Să ne reamintim că al nouălea capitol din Romani prezintă starea Israelului după trup – cei care sunt cunoscuţi drept Israel. Ei „sunt despărţiţi de Hristos”. Ei „urmărea(u) o lege a dreptăţii”, dar n-au ajuns la neprihănire pentru că n-au căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Prin urmare, neamurile au căpătat întâietate faţă de ei deoarece au căutat neprihănirea pe calea cea bună, adică prin credinţă.

Astfel au fost împlinite cuvintele lui Hristos, adresate iudeilor având o neprihănire a lor înşişi: „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”, şi din nou: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roade.” (Matei 21:31, 43).

Dar Domnul nu şi-a părăsit poporul din cauză că s-au poticnit de Piatra care a fost pusă ca temelie. El a avut îndelungă răbdare, chiar şi cu vasele mâniei pregătite pentru distrugere. Astfel, apostolul continuă:

Slăvita evanghelie - Romani 10:1-21

¹Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru ei este să fie mântuiţi. ²Mărturisesc despre ei că au râvnă pentru Dumnezeu, dar lipsită de pricepere, ³căci, fiindcă n-au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi au căutat să-şi statornicească propria lor dreptate, nu s-au supus îndreptăţirii de la Dumnezeu. ⁴Hristos este ţinta Legii, în vederea îndreptăţirii fiecăruia care crede. ⁵Într-adevăr, Moise descrie astfel dreptatea pe care o dă Legea: Omul care face acestea va trăi prin ele. ⁶Pe când dreptatea care vine din credinţă vorbeşte astfel: Să nu spui în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (adică să-L coboare pe Hristos) ⁷sau: Cine se va coborî în adânc? (adică să-L scoale pe Hristos din morţi). ⁸Dar ce spune ea? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. ⁹Dacă-L mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit; ¹⁰căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii, iar cu gura se mărturiseşte în vederea mântuirii. ¹¹După cum zice Scriptura: Oricine crede în El nu va fi făcut de ruşine. ¹²Într-adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci pentru toţi este acelaşi Domn, care Îşi revarsă bogăţiile peste toţi cei ce-L cheamă. ¹³Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. ¹⁴Dar cum Îl vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? ¹⁵Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: Ce frumoase sunt picioarele (celor ce vestesc pacea, ale) celor ce aduc veşti bune! ¹⁶Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Aşa cum zice Isaia: Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră? ¹⁷Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. ¹⁸Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor. ¹⁹Dar întreb iarăşi: „Oare n-a cunoscut Israel lucrul acesta?” Mai întâi spune Moise: Vă voi întărâta la gelozie prin cei care nu sunt un neam, printr-un neam fără pricepere vă voi stârni mânia. ²⁰Iar Isaia îndrăzneşte şi spune: Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine. ²¹Pe când către Israel zice: Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi care întoarce vorba.

Râvnă lipsită de pricepere^[1]

„Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine.” Râvna este foarte necesară pentru a realiza ceva; dar râvna fără pricepere este ca un cal sălbatic fără zăbală sau frâu. Se vede o activitate intensă, dar ea este inutilă. Sau este ca omul care arată o mare râvnă şi nerăbdare de a ajunge într-un anumit loc, dar care călătoreşte în direcţie greşită. Indiferent cât de multă râvnă ar avea un om, el nu va ajunge niciodată într-un loc care este la nord faţă de el, călătorind spre sud. Ignoranţa anulează râvna. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă.” (Osea 4:6).

Ignoranţa lui Israel

Ei „n-au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu”^[2]. Acesta este un tip de ignoranţă care nu a dispărut odată cu generaţia care a trăit atunci şi care nu este limitată la un anumit popor. Dar ceea ce a făcut ca, în situaţia de faţă, ea să fie cu mult mai gravă, a fost faptul că această ignoranţă în privinţa lui Dumnezeu era asociată cu cea mai înaltă mărturisire de slujire a Sa.

Neprihănirea lui Dumnezeu

Neprihănirea lui Dumnezeu este ceva dincolo de o expresie. Este ceva cu totul diferit de o înşiruire de cuvinte sau chiar de o simplă declaraţie a legii. Nu este nimic altceva decât viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. După cum gustul dulce nu poate exista fără ceva care să fie dulce, tot aşa nu există neprihănire abstractă. Neprihănirea trebuie în mod necesar să fie legată de o fiinţă vie. Însă numai Dumnezeu este neprihănit. (Vezi Marcu 10:18). Prin urmare oriunde se găseşte neprihănire, acolo Dumnezeu trebuie să fie activ. Neprihănirea este trăsătura caracteristică a lui Dumnezeu.

Formă şi realitate

Iudeii aveau „forma cunoaşterii şi a adevărului în lege” (Romani 2:20, Fidela), dar nu aveau însuşi adevărul. Legea lui Dumnezeu, aşa cum este scrisă pe tablele de piatră sau într-o carte, este cât se poate de desăvârşită. Dar între aceasta şi legea adevărată exista aceeaşi deosebire ca între fotografia unui om şi omul în sine. Nu era decât o umbră. În literele scrise nu exista deloc viaţă, acestea nu puteau face nimic. Ele nu erau decât declaraţia a ceea ce există doar în viaţa lui Dumnezeu.

Neprihănire deşartă

Iudeii ştiau foarte bine că acele cuvinte de pe piatră sau din carte nu puteau face nimic, dar deoarece erau ignoranţi în privinţa neprihănirii pe care cuvintele nu făceau decât să o descrie, ei s-au apucat să-şi construiască propria neprihănire. Ei nu ar fi făcut niciodată lucrul acesta dacă nu ar fi fost ignoranţi în privinţa neprihănirii lui Dumnezeu. Despre aceasta psalmistul spune: „Dreptatea^[3] Ta este ca munţii lui Dumnezeu.” (Psalmii 36:6).

Un asemenea efort, indiferent cât de mare ar fi fost râvna, nu putea decât să conducă la un eşec lamentabil. Saul din Tars era „peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor”^[4] faţă de oricare altul din rangul său şi, cu toate acestea, atunci când a ajuns la o corectă înţelegere, acele lucruri pe care le considera un câştig a fost obligat să le socotească drept pierdere. Cu alte cuvinte, cu cât încerca mai mult să-şi construiască propria neprihănire, cu atât el devenea mai rău.

Supunere faţă de neprihănire

Dacă iudeii nu ar fi fost ignoranţi în ceea ce priveşte neprihănirea lui Dumnezeu, nu ar fi încercat să-şi construiască propria lor neprihănire. Au încercat să-şi supună neprihănirea lui Dumnezeu, în timp ce ar fi trebuit ca ei să se supună acesteia. Neprihănirea lui Dumnezeu este activă. Este propria Sa viaţă. După cum aerul se grăbeşte să umple orice loc care are o deschidere, tot aşa viaţa neprihănită a lui Dumnezeu va umple orice inimă care este deschisă s-o primească. Când oamenii încearcă să manipuleze legea lui Dumnezeu, în mod invariabil o pervertesc, făcând-o să se conformeze propriilor lor idei. Singurul mijloc prin care putem face ca desăvârşirea ei să se manifeste este prin supunere faţă de aceasta, îngăduindu-i să stăpânească. Atunci ea se va manifesta în viaţă. „Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2:13).

Sfârşitul legii^[5]

„Scopul^[6] poruncii este dragostea creştină dintr-o inimă pură şi dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută.” (1 Timotei 1:5, Fidela). „Dragostea este împlinirea legii.” (Romani 13:10). Prin urmare, sfârşitul legii este împlinirea ei desăvârşită. Acest lucru este evident. Nu are nicio importanţă ce sens dăm cuvântului „sfârşit”. Să presupunem că este folosit cu sensul obişnuit de „scop”^[7]. Este foarte clar faptul că lucrurile pe care ea le cere vor fi împlinite. Iar dacă folosim cuvântul „sfârşit”, cu sensul curent de limită extremă, obţinem acelaşi lucru. Ajungi la sfârşitul legii numai atunci când împlineşti cele mai înalte cerinţe ale ei.

Hristos, sfârşitul legii

Am văzut că sfârşitul sau scopul legii este neprihănirea pe care aceasta o cere. Astfel, se spune că Hristos este sfârşitul legii „pentru dreptate”. Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu. (Vezi Isaia 51:6-7)^[8]. Însă această neprihănire este viaţa reală a lui Dumnezeu însuşi, iar cuvintele legii nu constituie decât umbra acesteia. Această viaţă se găseşte numai în Hristos, căci numai El descoperă neprihănirea lui Dumnezeu. (Romani 3:24-25). Viaţa Sa este legea lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu era în El. Ceea ce iudeii aveau doar ca formă se găseşte în realitate numai în Hristos. În El se găseşte sfârşitul legii. Vrea cineva să spună că „sfârşitul legii” înseamnă desfiinţarea ei? Foarte bine – atunci când vor descoperi că Hristos a fost desfiinţat vor găsi şi desfiinţarea legii, dar nu mai înainte. Numai un studiu al vieţii lui Hristos va descoperi neprihănirea pe care o cere legea lui Dumnezeu.

Pentru cine?

Pentru cine este Hristos „sfârşitul legii pentru dreptate”? „Pentru toţi cei ce cred.” Hristos locuieşte în inimă prin credinţă. (Efeseni 3:17). Neprihănirea desăvârşită a legii se găseşte numai în El. În El ea este în toată desăvârşirea ei. Prin urmare, deoarece Hristos locuieşte în inima credinciosului, numai în el sfârşitul legii este un fapt împlinit. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii.” (Romani 10:10).

A face pentru a trăi şi a trăi pentru a face

Neprihănirea pe care o dă legea, adică propria neprihănire a omului (vezi Filipeni 3:9), se bazează pe principiul de a face ceva pentru a trăi. Simpla prezentare a cazului este suficientă pentru a demonstra imposibilitatea acestei tentative – căci viaţa trebuie să preceadă acţiunea. Un mort nu face ceva pentru a trăi, ci trebuie să i se dea viaţă pentru a face ceva. Petru nu i-a spus lui Dorca, care murise, să facă mai multe binefaceri, să coase mai multe haine, pentru a trăi, ci în numele lui Isus el a înviat-o pentru a putea să-şi continue faptele bune. Omul care face aceste lucruri va trăi prin ele, însă el trebuie să trăiască înainte de a le face. Rezultă că neprihănirea pe care o dă legea nu este decât o închipuire deşartă. Hristos dă viaţă, chiar viaţa veşnică şi neprihănită a lui Dumnezeu, care lucrează neprihănire în sufletul pe care l-a înviat.

Hristos, cuvântul

Versetele 6-8 din acest capitol sunt un citat din Deuteronomul 30:11-14^[9]. Moise repetase legea în faţa poporului şi îi îndemnase să asculte, spunându-le că porunca nu era „departe”, astfel încât să fie nevoie să trimită pe cineva să le-o aducă, căci „este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti”. Pavel, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, citează cuvintele lui Moise şi arată că acestea se referă la Hristos. Hristos este cuvântul, porunca, care nu este „departe”, care nu trebuie coborâtă din cer şi nici nu e nevoie să fie înviată din morţi. Cititorul să compare cu atenţie aceste două pasaje din Scripturi şi va vedea cu claritate că adevărata poruncă a Domnului nu este nimic altceva decât Hristos.

Legea şi viaţa

Acest adevăr nu a fost ascuns intenţionat până când a fost scris Noul Testament. Iudeul serios din zilele lui Moise putea înţelege în mod clar că numai în viaţa lui Dumnezeu poate fi găsită neprihănirea legii. Moise a spus: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale.” (Deuteronomul 30:19-20).

Prin prezentarea legii înaintea poporului, Moise le-a prezentat viaţa lui Dumnezeu, iar aceasta se găseşte numai în Hristos. „Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică.” (Ioan 12:50). „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Cuvântul este foarte aproape

Reamintindu-ne că Hristos este cuvântul, citim: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi.” (Romani 10:8). Este Hristos chiar atât de aproape? Acesta este adevărul, căci chiar El însuşi spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat.” (Apocalipsa 3:20). El nu este aproape doar faţă de cei buni, căci El „nu este departe de fiecare din noi”. (Fapte 17:27). Atât de aproape este de noi încât „în el trăim şi ne mişcăm şi avem fiinţă”. (Versetul 28).

Nu putem să întindem mâna fără să-L găsim. Hristos este aproape chiar şi de inima oamenilor nelegiuiţi, aşteptând ca aceştia să admită realitatea care deja există şi să-L recunoască în toate căile lor; atunci El va locui în inimile lor „prin credinţă”. El îi va călăuzi în toate căile lor. În nimic altceva nu se vede dragostea lui Hristos mai deplin decât în locuirea Sa cu oamenii păcătoşi, îndurându-le toată ura, pentru ca prin răbdarea Sa să-i câştige, întorcându-i de la căile lor rele.

Credinţa în înviere

„Dacă-L mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” El „a fost dat la moarte pentru abaterile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră”. (Romani 4:25). Şi „El a murit pentru toţi”. El a gustat moartea pentru fiecare om. Prin urmare a fost înviat pentru îndreptăţirea fiecărui om. A crede în inimă că Dumnezeu L-a înviat din morţi, înseamnă a crede că El mă îndreptăţeşte. Cel care nu crede că Isus îl curăţă de păcat nu crede, în realitate, că Dumnezeu L-a înviat din morţi; căci nu putem crede în învierea lui Isus fără să credem motivul pentru care a fost înviat. În general, învierea lui Isus este mai mult presupusă decât crezută.

A nu fi dat de ruşine

Rădăcina cuvântului „a crede” semnifică o temelie, ceva pe care se poate construi. A crede în Isus înseamnă a construi pe El. El este piatra încercată, temelia, stânca. (Isaia 28:16)^[10]. Oricine zideşte pe El nu va fi obligat să fugă în panică când ploaia cade şi vin şuvoaiele de apă, iar vânturile bat cu putere asupra casei sale; căci El este stânca veacurilor.

Nicio deosebire

Caracteristica principală a chemării evangheliei este „oricine”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). „Şi cel căruia îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Nu se face nicio deosebire; căci „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec”.

Citiţi din nou capitolele doi şi trei din Romani şi, de asemenea, capitolul patru. Într-adevăr, întreaga epistolă a romanilor dă o lovitură de moarte acelei idei nelegiuite că Dumnezeu este părtinitor şi că El îi favorizează pe unii oameni în detrimentul altora. Ideea că Dumnezeu acordă binecuvântări speciale unei anumite naţiuni, binecuvântări pe care nu este dispus să le dea altora, indiferent că acea naţiune este formată din iudei, israeliţi, anglo-saxoni, englezi sau orice altceva, este o negare pe faţă a evangheliei harului lui Dumnezeu.

Evanghelia pentru toţi

Versetele treisprezece, paisprezece şi cincisprezece prezintă paşii necesari ce trebuie făcuţi pentru a obţine mântuirea. Mai întâi, oamenii trebuie să cheme pe Domnul. Dar pentru a-L chema ei trebuie să creadă în El. Însă nu pot auzi fără să fie trimis cineva. Dar au fost trimişi predicatori şi, cu toate acestea, nu toţi au crezut şi ascultat, deşi toţi au auzit.

Ce au auzit ei toţi? Ei au auzit cu toţii cuvântul lui Dumnezeu. Ca dovadă în sprijinul acestei afirmaţii, apostolul spune că credinţa vine prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, după care adaugă: „N-au auzit ei? Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor. ” Toţi oamenii au auzit şi nu există nicio scuză pentru necredinţă din partea nimănui. Citiţi din nou Romani 1:16-20.

Predicatorii slavei

Evanghelia lui Hristos este „evanghelia slavei”. Lumina ei pătrunde în inimă. (Vezi 2 Corinteni 4:4). Astfel că este normal ca aceia care o predică să fie îmbrăcaţi în slavă. Soarele, luna şi stelele sunt minunaţii „predicatori” ale căror cuvinte au ajuns până la marginile pământului. Ei predică slăvita evanghelie a lui Hristos. Acestea exemplifică continuu modul corect de predicare a evangheliei – permiţând ca slava lui Dumnezeu să strălucească prin ele.

Astfel, apostolul ne spune nouă, celor care am auzit şi crezut cuvântul: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor întocmit ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:9). Evanghelia este descoperirea lui Dumnezeu către oameni. „Dumnezeu este lumină”, prin urmare vestirea evangheliei înseamnă a lăsa ca lumina Sa să strălucească. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să-L slăvească pe Tatăl vostru din ceruri.” (Matei 5:16).

 

^[1]„Fiindcă le aduc mărturie că au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cunoaşterii.” – Romani 10:2 – Fidela.

^[2]„Căci fiind neştiutori despre dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să îşi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu.” – Romani 10:3 – Fidela.

^[3]Ebraicul „tsedeq” pe care noi îl traducem prin „neprihănire”, „dreptate” (n.ed.).

^[4]„Şi creşteam în iudaism peste mulţi de o vârstă cu mine, din naţiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor mei.” – Galateni 1:14 – Fidela.

^[5]„Căci Cristos este sfârşitul legii pentru dreptate pentru toţi cei ce cred.” – Romani 10:4 – Fidela.

^[6]Greceşte „telos” – sfârşit, terminaţie, limita unde un lucru încetează să existe (întotdeauna la sfârşitul unui act sau stări, dar nu la sfârşitul unei perioade de timp), ceva prin care un lucru este terminat (n.ed.).

^[7]Sau obiectiv, ţintă, ţel (n.ed.).

^[8]„Ridicaţi-vă ochii spre ceruri şi priviţi la pământul de dedesubt, fiindcă cerurile vor dispare ca fumul şi pământul va îmbătrâni ca un veşmânt şi cei ce locuiesc pe el vor muri în acelaşi fel, dar salvarea mea va fi pentru totdeauna şi dreptatea mea nu va fi abolită. Daţi-mi ascultare, voi care cunoaşteţi dreptatea, poporul în a cărui inimă este legea mea; nu vă temeţi de ocara oamenilor, nici nu vă fie frică de dispreţuirile lor.” – Isaia 51:6-7 – Fidela.

^[9]„Pentru că această poruncă pe care ţi-o poruncesc astăzi, nu este nici ascunsă nici departe de tine. Nu este în cer, ca să spui: Cine se va urca pentru noi în cer şi să ne-o aducă, pentru ca să o auzim şi să o împlinim? Nici nu este dincolo de mare, ca să spui: Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, pentru ca să o auzim şi să o împlinim? Ci cuvântul este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca să îl împlineşti.” – Deuteronomul 30:11-14 – Fidela.

^[10]„De aceea astfel spune Domnul DUMNEZEU: Iată, eu pun în Sion, ca temelie, o piatră, o piatră încercată, o preţioasă piatră unghiulară, o temelie sigură; cel ce crede nu se va grăbi.” – Isaia 28:16 – Fidela.