Am terminat de studiat acea porţiune care ar putea fi numită partea argumentativă a epistolei către Romani. Următoarele cinci capitole sunt consacrate îndemnurilor faţă de biserică. Cele din capitolul pe care-l avem în faţă sunt foarte simple, dar vor fi mult mai bine înţelese dacă sunt citite împreună cu versetele dinainte. De aceea, prefaţăm capitolul doisprezece cu ultimele patru versete ale capitolului unsprezece:

³³O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Sale şi cât de neînţelese sunt căile Sale! ³⁴Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Său? ³⁵Cine I-a dat ceva întâi, ca să primească înapoi de la El? ³⁶Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin!

¹Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă aduceţi trupurile ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi închinarea voastră duhovnicească. ²Şi să nu vă luaţi după chipul veacului acestuia, ci să vă transformaţi prin înnoirea minţii, ca să puteţi deosebi care este voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. ³Prin harul care mi-a fost dat, îi spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri mai înalte decât se cuvine, ci să aibă gânduri cumpătate, după măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. ⁴Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, ⁵tot astfel noi, deşi suntem mulţi, suntem un trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora. ⁶Fiindcă avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat, fiecare să le întrebuinţăm astfel: dacă este darul profeţiei, după măsura credinţei; ⁷dacă este slujirea, în slujire; cine este învăţător, în învăţătură; ⁸cine îmbărbătează, în îmbărbătare; cine dăruieşte, să dea în chip dezinteresat; cine cârmuieşte, să arate sârguinţă; cine face milostenie, s-o facă bucuros. ⁹Dragostea să fie neprefăcută. Urâţi răul şi alipiţi-vă de bine! ¹⁰Iubiţi-vă unii pe alţii cu dragoste frăţească! Daţi-vă întâietate unii altora în ce priveşte cinstea! ¹¹În sârguinţă, nu fiţi leneşi, ci plini de râvnă cu duhul! Slujiţi-I Domnului! ¹²Bucuraţi-vă în nădejde! Fiţi răbdători în necaz! Stăruiţi în rugăciune! ¹³Fiţi părtaşi la nevoile sfinţilor! Fiţi primitori de oaspeţi! ¹⁴Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi! ¹⁵Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng! ¹⁶Aveţi aceleaşi gânduri unii faţă de alţii! Să nu aveţi gânduri de mărire, ci luaţi parte la cele smerite! Nu vă socotiţi singuri înţelepţi! ¹⁷Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău! Fiţi preocupaţi de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor! ¹⁸Dacă este cu putinţă, atât cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii! ¹⁹Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci lăsaţi aceasta în seama mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. ²⁰Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. ²¹Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine!

O concluzie logică

Versetele cu care se încheie capitolul unsprezece prezintă infinita, nepătrunsa putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu. Nimeni nu poate adăuga nimic la El. Nimeni nu-L poate pune sub obligaţie pe Dumnezeu. Nimeni nu-I poate da nimic pentru care să primească ceva în schimb. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” (Romani 11:36). „El le dă tuturor viaţă, suflare şi toate lucrurile (…) În El trăim, ne mişcăm şi existăm.” (Fapte 17:25, 28).

Astfel stând lucrurile, este absolut rezonabil ca toţi să-şi supună Lui trupurile, pentru a le stăpâni. Doar El are înţelepciunea şi puterea de a face lucrul acesta aşa cum trebuie. Cuvântul „rezonabil” înseamnă, literal, „logic”. Consecinţa logică a recunoaşterii puterii, înţelepciunii şi dragostei lui Dumnezeu este supunerea faţă de El. Cel care nu se supune lui Dumnezeu Îi neagă practic existenţa.

Îndemnând şi mângâind

Este interesant de ştiut că, în greacă, cuvântul tradus prin „îndemn” are aceeaşi rădăcină ca şi „Mângâietorul”, care se referă la Duhul Sfânt. Este cuvântul folosit în Matei 5:4: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” El apare şi în 1 Tesaloniceni 4:18: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

În următorul pasaj cuvântul apare de mai multe ori, după cum se vede: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să-i putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din belşug şi de mângâiere.” (2 Corinteni 1:3-5). Faptul că în greacă cuvântul „a ruga” sau „a îndemna” este identic cu „a mângâia” poate da o nouă forţă îndemnurilor Duhului lui Dumnezeu.

Suntem mângâiaţi de gândul că Dumnezeu este atotputernic. Prin urmare ne mângâie toate îndemnurile şi poruncile Sale deoarece El nu aşteaptă ca noi să acţionăm în propria noastră putere, ci în a Lui. Când rosteşte o poruncă, aceasta nu este decât o declaraţie a ceea ce El va face în, şi pentru noi dacă ne supunem puterii Sale. Când mustră, El pur şi simplu ne descoperă lipsa pe care o poate suplini din abundenţă. Duhul dovedeşte păcatul, însă întotdeauna El este Mângâietorul.

Putere şi îndurare

„Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că puterea este a lui Dumnezeu. A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.” (Psalmii 62:11-12)^[1]. „Dumnezeu este dragoste.” Prin urmare, puterea Sa este dragoste, aşa că atunci când apostolul menţionează puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ca motiv de a ne supune Lui, el ne îndeamnă prin îndurarea lui Dumnezeu. Nu uitaţi niciodată că întreaga manifestare a puterii lui Dumnezeu nu este decât manifestarea dragostei Sale, iar dragostea aceasta este puterea prin care El lucrează. Isus Hristos, în care este descoperită dragostea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:10), „este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24).

Adevăratul nonconformism

În Anglia, oamenii religioşi au fost adesea împărţiţi în două categorii – oameni ai bisericii şi nonconformişti. Însă, orice adevărat creştin este un nonconformist, dar nu în sensul în care este folosit de obicei cuvântul. „Şi nu vă conformaţi acestei lumi; ci fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre.” (Fidela)^[2]. Atunci când cei care se numesc noncomformişti adoptă metode lumeşti şi se implică în planuri omeneşti, ei abdică de la acest titlu. „Prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4).

Ce părere să ai despre tine

Îndemnul adresat fiecărui om este de a nu avea despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Cât de înaltă ar trebui să fie părerea cuiva despre sine? „Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să ştie popoarele că nu sunt decât oameni!” (Psalmii 9:20). „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.” (Psalmii 146:3). „Nu vă încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22).  „Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea.” (Psalmii 39:5). „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, după cum este scris: El îi prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor. Şi iarăşi: Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” (1 Cor. 3:19-20). „Ce este viaţa voastră! Sunteţi un fum care se arată puţin şi apoi piere.” (Iacov 4:14). „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” (Isaia 64:6). „În smerenie, să-i priviţi pe alţii mai presus de voi înşivă.” (Filipeni 2:3)^[3].

Credinţa şi smerenia

Mândria este duşmanul credinţei. Cele două nu pot trăi împreună. Omul poate gândi cumpătat şi cu smerenie numai ca rezultat al credinţei pe care o dă Dumnezeu. „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4)^[4]. Cel care se încrede în propria sa putere şi înţelepciune nu vrea să depindă de altul. Încrederea în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu apare numai atunci când ne recunoaştem şi acceptăm propria slăbiciune şi ignoranţă.

Credinţa, un dar de la Dumnezeu

Credinţa pe care o dă Dumnezeu omului este prezentată în Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor; aici sunt cei ce ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Fidela). Dumnezeu nu dă credinţă doar sfinţilor, după cum El nu le dă poruncile numai lor; însă sfinţii păzesc credinţa, iar alţii nu. Credinţa pe care o păzesc este credinţa lui Isus, prin urmare oamenilor le este dată credinţa lui Isus.

Credinţa, dată fiecărui om

Toţi oamenii sunt îndemnaţi să gândească cumpătat deoarece Dumnezeu a dat fiecărui om măsura credinţei. Mulţi oameni cred că ei sunt astfel făcuţi încât le este imposibil să creadă. Aceasta reprezintă o eroare gravă. Credinţa este la fel de uşoară, şi de naturală, ca respiratul. Este moştenirea comună a tuturor oamenilor, acel punct în care oamenii sunt egali. Este la fel de uşor pentru copilul necredinciosului să creadă, ca pentru copilul celui sfânt. Numai atunci când oamenii ridică în jurul lor un zid de mândrie (Psalmii 73:6), li se pare că a crede este dificil. Şi chiar în această situaţie ei cred, căci atunci când oamenii nu-L cred pe Dumnezeu, ei îl cred pe Satana, când nu cred adevărul, ei înghit cu lăcomie cele mai evidente falsităţi.

Care este măsura?

Am văzut că fiecărui om îi este dată credinţa. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mântuirea este oferită fiecărui om şi pusă la îndemâna sa, mântuirea fiind doar prin credinţă. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat credinţă fiecărui om, El nu ar fi putut pune mântuirea la îndemâna tuturor.

Întrebarea este: În ce măsură a dat Dumnezeu credinţă fiecărui om? Răspunsul la întrebare se găseşte în adevărul deja descoperit, care arată că această credinţă este credinţa lui Isus. Credinţa lui Isus este dată în darul lui Isus însuşi, iar Hristos este dat în toată plinătatea Sa fiecărui om. El a gustat moartea pentru fiecare om. (Evrei 2:9). „Dar fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.” (Efeseni 4:7). Hristos nu este împărţit; prin urmare fiecărui om îi este dat Hristos în întregime şi întreaga Sa credinţă. Nu există decât o singură măsură.

Trupul şi mădularele sale

„Este un singur trup” (Efeseni 4:4), acesta fiind biserica al cărui cap este Hristos. (Efeseni 1:22, 23; Coloseni 1:18). „Suntem mădulare ale trupului Lui, (carne din carnea Lui şi os din oasele Lui).” (Efeseni 5:30)^[5]. Trupul are multe mădulare, „tot astfel noi, deşi suntem mulţi, suntem un trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora”.

După cum este corpul omenesc, tot aşa este şi în trupul lui Hristos, „mădularele n-au toate aceeaşi slujbă”; cu toate acestea ei sunt atât de uniţi şi atât de dependenţi unii de alţii încât nici unul nu se poate lăuda faţă de alţii. „Şi ochiul nu poate spune mâinii: Nu am nevoie de tine; sau din nou, capul, picioarelor: Nu am nevoie de voi.” (1 Corinteni 12:21). Tot aşa este şi în adevărata biserică a lui Hristos; nu există disensiuni şi laude şi niciun membru nu încearcă să ocupe locul sau să facă lucrarea altuia. Niciun membru nu se consideră pe sine independent de ceilalţi şi toţi au aceeaşi grijă unii faţă de alţii.

Diferite daruri

Nu toate mădularele au aceeaşi slujbă şi nu toate au aceleaşi daruri. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. (…) De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înţelepciune; altuia, un cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, săvârşirea minunilor; altuia, profeţia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:4-11).

„Măsura credinţei”^[6]

„Fiindcă avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat, fiecare să le întrebuinţăm astfel: dacă este darul profeţiei, după măsura credinţei” (Efeseni 4:5), şi aceasta este „credinţa lui Isus”. Deşi există diferite daruri, în spatele tuturor acestora este o singură putere. „Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh.” (1 Corinteni 12:11). Prin urmare, a prooroci sau a exercita oricare dintre daruri „după măsura credinţei” înseamnă a face aceasta „după puterea pe care i-o dă Dumnezeu”. (1 Petru 4:11). „Aşa cum fiecare a primit un dar, serviţi-vă cu acesta unii altora, ca buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:10).

„Întâietate unii altora în ce priveşte cinstea”

Aceasta poate avea loc numai atunci când cineva este capabil, „în smerenie”, să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. (Filileni 2:3). Iar aceasta se întâmplă numai atunci când omul îşi cunoaşte propria nimicnicie. Omul care-şi „cunoaşte (…) plaga inimii lui” (1 Împăraţi 8:38, Fidela) nu poate crede că alţii sunt la fel de răi ca el. „Între voi să fie gândirea aceasta, care era şi în Hristos Isus. El (…) S-a dezbrăcat de Sine Însuşi, a luat chip de rob.” (Filipeni 2:5, 7).

Cum să tratăm persecutorii

„Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi.” A blestema nu presupune întotdeauna folosirea unui limbaj murdar – a înjura. A blestema înseamnă a vorbi de rău. Este opusul lui a binecuvânta, care înseamnă a vorbi de bine. Uneori oamenii persecută având legea de partea lor, alteori ei persecută fără a avea nici un temei legal; dar fie că este „conform legii”, fie prin acte de violenţă ale gloatei, nu trebuie rostite cuvinte aspre împotriva celor care fac acest lucru. Dimpotrivă, trebuie să li se vorbească frumos.

Nimeni nu poate proceda astfel fără a avea Duhul lui Hristos, care s-a rugat pentru cei care L-au trădat şi ucis şi care nu s-a încumetat să rostească o judecată de ocară nici măcar împotriva diavolului. (Iuda 9). A expune dispreţului pe persecutori nu este conform cu învăţătura lui Dumnezeu.

A te bucura şi a plânge

A te bucura cu cei care se bucură şi a plânge cu cei care plâng, nu este un lucru uşor pentru omul firesc. Numai harul lui Dumnezeu poate produce o astfel de simpatie în om. Nu este chiar atât de greu să plângi cu cei care plâng, însă adesea este foarte dificil să te bucuri cu cei care se bucură. Să presupunem, de exemplu, că o altă persoană a primit ceva ce noi doream foarte mult şi ca urmare se bucură – este nevoie de mult har ca să te bucuri cu el.

Păstrând pacea

Noi trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii, dacă este posibil. Dar care este limita posibilului? Unii vor spune că au încercat să păstreze pacea până când „răbdarea a încetat să mai fie o virtute”^[7]şi atunci i-au plătit turbulentei persoane cu aceeaşi monedă. Mulţi cred că acest verset îi îndeamnă să reziste cât mai mult posibil şi să nu se implice în nicio dispută până când nu sunt provocaţi într-un mod flagrant. Însă versetul acesta spune: „Dacă este cu putinţă, atât cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.”^[8]

Adică, din partea noastră nu trebuie să existe nicio problemă. Nu putem întotdeauna să-i împiedicăm pe alţii să se războiască, însă noi putem fi în pace. „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1). „Pacea lui Hristos (…) să stăpânească în inimile voastre.” (Coloseni 3:15). „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:7). Cel care are în el această pace a lui Dumnezeu nu va fi niciodată tulburat de oameni.

 

^[1]„Dumnezeu a vorbit o dată; de două ori am auzit aceasta: că puterea aparţine lui Dumnezeu. De asemenea, Doamne, ţie îţi aparţine mila, căci tu răsplăteşti fiecărui om conform lucrării sale.” – Psalmii 62:11-12 – Fidela.

^[2]„Şi nu vă conformaţi acestei lumi; ci fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, pentru a deosebi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită.” – Romani 12:2 – Fidela.

^[3]„Nu faceţi nimic prin ceartă sau glorie deşartă, ci, în umilinţa minţii, toţi să stimeze pe alţii mai presus de ei înşişi.” – Filipeni 2:3 – Fidela.

^[4]„Iată, sufletul lui care este înălţat, nu este integru în el, dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” – Habacuc 2:4 – Fidela.

^[5]„Pentru că suntem membre ale trupului său, din carnea sa şi din oasele sale.” – Efeseni 5:30 – Fidela.

^[6]„Având aşadar daruri care diferă conform harului care ne este dat; fie profeţie, să profeţim conform cu măsura credinţei.” – Romani 12:6 – Fidela.

^[7]Vezi nota de subsol 1, p. 192 (n.ed.).

^[8]„Dacă este posibil, cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” – Romani 12:18 – Fidela.