¹Orice om să fie supus înaltelor autorităţi, căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu. Şi cele care sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. ²Astfel, cine se opune autorităţii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. ³Conducătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei să nu-ţi fie teamă de autoritate? Fă binele şi vei avea laudă de la ea! ⁴Căci ea este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia! Căci ea este slujitorul lui Dumnezeu, care pedepseşte cu mânie pe cel ce face răul. ⁵De aceea trebuie să fiţi supuşi: însă nu doar din pricina acestei mânii, ci şi din conştiinţă. ⁶De aceea plătiţi şi dările! Căci conducătorii sunt slujbaşi ai lui Dumnezeu, stăruind necurmat tocmai în aceasta. ⁷Daţi tuturor cele datorate: dările, cui se cuvin dările; vama, cui datoraţi vama; teama, cui datoraţi teama; cinstea, cui datoraţi cinstea. Dragostea este împlinirea Legii. ⁸Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe celălalt a împlinit Legea. ⁹Căci poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, (să nu dai mărturie mincinoasă), să nu pofteşti şi orice altă poruncă se cuprind în cuvântul acesta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ¹⁰Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii. ¹¹Şi aceasta fiindcă ştiţi ce vremuri sunt: este deja ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. ¹²Noaptea e pe sfârşite, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm deci de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. ¹³Să umblăm cum se cuvine, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în desfrâu şi în dezmăţ; nu în certuri şi în invidie. ¹⁴Dimpotrivă, îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu vă îngrijiţi de firea pământească pentru a-i îndeplini poftele!

Ajungem acum la cel de-al doilea capitol din Romani care este dedicat în întregime îndemnurilor. Acest capitol conţine subiecte de cea mai mare importanţă, fiind totodată, probabil,  considerat cel mai puţin studiat capitol din carte.

Cui i se adresează?

Studiind acest capitol este necesar să ne amintim că Epistola este adresată ucenicilor declaraţi ai Domnului. „Tu însă, care te numeşti iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” etc. (Romani 2:17-18). Şi din nou: „Nu ştiţi, fraţilor – vorbesc unor oameni care cunosc Legea” etc. (Romani 7:1). Ultima parte a capitolului dovedeşte acelaşi lucru.

Prin urmare, este o greşeală să presupunem că acest capitol a fost destinat să prezinte îndatoririle conducătorilor lumii acesteia, să fie un tratat de administraţie publică sau al relaţiei dintre stat şi biserică. Deoarece se adresează creştinilor declaraţi, este evident că scopul propus este pur şi simplu de a le arăta acestora cum se cuvine să se comporte faţă de autorităţile care-i guvernează.

Toată puterea de la Dumnezeu

„Dumnezeu a vorbit o dată; de două ori am auzit aceasta: că puterea aparţine lui Dumnezeu.” (Psalmii 62:11, Fidela). „Căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu.” Această afirmaţie este întru totul adevărată, fără nici o excepţie. Imperiul Roman, chiar şi pe vremea infamului şi inumanului Nero, era tot atât de mult de la Dumnezeu pe cât a fost stăpânirea iudaică în vremea lui David. Când Pilat i-a spus lui Hristos că avea putere să-l răstignească sau să-l elibereze, Hristos a replicat: „N-ai avea nicio autoritate asupra Mea dacă nu ţi-ar fi dată de sus.” (Ioan 19:11)^[1]. Însă acest lucru nu demonstrează că acţiunile acelei puteri au fost corecte sau că Dumnezeu le-a aprobat.

Aceasta se va vedea şi mai clar dacă ne referim la indivizi. Toată puterea omenească vine de la Dumnezeu. Este la fel de adevărat pentru păgâni ca şi pentru creştini că „în El trăim, ne mişcăm şi existăm”, căci „din neamul Lui suntem şi noi”. (Fapte 17:28). Este la fel de valabil pentru fiecare individ ca şi pentru guverne, că ei sunt rânduiţi sau numiţi de Dumnezeu. El are un plan pentru viaţa fiecărui om.

Însă aceasta nu-L face pe Dumnezeu răspunzător de toate acţiunile lor, căci ei sunt liberi să facă după cum vor şi, răzvrătindu-se împotriva planului lui Dumnezeu pervertesc darurile Sale. Puterea cu care batjocoritorul Îl blestemă pe Dumnezeu este la fel de mult de la Dumnezeu ca şi puterea cu care creştinul Îi slujeşte. Cu toate acestea nimeni nu poate crede că Dumnezeu este de acord cu blasfemia. Tot aşa şi noi nu trebuie să credem că El aprobă toate acţiunile guvernelor, pur şi simplu pentru că stăpânirile care există sunt rânduite de El.

„Rânduite”

Nimeni să nu creadă că acest cuvânt implică neapărat ideea de atribuire a unei puteri spirituale. Nu înseamnă nimic mai mult decât a fi numit sau autorizat, după cum se vede din nota marginală^[2]. Cuvântul în greacă din care este tradus se găseşte în Fapte 28:23, unde citim că iudeii din Roma i-au „hotărât” lui Pavel o zi ca să le vorbească despre evanghelie. La fel de bine se putea spune că ei i-au „rânduit” o zi.

Dumnezeu mai presus de toţi

Înaltele stăpâniri nu sunt mai presus de Cel Prea Înalt. „A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi.” (Daniel 2:20-21). El l-a pus pe Nebucadneţar, regele Babilonului, peste toate împărăţiile pământului. (Ieremia 27:5-8; Daniel 2:37-38). Însă când Nebucadneţar şi-a atribuit cu aroganţă puterea divină, el a fost alungat între animalele sălbatice, pentru ca astfel să poată înţelege „că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea”. (Daniel 4:32).

Împotrivirea faţă de Dumnezeu

Deoarece nu există nicio putere decât cea a lui Dumnezeu, „cine se opune autorităţii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda”. Aceasta constituie o avertizare împotriva rebeliunii şi insurecţiei. Dumnezeu este cel care răstoarnă sau pune regi. De aceea, oricine se încumetă să răstoarne un rege îşi asumă prerogativele lui Dumnezeu. Este ca şi cum el ar şti mai bine decât Dumnezeu când trebuie schimbat guvernul. Cu excepţia cazului când cei care se ridică împotriva unei autorităţi pământeşti pot să arate că au avut o descoperire directă din cer care i-a chemat să facă acea lucrare, ei se împotrivesc lui Dumnezeu, încercând să răstoarne ordinea stabilită de El. Aceştia se aşază înaintea lui Dumnezeu.

A te împotrivi sau a răsturna

A te împotrivi autorităţii civile este ca şi cum ai încerca s-o răstorni. Cel care se împotriveşte unei stăpâniri prin forţă ar răsturna-o dacă confruntarea ar continua şi ar avea puterea. Ucenicilor lui Hristos le este strict interzis să facă aşa ceva.

Exemplul lui Hristos

Hristos a suferit şi „a pătimit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; când a pătimit, n-a rostit ameninţări, ci S-a supus dreptului Judecător”. (1 Petru 2:21-23). Este bine să reţinem că Hristos a fost condamnat sub acuzaţie politică şi din motive politice, cu toate acestea El nu s-a împotrivit, deşi a arătat că avea puterea s-o facă. (Vezi Ioan 18:5-11 şi Matei 26:31-53). S-ar putea spune că Hristos ştia că îi sosise ceasul. Adevărat, dar în situaţiile anterioare El nu s-a împotrivit. În permanenţă El s-a încredinţat în mâinile Tatălui. Acesta constituie un exemplu pentru ucenicii Săi. Dacă se supun încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu, ei nu pot suferi nicio insultă sau nedreptate pe care Dumnezeu să n-o fi rânduit sau îngăduit; ei nu pot suferi nicio vătămare mai înainte ca să le fi sosit ceasul. Este mai uşor să mărturiseşti credinţă în Hristos decât să dai dovadă de credinţă adevărată urmând exemplul Său.

Un alt exemplu izbitor

Saul fusese uns ca rege al lui Israel la porunca lui Dumnezeu, dar după aceea a fost respins din pricina acţiunilor sale nesăbuite. Apoi David a fost uns rege în locul lui. Saul era gelos din cauza promovării lui David şi căuta să-i ia viaţa. David nu s-a împotrivit, ci a fugit. Nu o dată Saul s-a găsit în puterea lui David, însă David nu a ridicat mâna împotriva lui. Dacă ar exista vreo scuză pentru împotrivirea faţă de un conducător, atunci David a avut-o.

În primul rând, dacă ar fi procedat astfel, nu ar fi fost decât legitimă apărare şi, în al doilea rând, el tocmai fusese uns rege în locul lui Saul. Cu toate acestea, chiar şi atunci când a fost rugat să consimtă ca altul să-l omoare pe Saul, David a spus: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit? (…) Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi: fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului!” (1 Samuel 26:9-11). Şi cu toate acestea, Saul era un om rău, care renunţase la supunerea faţă de Dumnezeu şi care nu era capabil să conducă.

Supus lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim supuşi stăpânirilor care există, însă niciodată nu încurajează neascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu nu a rânduit să fie mai presus de El nicio stăpânire. Ar fi culmea prostiei să folosim acest capitol pentru a argumenta că este de datoria creştinului să asculte de legile omeneşti atunci când acestea sunt în conflict cu legea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu scuză păcatul; şi cu atât mai puţin nu ne porunceşte să păcătuim. Noi nu trebuie să fim supuşi stăpânirilor existente în loc de a fi supuşi lui Dumnezeu, ci pentru că suntem supuşi lui Dumnezeu. „Şi orice faceţi, prin cuvânt sau faptă, să faceţi totul în Numele Domnului Isus.” (Coloseni 3:17).

Supunere şi ascultare

În mod obişnuit supunerea implică ascultare. Când citim că Isus era supus părinţilor Săi, suntem convinşi că El asculta de ei. Aşa că atunci când suntem îndemnaţi să fim supuşi stăpânirilor care există, concluzia firească este că noi trebuie să ascultăm de legi. Dar nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este mai presus de toţi, că atât individul, cât şi conducerea ţărilor îşi au originea în El şi că El are dreptul la întreaga slujire a fiecărui suflet. Noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu tot timpul şi, de asemenea, să fim supuşi stăpânirilor omeneşti, însă întotdeauna astfel încât aceasta să nu însemne neascultare faţă de Dumnezeu.

Nu poţi sluji doi stăpâni

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. (…) Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi avuţiei^[3].” (Matei 6:24). Motivul este că Dumnezeu şi mamona sunt în opoziţie prin cerinţele lor. Însă oricine ştie că de multe ori au existat legi care erau în conflict cu poruncile lui Dumnezeu. Odată, exista în America, pe timpul sclaviei, o lege care cerea fiecărui om să facă tot ce-i sta în putere ca să înapoieze sclavii fugari stăpânilor lor. Dar cuvântul lui Dumnezeu spune: „Să nu daţi înapoi stăpânului său pe un rob care va fugi la tine după ce l-a părăsit.” (Deuteronomul 23:15). În acel caz era imposibil să asculţi de legea pământului fără a încălca cuvântul lui Dumnezeu, iar ascultarea de Dumnezeu făcea imperios necesară neascultarea de legea omenească. Oamenii trebuiau să aleagă de cine să asculte.

Creştinul nu poate ezita niciun moment în alegerea sa. Legea care este în contradicţie cu legea lui Dumnezeu este egală cu nimic. „Nici înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului.” (Proverbe 21:30).

„Oricărei autorităţi omeneşti”

Cititorul ar putea menţiona versetul 1 Petru 2:13 ca fiind în contradicţie cu aceasta. În acest loc se spune: „Fiţi supuşi oricărei autorităţi omeneşti, pentru Domnul.” Alţii ar putea spune că trebuie să ne supunem oricărei stăpâniri cu excepţia cazului când aceasta se opune legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu se face referire la nicio excepţie şi nici nu este nevoie să se facă vreuna. Textul nu învaţă nici ascultarea de legile omeneşti care sunt în contradicţie cu legea lui Dumnezeu.

Problema se datorează semnificaţiei greşite a cuvântului „autorităţi”. Se presupune că acest cuvânt ar însemna „lege”, însă o citire atentă va convinge pe oricine că această presupunere este greşită. Să citim cu atenţie versetele treisprezece şi paisprezece din 1 Petru 2: „Fiţi supuşi oricărei autorităţi^[4] omeneşti, pentru Domnul.” Care sunt aceste autorităţi sau creaţii faţă de care trebuie să ne supunem? Fără nicio deosebire – faţă de toate: „împăratului, ca înalt stăpânitor, (…) dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el.” Este evident că textul nu spune nimic despre legi, ci numai despre conducători. Îndemnul este absolut identic cu cel care se găseşte în capitolul treisprezece din Romani.

Supus, deşi neascultător

Cititorul să studieze mai departe în capitolul din care am citat ultima oară şi va vedea că supunerea la care suntem îndemnaţi nu implică ascultare faţă de legile rele. Suntem îndemnaţi: „Daţi cinste tuturor oamenilor; iubiţi-i pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului!” Trebuie să ne supunem autorităţii de drept, indiferent dacă cel care exercită această autoritate este bun şi blând sau invers. După care vin cuvintele: „Fiindcă este un har dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare şi pătimeşte pe nedrept.” (1 Petru 2:17, 19).

Însă un om nu poate pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu să sufere întristare, şi să sufere pe nedrept, decât dacă cugetul lui faţă de Dumnezeu l-a constrâns să nu asculte de o anumită poruncă care-i era impusă. Această propoziţie, care urmează imediat după îndemnul de a ne supune, arată în mod clar că neascultarea este considerată probabilă atunci când cei care reprezintă autoritatea sunt „refractari”. Ideea este subliniată de referirea care se face la Hristos, care a suferit pe nedrept şi cu toate acestea nu s-a împotrivit deloc. „Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53:7).

El a fost condamnat pentru credincioşia Sa faţă de adevăr, nevrând să facă nici cel mai mic compromis, cu toate acestea fiind supus autorităţii conducătorilor. Apostolul spune că, prin aceasta, El ne-a lăsat un exemplu pentru a călca pe urmele Sale.

Creştinii şi autoritatea civilă

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni 3:20). Cei care prin Hristos au acces într-un singur Duh la Tatăl „nu mai (sunt) străini sau oaspeţi, ci (sunt) cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”. (Efeseni 2:19). Fiecare să se ocupe de problemele ţării sale şi nu de ale alteia. Ar fi culmea impertinenţei ca un american să vină în Anglia şi să se încumete să dea lecţii Parlamentului cu privire la modul în care trebuie condusă ţara, sau ca un englez să se ducă în America şi să se facă cunoscut prin sfaturile pe care le dă autorităţilor. Dar dacă ar începe să se amestece în treburile interne sau ar candida pentru vreo funcţie publică, fără întârziere li s-ar arăta că nu este treaba lor. Să se naturalizeze mai întâi, după care pot vorbi şi acţiona cât vor, dar atunci trebuie să păstreze tăcerea dacă se întorc în ţara faţă de care erau supuşi odată. Nimeni nu poate fi activ în conducerea a două guverne în acelaşi timp.

Acest lucru este valabil atât pentru guvernul ceresc în raport cu guvernele pământeşti, cât şi pentru diferitele ţări de pe pământ. Cel care este cetăţean al ţării cereşti nu are de ce să se amestece în treburile guvernelor pământeşti. El trebuie să lase aceste treburi în seama celor care consideră că acest pământ este căminul lor. Atunci când conducătorii pământeşti vor să reglementeze treburile împărăţiei lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi, în cel mai bun caz, de o gravă încumetare. Dar dacă ei nu au dreptul să conducă treburile împărăţiei cerului, cu atât mai puţin cetăţenii cerului pot să se amestece în treburile împărăţiilor pământeşti.

A face din pământ cer

Mulţi creştini şi slujitori ai evangheliei încearcă să-şi justifice amestecul lor în politică spunând că este de datoria lor să facă din acest pământ împărăţia cerului. Într-o recentă campanie am avut ocazia să auzim multe despre „regenerarea Londrei” şi „intenţia de a face din Londra oraşul lui Dumnezeu”. Acest limbaj denotă o gravă neînţelegere a ceea ce este evanghelia. „Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” (Romani 1:16).

Regenerarea este realizată numai de Duhul Sfânt care lucrează asupra inimilor, iar această lucrare nu poate fi controlată de om. Împărăţiile lumii acesteia vor deveni împărăţiile lui Hristos, însă numai „râvna Domnului oştirilor” o va face. (Apocalipsa 11:15; Isaia 9:7). Va fi un nou pământ în care numai neprihănirea va trăi, dar va fi numai după venirea zilei Domnului, când corpurile cereşti se vor topi şi oamenii nelegiuiţi vor fi arşi. (2 Petru 3:10-13). Aceasta nu se va realiza prin acţiune politică, chiar dacă slujitorii evangheliei ar fi politicienii. Slujitorul evangheliei nu are decât o însărcinare – anume: „Predică cuvântul!” În niciun alt fel nu pot fi oamenii făcuţi mai buni. Prin urmare, slujitorul evangheliei care îşi îndreaptă atenţia spre politică îşi reneagă chemarea.

Păstrând pacea

Trebuie să fim supuşi guvernelor lumii acesteia pentru a asculta de glasul conştiinţei. Şi tot din această cauză noi trebuie să plătim taxele şi să ne conformăm oricărei datorii de această natură care ne este impusă. S-ar putea ca taxele să fie mari, ba chiar nedrepte, însă aceasta nu ne dă dreptul să ne răzvrătim. Apostolul Iacov se adresează oamenilor bogaţi care asupresc pe cei săraci, mesajul aplicându-se în aceeaşi măsură în situaţia când aceştia se află în funcţii publice ca în viaţa privată. El spune: „Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări; v-aţi săturat inimile în ziua măcelului; l-aţi osândit, l-aţi omorât pe cel drept, care nu vi se împotrivea!” (Iacov 5:5-6).

Reţineţi că neprihăniţii nu se împotrivesc. De ce nu? Datorită poruncii: „Dacă este cu putinţă, atât cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii! Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci lăsaţi aceasta în seama mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.” (Romani 12:18-19). Ca supuşi ai Împăratului păcii şi cetăţeni ai împărăţiei Sale ei trebuie să trăiască în pace cu toţi oamenii. De aceea ei nu pot lupta nici chiar atunci când sunt în legitimă apărare. În aceasta, Hristos, Prinţul păcii, este exemplul lor.

Pentru cine sunt de temut

Numai cei care fac fapte rele se tem de conducători. Cei care fac binele nu au nicio teamă. Aceasta nu pentru că toţi conducătorii sunt buni, căci noi ştim că mulţi nu sunt. „Vastul Imperiu Roman a cucerit lumea”, iar cel care îl conducea pe vremea când Pavel a scris romanilor era cel mai ticălos şi crud dintre monştrii care l-au condus vreodată. Nero omora oamenii doar pentru plăcerea de a-i omorî. El putea foarte bine să inspire teamă oamenilor, cu toate acestea creştinii puteau fi liniştiţi, căci ei se încredeau în Dumnezeu. „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic.” (Isaia 12:2).

Întreaga datorie a omului

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe celălalt a împlinit Legea.” „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7). „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” (1 Ioan 5:3). Temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Sale constituie întreaga datorie a omului. (Eclesiastul 12:13).

Aşadar, deoarece acela care-şi iubeşte aproapele din inimă Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, iar dragostea se manifestă prin păzirea poruncilor, este evident că apostolul, prin acest îndemn, a prezentat întreaga datorie a omului. Cel care ţine seama de acest îndemn nu va face niciodată nimic pentru care guvernele omeneşti să-l poată condamna pe drept, chiar dacă el nu cunoaşte legile ţărilor respective. Cel care împlineşte legea dragostei nu va fi niciodată în conflict cu stăpânirile existente. Dacă acestea îl asupresc, ele nu luptă împotriva lui, ci împotriva Împăratului căruia el îi slujeşte.

Pentru creştini, nu pentru stăpâniri

Unii oameni sunt de părere că versetele 8-10 definesc limitele autorităţii civile şi arată că omul poate elabora legi referitoare la „cea de-a doua tablă a Legii”, însă în ceea ce priveşte oricare altă porţiune din legea lui Dumnezeu nu-i este permis. Două aspecte, dacă le avem în vedere, vor demonstra falsitatea acestei concepţii: 1) Epistola nu este adresată conducătorilor, ci creştinilor, ca un ghid pentru modul în care ei trebuie să se comporte. Dacă în acest pasaj ar fi prezentate îndatoririle conducătorilor, atunci acestora, şi nu fraţilor, le-ar fi adresate îndemnurile. 2) „Legea este duhovnicească” şi de aceea nimic ce ţine de aceasta nu intră în sfera legislaţiei omeneşti. Să luăm, de exemplu, porunca: „Să nu pofteşti”; nicio putere omenească n-ar putea-o aplica sau să afirme că a fost încălcată. Dar această poruncă nu este mai spirituală decât celelalte nouă. Mesajul se adresează fraţilor şi esenţa sa este aceasta: Trăind în dragoste nu veţi face rău nimănui şi nu va trebui să vă temeţi de nici un conducător.

Sfârşitul se apropie

Restul capitolului este consacrat unor îndemnuri care nu au nevoie de explicaţii. Puterea deosebită a acestora se datorează faptului că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape”. De aceea noi trebuie să fim „înţelepţi şi (să) veghem în vederea rugăciunii”. Deşi trăiesc în noapte, când întunericul acoperă pământul (Isaia 60:2), creştinii sunt fii ai luminii şi ai zilei, dezbrăcaţi de toate faptele întunericului.

Îmbrăcat cu Hristos

Cei care se îmbracă în Domnul Isus Hristos, nu vor fi văzuţi ei înşişi. Numai Hristos se va vedea. A purta de grijă poftelor cărnii nu este deloc necesar, din moment ce carnea caută întotdeauna să-şi împlinească poftele. Creştinul trebuie, mai degrabă, să fie atent ca aceasta să nu-şi manifeste propria putere şi să preia controlul. Numai în Hristos carnea poate fi supusă. Cel care este răstignit împreună cu Hristos poate spune: „Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20, Fidela). Şi în acest caz el se va comporta faţă de conducători şi de persoane particulare exact aşa cum s-a comportat Hristos, căci după „cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta”.

 

^[1]„Isus a răspuns: Nu ai avea nicio putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus; din această cauză cel care m-a predat ţie are mai mare păcat.” – Ioan 19:11 – Fidela.

^[2] În Biblia folosită de autor (n.ed.).

^[3]Mamona – cuvânt de origine aramaică, o personificare sau zeificare a bogăţiei sau avariţiei (n.ed.).

^[4]Creaţie în greacă.