹Sunt plini de orice fel de nedreptate, ticăloşie, lăcomie, răutate; plini de invidie, ucidere, ceartă, înşelăciune, porniri răutăcioase; sunt bârfitori, ³⁰defăimători, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, ³¹fără pricepere, fără de cuvânt, fără dragoste firească, (neînduplecaţi,) fără milă. ³²Deşi cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, anume că cei ce săvârşesc asemenea fapte sunt vrednici de moarte, nu numai că le fac, ci sunt şi de acord cu cei ce le fac.

Toată nedreptatea condamnată

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva a toată neevlavia şi nedreptatea oamenilor^[36]. „Orice nelegiuire este păcat.” (1 Ioan 5:17). „Păcatul nu este imputat când nu este lege.” (Romani 5:13, Fidela). Prin urmare, în toată lumea se cunoaşte suficient din legea lui Dumnezeu, pentru a priva pe toţi oameni de vreo scuză pentru păcat. Declaraţia din acest verset este identică cu cea din capitolul următor, anume că „Dumnezeu nu caută la faţa omului”. Mânia Sa se manifestă împotriva oricărei nedreptăţi. Nimeni în această lume nu este atât de mare încât să aibă libertatea de a păcătui cu impunitate, şi în acelaşi timp, niciun om nu este atât de neînsemnat încât păcatul lui să fie trecut cu vederea. Dumnezeu este cu totul nepărtinitor. El „judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”. (1 Petru 1:17).

Înăbuşind adevărul

În acest verset se spune că oamenii „înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor”. Anumite persoane au citit cu superficialitate Romani 1:18, ca şi cum aici s-ar spune că oamenii pot avea adevărul în timp ce ei înşişi sunt nelegiuiţi. Există suficiente dovezi că nu aceasta este semnificaţia, dacă ţinem cont de faptul că în acest capitol apostolul vorbeşte în mod special despre cei care nu au adevărul, ci l-au schimbat cu o minciună. Deşi au pierdut cu totul cunoştinţa adevărului, ei au fost condamnaţi pentru păcatul lor.

Ideea este că oamenii înăbuşă adevărul prin nelegiuire. Ne amintim că atunci când Isus s-a dus în patria Sa „n-a făcut multe minuni acolo, din cauza necredinţei lor”. (Matei 13:58). Însă apostolul în acest text vrea să spună mult mai mult. El vrea să comunice, aşa cum o arată suficient de clar contextul, că oamenii prin perversitatea lor înăbuşă lucrarea adevărului lui Dumnezeu în sufletul lor. Dacă nu s-ar opune  adevărului, acesta i-ar sfinţi. Şi rezultatul este acesta:

Dreptatea (neprihănirea) mâniei lui Dumnezeu

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei neevlavii şi oricărei nelegiuiri a oamenilor, şi, pe bună dreptate, „pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei înşişi, fiindu-le descoperit de Dumnezeu”^[37]. Observaţi în special afirmaţia potrivit căreia ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu „este descoperit în ei”. Deşi în traducerea uzuală nota marginală oferă expresia alternativă „lor”^[38], originalul grecesc nu justifică o astfel de exprimare. Indiferent cât de orbeşte ar păcătui oamenii, este o realitate faptul că ei păcătuiesc împotriva unei lumini mari „pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei înşişi”. Cu o astfel de cunoştinţă ce se află nu numai înaintea ochilor lor, ci şi în ei, este uşor de văzut dreptatea mâniei lui Dumnezeu împotriva oricărui păcat, indiferent în cine se găseşte acesta.

Chiar dacă nu ne este perfect clar modul cum este pusă cunoştinţa de Dumnezeu în fiecare om, putem accepta afirmaţia apostolului referitoare la acest fapt. În minunata descriere a nebuniei idolatriei, prezentată în Isaia, ni se spune că omul care-şi face un idol, minte împotriva adevărului pe care-l posedă. „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul, şi să nu zică «N-am oare o minciună în mână?»” (Isaia 44:20)^[39].

Văzându-L pe Cel nevăzut

Despre Moise se spune „că era neabătut, ca şi când L-ar fi avut înaintea ochilor pe Cel Nevăzut”. (Evrei 11:27)^[40]. Acesta nu a fost doar privilegiul lui Moise. Orice om poate face acelaşi lucru. Cum? Deoarece „însuşirile Sale nevăzute – puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Sa – se văd lămurit de la crearea lumii, fiind înţelese prin cele create”.^[41]. Nu a existat nicio perioadă de timp, de la crearea lumii, când oamenii să nu fi avut cunoştinţa de Dumnezeu la îndemână.

„Doamne, cum se văd minunile Tale

Oriunde îmi întorc ochii!

Dacă mă uit la pământul pe care-l calc,

Sau privesc spre cer.

Nu există nicio plantă sau floare aici jos

Care să nu facă cunoscută slava Ta.”

Puterea şi dumnezeirea veşnică

Însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu care sunt cunoscute prin lucrurile făcute de El sunt puterea şi dumnezeirea Sa veşnică. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” (Psalmii 19:1). Isus Hristos este „puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24). „Căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:16-17). „Căci El zice şi se face.” (Psalmii 33:9). El este „Întâiul Născut pus peste toată creaţia”. (Coloseni 1:15)^[42]. El este sursa sau începutul creaţiunii lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:14).

Aceasta înseamnă că întreaga creaţiune îşi are originea în Isus Hristos, care este puterea lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-a rostit, El a creat lumile din propria Sa fiinţă. Prin urmare puterea eternă şi dumnezeirea lui Dumnezeu sunt imprimate în tot ceea ce a fost făcut. Nu putem să ne deschidem ochii, nu putem simţi vântul adiind pe feţele noastre, fără a avea o descoperire clară a puterii lui Dumnezeu.

„Din neamul Lui suntem şi noi”

Atunci când Pavel, pe Dealul lui Marte^[43], i-a mustrat pe atenieni pentru idolatria lor, el a spus că Dumnezeu nu este departe de niciunul dintre noi, „în El trăim, ne mişcăm şi existăm”. Oamenii cărora le vorbea erau păgâni, cu toate acestea este la fel de adevărat pentru ei ca pentru noi. După aceea el a citat unul dintre poeţii lor, care a spus: „din neamul Lui suntem şi noi” şi a pus asupra acestor cuvinte sigiliul adevărului adăugând: „Aşadar, fiindcă suntem din neam de Dumnezeu, nu se cade să credem că dumnezeirea este asemănătoare cu aurul, cu argintul sau cu piatra, chip făurit după meşteşugul şi închipuirea omului.” (Fapte 17:27, 28, 29).

Fiecare mişcare şi fiecare respiraţie a omului este lucrarea puterii veşnice a lui Dumnezeu. Astfel, puterea şi divinitatea veşnică a lui Dumnezeu sunt descoperite fiecărui om. Nu că omul ar fi în vreun fel divin sau că ar avea vreo putere în el însuşi. Dimpotrivă. Omul este ca iarba. „Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea”. (Psalmii 39:5). Faptul că în el însuşi, omul nu este nimic, ba chiar „nimicnicie şi deşertăciune”, constituie dovada puterii lui Dumnezeu care se manifestă în el.

Puterea lui Dumnezeu în iarbă

Priviţi firul micuţ de iarbă care îşi croieşte drum spre lumina soarelui prin pământul tare. El este foarte fragil. Smulgeţi-l şi veţi vedea că nu are nicio putere să stea singur. Este suficient să îndepărtaţi solul de sub el, aşa cum stă în pământ, şi îşi va pierde de îndată poziţia verticală. Depinde de sol ca să-l menţină vertical şi cu toate acestea el îşi croieşte drum împingând spre suprafaţă prin pământul tare. Disecaţi-l cu oricât de multă atenţie şi nu veţi găsi nimic care să indice deţinerea puterii. Frecaţi-l între degete şi veţi vedea că de abia există substanţă în el. Este aproape cel mai fragil lucru din natură, dar totuşi adesea el îndepărtează pietre mari care stau în calea creşterii sale.

De unde vine această putere? Ea nu este inerent în iarbă, nu este nimic altceva decât puterea vieţii lui Dumnezeu, lucrând potrivit cuvântului Său, aşa cum a spus la început: „Să dea pământul verdeaţă.”

Evanghelia în creaţiune

Am văzut că puterea lui Dumnezeu se manifestă în fiecare lucru creat. Din pasajul studiat săptămâna trecută am învăţat că evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna aceeaşi, căci în textul pe care-l studiem se vorbeşte despre „puterea Sa veşnică”. Prin urmare puterea care se manifestă în lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu este aceeaşi putere care lucrează în inimile oamenilor pentru a-i salva din păcat şi moarte. De aceea putem fi siguri că Dumnezeu şi-a alcătuit fiecare parte a universului Său pentru a fi un predicator al evangheliei. Aşa că oamenii nu numai că pot afla de existenţa lui Dumnezeu din lucrurile pe care le-a făcut, ci ei pot cunoaşte şi puterea Sa veşnică spre mântuirea lor. Versetul douăzeci din primul capitol din Romani este o completare la versetul şaisprezece. Acesta ne spune cum putem cunoaşte puterea evangheliei.

Stelele pe post de predicatori

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul. Şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Psalmii 19:1-4)^[44].

Acum citiţi Romani 10:13-18: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Dar cum Îl vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: «Ce frumoase sunt picioarele (celor ce vestesc pacea, ale) celor ce aduc veşti bune!» Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Aşa cum zice Isaia: «Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?» Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar eu întreb: «N-au auzit ei?» Dimpotrivă, «pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor».”

În acest text se răspunde tuturor obiecţiilor pe care oamenii le ridică împotriva pedepsirii păgânilor. Aşa cum s-a declarat în primul capitol, ei sunt fără scuză. Evanghelia a fost prezentată fiecărei creaturi de sub ceruri. Se recunoaşte faptul că oamenii nu pot chema pe acela în care n-au crezut, că ei nu pot crede în acela despre care n-au auzit şi nu pot auzi fără un predicator. Şi ceea ce ei ar trebui să audă, şi de care n-au ascultat, este evanghelia.

După ce face aceste afirmaţii, apostolul întreabă: „N-au auzit ei?”, pentru ca imediat să răspundă singur la întrebarea sa repetând cuvintele ce se găsesc în psalmul 19: „Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor”. Învăţăm astfel că povestea pe care cerurile o istorisesc zi după zi este evanghelia, iar cunoştinţa de care acestea dau de ştire noapte după noapte este cunoştinţa de Dumnezeu.

Cerurile descoperă neprihănirea

Având în vedere faptul deja stabilit că povestea pe care cerurile o istorisesc este evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, putem foarte uşor urmări pănă la capăt psalmul 19. Cititorul ocazional ar putea crede că există o întrerupere în continuitatea acestui psalm. După ce se referă la ceruri, scriitorul începe brusc să vorbească despre desăvârşirea legii lui Dumnezeu şi despre puterea ei de convertire. „Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.” (Versetul 7)^[45]. Însă nu există nicio întrerupere. Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu, evanghelia descoperă neprihănirea lui Dumnezeu, iar cerurile predică evanghelia; prin urmare, rezultă că cerurile descoperă neprihănirea lui Dumnezeu. „Cerurile vestesc dreptatea Lui, şi toate popoarele văd slava Lui.” (Psalmii 97:6).

Slava lui Dumnezeu este bunătatea Sa, căci ni se spune că din cauza păcatului oamenii sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23). De aceea putem şti că oricine priveşte cerurile cu respect, văzând în acestea puterea Creatorului, şi se predă acestei puteri, este călăuzit către neprihănirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Chiar soarele, luna şi stelele, a căror lumină nu constituie decât o parte a slavei Domnului, vor face ca această slavă să strălucească în sufletul lui.

Fără scuze

Prin urmare, cât de evident este faptul că oamenii nu au nicio scuză pentru practicile lor idolatre. Atunci când adevăratul Dumnezeu se descoperă în toate, şi prin puterea Sa îşi face cunoscută dragostea, ce scuză pot avea oamenii pentru că nu-L cunosc şi nu I se închină?

Dar este oare adevărat că Dumnezeu îşi face cunoscută dragostea tuturor oamenilor? Da, este la fel de adevărat ca faptul că El se face cunoscut, căci „Dumnezeu este dragoste”. Oricine îl cunoaşte pe Domnul trebuie să cunoască dragostea Sa. Dacă acest lucru este valabil pentru păgâni, cât de lipsiţi de scuze sunt oamenii care trăiesc în ţinuturi în care evanghelia se predică prin viu grai din Cuvântul Său scris.

Cauza idolatriei

Cum se face că deşi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine şi adevărul Său atât de clar, există atât de mulţi oameni care se află într-o totală ignoranţă faţă de El? Răspunsul este: „Deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.”^[46]

Există un lucru pe care Dumnezeu l-a dat ca sigiliu şi semn al divinităţii Sale, şi acesta este Sabatul.

Referindu-se la oameni El spune: „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12)^[47]. Lucrul acesta este în armonie cu ceea ce am învăţat din Romani; căci textul nostru ne spune că puterea şi divinitatea lui Dumnezeu sunt înţelese de către oamenii pricepuţi, prin lucrurile pe care El le-a făcut, iar Sabatul este marele memorial al creaţiunii. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea (…) Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exodul 20:8-11)^[48]. Dacă oamenii ar fi păstrat întotdeauna Sabatul, aşa cum a fost dat, niciodată n-ar fi existat idolatrie; căci Sabatul descoperă puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a crea şi de a lucra neprihănre.

Gândiri deşarte

Oamenii au devenit „deşerţi în închipuirile lor, şi inima lor fără înţelegere a fost întunecată”. Gibbon spune despre speculaţiile filosofilor antici că „judecata lor a fost adesea călăuzită de imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost stimulată de orgoliul lor”. Căderea lor a fost asemenea căderii îngerului care a devenit Satana. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.»” (Isaia 14:12-14).

Care a fost cauza acestei înălţări de sine şi a căderii? „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.” (Ezechiel 28:17)^[49]. Depinzând cu totul de Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi măreţie pe care le avea, el nu l-a proslăvit pe Dumnezeu, ci a crezut că toate talentele sale îşi aveau originea în el însuşi; şi astfel, pentru că, în mândria sa, s-a deconectat de la sursa luminii, el a devenit prinţul întunericului. Tot aşa s-a întâmplat şi cu omul.

Schimbarea adevărului în minciună

„Nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu.”^[50] În natură vedem manifestarea unei mari puteri, însă aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Toate tipurile de forţe numite de filozofi, şi despre care ei declară că sunt inerente materiei, nu reprezintă decât acţiunea vieţii lui Dumnezeu în lucrurile pe care le-a făcut. Hristos „este mai înainte de toate şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:17). Prin urmare, coeziunea nu este decât puterea nemijlocită a vieţii lui Hristos. Gravitaţia este aceeaşi putere, căci despre corpurile cereşti se spune: „Aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” (Isaia 40:26). Însă oamenii au urmărit toate manifestările naturii, şi în loc să vadă în acestea puterea unui Dumnezeu suprem, ei au atribuit divinitatea lucrurilor în sine.

Astfel, uitându-se la ei şi văzând ce lucruri măreţe pot realiza, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu ca dătător şi susţinător al tuturor lucrurilor, Cel în care trăiau, se mişcau şi existau, ei au ajuns la concluzia că prin natură sunt divini. Astfel ei au schimbat adevărul în minciună.

Adevărul este că viaţa şi puterea lui Dumnezeu se manifestă în tot ceea ce a făcut El; minciuna constă în faptul că forţa care se manifestă în toate lucrurile este inerentă lucrurilor respective. În acest fel oamenii pun creatura^[51] în locul Creatorului.

Privind înăuntru

Marc Aureliu, care este considerat cel mai mare filosof păgân, a spus: „Priviţi înăuntru. Înăuntru se află fântâna binelui şi aceasta va curge continuu dacă vei săpa în permanenţă.” Aceasta exprimă esenţa întregului păgânism. Eul era suprem. Dar acest spirit nu este specific pentru ceea ce se numeşte păgânism, căci este o idee foarte răspândită în zilele noastre; cu toate acestea, nu este nimic altceva decât esenţa păgânismului. Reprezintă o parte a închinării faţă de creatură în locul Creatorului. Deci este normal ca să se pună pe ei în locul Său; şi atunci când fac acest lucru, în mod necesar se uită la ei înşişi, şi nu la Dumnezeu, pentru a vedea bunătatea.

Care este singurul lucru pe care-l pot vedea oamenii atunci când privesc înăuntru? „(…) gândurile rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuinţa.” (Marcu 7:21-22). Chiar apostolul Pavel a spus: „Ştiu, desigur, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească.” (Romani 7:18). Ei bine, atunci când omul priveşte la toate aceste rele care se găsesc în el în mod normal, şi crede că este bine şi că poate obţine binele din el însuşi, rezultatul se poate vedea clar: cea mai josnică răutate. Acesta de fapt spune: „Răutate, fi tu binele meu.”

Înţelepciunea lumii acesteia

„Lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înţelepciune.” (1 Corinteni 1:21). Ascuţimea intelectului nu este credinţă, nici nu este un înlocuitor pentru credinţă. Cineva poate fi un învăţat strălucitor şi cu toate acestea să fie cel mai josnic om. Cu mai mulţi ani în urmă, un om condamnat pentru zece sau mai multe crime odioase a fost spânzurat şi, cu toate acestea, el era un învăţat şi un om de ştiinţă, deţinând o poziţie înaltă în societate. Învăţătura nu înseamnă creştinism, deşi creştinul poate fi un om învăţat. Invenţiile cele mai actuale nu vor salva niciodată pe om de la pierzanie. Un filosof modern a spus că „idolatria nu poate exista alături de cele mai mari realizări în domeniul artei şi culturii pe care lumea le-a cunoscut vreodată”. Dar în acelaşi timp oamenii erau scufundaţi într-o asemenea nelegiuire precum cea la care se referă apostolul în ultima parte a primului capitol din Romani. Chiar şi reputaţii înţelepţi erau aşa cum sunt descrişi în acest pasaj oamenii. Era rezultatul normal al faptului că priveau la ei înşişi pentru a găsi neprihănirea.

În zilele din urmă

Citiţi ultimele versete ale primului capitol din Romani dacă doriţi să aveţi o imagine a felului în care va arăta lumea în zilele din urmă. Cel care crede într-un mileniu de pace şi neprihănire înaintea venirii Domnului, cu siguranţă va fi şocat, însă el trebuie să fie şocat.  Citiţi cu grijă acea listă de păcate şi după aceasta observaţi cât de exact se potrivesc cu următoarele:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, fără evlavie, lipsiţi de afecţiune, neînduplecaţi, bârfitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, nesăbuiţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2 Timotei 3:1-5). Toate acestea izvorăsc din eu, adevărata sursă a răului de care Pavel îi făcea vinovaţi pe păgâni. Aceste lucruri sunt faptele firii păcătoase. (Vezi Galateni 5:19-21). Ele sunt rezultatul normal al încrederii în sine.

În ciuda declaraţiei apostolului, sunt foarte puţini cei care vor crede că această situaţie va fi generală, în mod special printre cei care mărturisesc credinţa. Însă sămânţa care produce o asemenea recoltă este deja semănată pe scară largă. Papalitatea, „omul fărădelegii, fiul pierzării, cel care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice aşa-zis dumnezeu sau obiect care primeşte închinare”, reprezintă cea mai mare forţă în creştinismul declarat, iar puterea sa creşte în fiecare zi. Şi cum creşte ea? Nu atât de mult prin acţiune directă, cât mai ales prin acceptarea orbeşte a principiilor ei de către protestanţii declaraţi. Ea s-a aşezat deasupra lui Dumnezeu gândindu-se să schimbe legea Sa. (Daniel 7:25). A adoptat cu îndrăzneală ziua păgână închinată soarelui, duminica, în locul Sabatului Domnului, memorialul creaţiunii, şi sfidător arată^[52] spre aceasta ca semn al autorităţii sale. Iar majoritatea protestanţilor o urmează, acceptând un obicei care reprezintă înălţarea omului deasupra lui Dumnezeu, simbolul îndreptăţirii prin fapte în loc de credinţă.

Atunci când creştinii declaraţi se agaţă de obiceiuri omeneşti în ciuda poruncii clare a Domnului şi îşi justifică obiceiul făcând apel la părinţii bisericii, oameni care studiaseră filosofia păgână, calea spre orice rău pe care inima lor l-ar alege, nu poate fi decât o continuă decădere. „Cine are urechi de auzit, să audă.”

 

^[1]. Vezi Tit 1:1 (n.ed.).

 

^[2]. Traducerea în limba engleză a Bibliei folosită de autor (n.ed.).

 

^[3]. În limba greacă termenul este „doulos” şi este derivat fie de la un cuvânt care înseamnă „a lega”, „a pune în lanţuri”, fie de la un termen care înseamnă „a prinde în capcană”, „a captura” (n.ed.).

 

^[4]. În limba engleză cuvântul folosit aici este „separat” (n.ed.).

 

^[5]. Separaţi (n.ed.).

 

^[6]. „Căci în ce va fi cunoscut aici că eu şi poporul tău am găsit har înaintea ochilor tăi? Nu este în aceea că mergi cu noi? Astfel vom fi separaţi, eu şi poporul tău, dintre toate popoarele care sunt pe faţa pământului.” – Exodul 33:16 - Fidela.

 

^[7]. „(…) i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia, spunând: «În tine toate naţiunile vor fi binecuvântate.»” – Galateni 3:8 – Fidela.

 

^[8]. „Pentru că nouă, ca şi lor, ne-a fost predicată evanghelia.” – Evrei 4:2 – Fidela.

 

^[9]. „Cu privire la Fiul Său, Isus Hristos Domnul nostru, care a fost făcut din sămânţa lui David conform cărnii.” - Romani 1:3, traducere liberă din KJV (n.ed.).

 

^[10]. „Despre Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost născut conform cărnii din sămânţa lui David.” – Romani 1:3 – Fidela.

 

^[11]. „Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminţei lui făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci pe temeiul dreptăţii care se capătă prin credinţă.” - Romani 4:13 (n.ed.).

 

^[12]. „Şi făcut cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu cu putere, conform duhului sfinţeniei, prin învierea dintre morţi.” – Romani 1:4 – Fidela.

 

^[13]. „Prin el noi am primit har şi apostolie, pentru ascultare faţă de credinţă printre toate naţiunile, pentru numele lui.” –Romani 1:5 – Fidela.

 

^[14]. „Tuturor celor din Roma, preaiubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi sfinţi: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi Domnul Isus Cristos.” – Romani 1:7  – Fidela.

 

^[15]. „Domnul mi s-a arătat din vechime, spunând: Da, te-am iubit cu o dragoste veşnică; de aceea cu bunătate iubitoare te-am atras.” – Ieremia 31:3 – Fidela.

 

^[16]. „Voi vindeca decăderea lor, îi voi iubi de bunăvoie; căci mânia mea s-a întors de la el.” – Osea 14:4 – Fidela.

 

^[17]. „Dacă nu credem, totuşi el rămâne credincios; nu se poate nega pe sine însuşi.” – 2 Timotei 2:13 – Fidela.

 

^[18]. „Întâi, mulţumesc Dumnezeului meu prin Isus Cristos pentru voi toţi, deoarece credinţa voastră este vestită în toată lumea.” – Romani 1:8 – Fidela.

 

^[19]. „Iată, sufletul lui care este înălţat, nu este integru în el, dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” – Habacuc 2:4 – Fidela.

 

^[20]. „Fiindcă martor îmi este Dumnezeu, căruia îi servesc cu duhul meu în evanghelia Fiului său, cum neîncetat vă amintesc întotdeauna în rugăciunile mele.” – Romani 1:9 – Fidela.

 

^[21]. „Cerând, dacă ar fi posibil acum în sfârşit să vin la voi, să am o călătorie bună prin voia lui Dumnezeu.” – Romani 1:10 – Fidela.

 

^[22]. „Fiindcă tânjesc să vă văd, ca să vă împart vreun dar spiritual, ca voi să fiţi întăriţi.” – Romani 1:11 – Fidela.

 

^[23]. „Şi sunt diversităţi ale darurilor, dar acelaşi Duh; Şi sunt diferenţe ale serviciilor, dar acelaşi Domn; Şi sunt diversităţi ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar manifestarea Duhului este dată fiecăruia spre folos. Fiindcă unuia îi este dat, prin Duhul, cuvântul înţelepciunii; şi altuia cuvântul cunoaşterii, prin acelaşi Duh; Şi altuia credinţa prin acelaşi Duh; şi altuia darurile vindecării prin acelaşi Duh; Şi altuia lucrarea miracolelor; şi altuia profeţie; şi altuia discernerea duhurilor; şi altuia diferite limbi; şi altuia traducerea limbilor. Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte aşa cum voieşte.” – 1 Corinteni 12:4-11 – Fidela.

 

^[24]. „Pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrarea servirii, pentru edificarea trupului lui Cristos, Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos.” – Efeseni 4:12-13 – Fidela.

 

^[25]. „Sunt crucificat împreună cu Cristos totuşi trăiesc, dar nu eu, ci Cristos trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine.” – Galateni 2:20 – Fidela.

 

^[26]. „Fiindcă David, după ce a servit propriei sale generaţii prin voia lui Dumnezeu, a adormit.” – Fapte 13:36 – Fidela.

 

^[27]. Student Volunteer Movement for Foreign Missions a fost fondată în anul 1886 cu scopul de a recruta studenţi din colegii şi universităţi pentru scopuri misionare în afara Statelor Unite. Primul lider al organizaţiei a fost Arthur Tappan Pierson (n.ed.).

 

^[28]. „Şi voi clătina toate naţiunile şi dorinţa tuturor naţiunilor va veni, şi voi umple casa aceasta cu glorie, spune DOMNUL oştirilor.” – Hagai 2:7 – Fidela.

 

^[29]. „Fiindcă am decis să nu ştiu printre voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe el crucificat.” – 1 Corinteni 2:2 – Fidela.

 

^[30]. „Căci cu inima omul crede pentru dreptate.” – Romani 10:10 – Fidela.

 

^[31]. „Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, au fost întăriţi prin slăbiciune, au devenit viteji în luptă, au pus pe fugă armatele străine.” – Evrei 11:34 – Fidela.

 

^[32]. „Ridicaţi-vă ochii spre ceruri şi priviţi la pământul de dedesubt, fiindcă cerurile vor dispare ca fumul şi pământul va îmbătrâni ca un veşmânt şi cei ce locuiesc pe el vor muri în acelaşi fel, dar salvarea mea va fi pentru totdeauna şi dreptatea mea nu va fi abolită. Daţi-mi ascultare, voi care cunoaşteţi dreptatea, poporul în a cărui inimă este legea mea.” – Isaia 51:6-7 – Fidela.

 

^[33]. „Limba mea va vorbi despre cuvântul tău, pentru că toate poruncile tale sunt dreptate.” – Psalmii 119:172 – Fidela.

 

^[34]. „Dreptatea ta este ca munţii cei mari.” – Psalmii 36:6 – Fidela.

 

^[35]. Traducerea lui Dumitru Cornilescu foloseşte termenii „neprihănit” şi „neprihănire”, EDCR şi Fidela folosesc „drept” şi „dreptate”.

 

^[36]. „Fiindcă furia lui Dumnezeu este revelată din cer împotriva a toată neevlavia şi nedreptatea oamenilor care ţin adevărul în nedreptate.” – Romani 1:18 – Fidela.

 

^[37]. „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat în ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat.” – Romani 1:19 – Fidela.

 

^[38]. În loc de „în ei”, „lor”. „Le este descoperit lor” (n.ed.).

 

^[39]. „El se hrăneşte cu cenuşă, o inimă înşelată l-a abătut, încât nu îşi poate elibera sufletul, nici nu spune: Nu este o minciună în dreapta mea?.” – Isaia 44:20 – Fidela.

 

^[40]. „fiindcă a îndurat, ca văzând pe cel care este invizibil.” – Evrei 11:27 – Fidela.

 

^[41]. „Fiindcă lucrurile invizibile ale lui de la creaţia lumii sunt văzute clar, fiind înţelese prin lucrurile făcute, deopotrivă puterea lui eternă şi Dumnezeirea; aşa că ei sunt fără scuză.” – Romani 1:20 – Fidela.

 

^[42]. „întâiul născut din toată creaţia.” – Coloseni 1:15 – Fidela.

 

^[43]. Areopag, o stâncă proeminentă localizată la nord-vest de Acropola din Atena, Grecia. Denumirea vine de la „Aρειος πάγος” – „stânca lui Ares”, zeul războiului în mitologia greacă. „Dealul lui Marte” este o denumire romană, Marte fiind echivalentul roman a lui Ares.

 

^[44]. „Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea cerului arată lucrarea mâinilor sale. O zi rosteşte altei zile această cuvântare şi o noapte arată această cunoaştere altei nopţi. Nu este nici cuvântare nici limbaj unde sunetul lor să nu fie auzit. Coarda lor a străbătut tot pământul şi cuvintele lor până la marginea lumii.” – Psalmii 19:1-4 – Fidela.

 

^[45]. „Legea DOMNULUI este desăvârşită, convertind sufletul; mărturia DOMNULUI este sigură, înţelepţind pe cel simplu.” – Psalmii 19:7 – Fidela.

 

^[46]. „Întrucât, cunoscându-l pe Dumnezeu, nu l-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu au fost mulţumitori.” – Romani 1:21 – Fidela.

 

^[47]. „Mai mult, le-am dat de asemenea sabatele mele, să fie un semn între mine şi ei, ca să ştie că eu sunt DOMNUL care îi sfinţeşte.” – Ezechiel 20:12 – Fidela.

 

^[48]. „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi fă toată munca ta, Dar a şaptea zi este sabatul DOMNULUI Dumnezeul tău: în ea să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vita ta, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale; Căci în şase zile DOMNUL a făcut cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi s-a odihnit în a şaptea zi, pentru aceasta DOMNUL a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o.” – Exodul 20:8-11 – Fidela.

 

^[49]. „Inima ta a fost înălţată din cauza frumuseţii tale; tu ţi-ai corupt înţelepciunea datorită strălucirii tale.” – Ezechiel 28:17 – Fidela.

 

^[50].  „(…) nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu.” – Romani 13:1 – Fidela.

 

^[51]. Aici poate fi luat în considerare panteismul – o concepţie filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie şi universul – şi panenteismul – filozofie similară cu panteismul dezvoltată în anul 1828, de către filosoful german Karl Christian Friedrich Krause.

 

^[52]. Cititorul este îndrumat să citească o serie de patru articole publicate în revista catolică The Catholic Mirror, reeditate de editorii aceleiaşi publicaţii într-o broşură intitulată The Christian Sabbath (Sabatul creştin). Broşura poate fi citită în limba română, online, pe site-ul www.evangheliavesnica.ro. Se poate descărca şi în format PDF (n.ed.).