Deoarece capitolul paisprezece conţine în întregime sfaturi practice privind viaţa creştină şi nu există nicio dependenţă directă faţă de îndemnurile anterioare, nu este necesar să ne luăm timp pentru a trece în revistă capitolele precedente, ci vom începe direct cu textul. Să nu uităm că acest capitol, precum şi cele anterioare, este adresat bisericii şi nu acelora care nu mărturisesc că-i slujesc Domnului. Din versetul şase reiese în mod evident că toţi aceia despre care se vorbeşte în acest capitol sunt cei care îl recunosc pe Dumnezeu ca Domn al lor. Prin urmare, capitolul ne arată cum ar trebui să ne privim unii pe alţii ca
Slujitori ai aceluiaşi Domn – Romani 14:1-13
1Acceptaţi-l pe cel slab în credinţă, fără certuri asupra părerilor îndoielnice! 2Unul crede că poate să mănânce de toate, pe când cel slab mănâncă verdeţuri. 3Cine mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cine nu mănâncă, iar cine nu mănâncă să nu-l judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a acceptat. 4Cine eşti tu, care judeci pe slujitorul altuia? Faţă de stăpânul său stă în picioare sau cade; şi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l facă să stea. 5Unul socoteşte o zi mai presus decât alta, dar pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în cugetul lui. 6Cine ţine o zi, pentru Domnul o ţine. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, pentru că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi Îi mulţumeşte şi el lui Dumnezeu. 7Fiindcă nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. 8Dacă trăim, pentru Domnul trăim şi, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. 9Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat: ca să domnească şi peste morţi, şi peste vii. 10Dar tu de ce-l judeci pe fratele tău? Şi tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău? Fiindcă toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. 11După cum este scris: „Pe viaţa Mea”, zice Domnul, „că înaintea Mea se va pleca orice genunchi şi orice limbă va mărturisi pe Dumnezeu.” 12Aşa că fiecare din noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. 13Să nu ne mai judecăm deci unii pe alţii, ci mai bine să judecaţi aşa: să nu puneţi un prilej de cădere sau o piatră de poticnire înaintea unui frate.
Şcoala lui Hristos
Biserica lui Hristos nu este formată din oameni desăvârşiţi, ci din cei care caută desăvârşirea. El este Cel desăvârşit, iar El adresează invitaţia: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine.” (Matei 11:28-29). După ce-i cheamă pe toţi să vină la El, le spune: „Pe cel ce vine la Mine nicidecum nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). După cum a zis cineva: „Dumnezeu caută în om să apuce mâna credinţei pentru a o ajuta să se prindă cu putere de divinitatea lui Hristos, astfel ca omul să poată ajunge la desăvârşirea caracterului.”
Credinţa poate fi foarte slabă, însă Dumnezeu nu-l respinge din această cauză. Pavel mulţumea lui Dumnezeu pentru credinţa fraţilor tesaloniceni care mergea mereu crescând (2 Tesaloniceni 1:3), lucru care arată că aceştia nu avuseseră o credinţă desăvârşită la început. Dumnezeu este atât de bun încât orice om ar trebui să se încreadă pe deplin în El, dar tocmai pentru că este atât de bun, El este foarte perseverent şi răbdător cu cei care nu-L cunosc bine şi nu-i alungă pentru că sunt îndoielnici. Această bunătate şi răbdare a lui Dumnezeu este cea care zideşte credinţa desăvârşită.
Învăţăcei, nu învăţători
Nu este treaba învăţăcelului să decidă cine va urma cursurile şcolii. Este adevărat că în această lume există şcoli exclusiviste, în care numai anumiţi elevi sunt primiţi. Dacă cineva inferior în bogăţie şi poziţie socială ar încerca să intre, o mare agitaţie s-ar stârni de îndată. Chiar elevii ar protesta atât de vehement împotriva admiterii noului venit, încât profesorii s-ar vedea obligaţi să nu-l primească. Dar astfel de şcoli nu reprezintă modelul şcolii lui Hristos. „Căci Dumnezeu nu caută la faţa omului.” (Romani 2:11). El îi invită pe cei săraci şi nevoiaşi, precum şi pe cei slabi. El este cel care decide, nu învăţăceii, cine va fi admis.
El spune: „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17), şi le cere tuturor celor care aud să transmită invitaţia mai departe. Singura calitate necesară pentru a intra în şcoala lui Hristos este dorinţa de a învăţa de la El. Dacă cineva doreşte să facă voia Sa, Dumnezeu îl va primi şi-l va învăţa. (Ioan 7:17). Oricine stabileşte un alt standard, prin aceasta se aşază deasupra lui Dumnezeu. Niciun om nu are dreptul să respingă pe cel pe care Dumnezeu îl primeşte.
Stăpân şi slujitor
Hristos a spus ucenicilor Săi: „Voi să nu vă lăsaţi numiţi rabbi. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru (– Hristos –), iar voi toţi sunteţi fraţi. (…) Nici «povăţuitori» să nu vă numiţi între voi, căci Unul singur vă este Povăţuitor – Hristos.” (Matei 23:8, 10). Stăpânul este cel care stabileşte lucrarea fiecărui învăţăcel sau slujitor. Prin urmare numai stăpânul are dreptul să dea ordine şi să decidă dacă este un eşec. „Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia?” Dacă nu ai puterea de a răsplăti succesul său, nu ai niciun drept să judeci eşecurile sale.
„Dumnezeu este judecătorul”
„El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” (Psalmii 75:7)[1]. „Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte.” (Isaia 33:22). „Unul singur este dătătorul Legii şi judecătorul: Acela care poate să mântuiască şi să nimicească. Dar tu cine eşti să-l judeci pe aproapele tău?” (Iacov 4:12). Puterea de a mântui şi de a pierde determină dreptul de a judeca. A condamna atunci când nu ai nicio putere de a pune în practică hotărârea, nu este decât o farsă. Un astfel de om, în cel mai bun caz, este ridicol.
Spiritul papalităţii
Apostolul Pavel descrie apostazia ca descoperirea „omului păcatului”, „fiul pierzării, cel care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice aşa-zis dumnezeu sau obiect care primeşte închinare, până acolo încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:3-4)[2]. În Daniel 7:25 aceeaşi putere este descrisă ca rostind cuvinte de hulă împotriva Celui Preaînalt şi încumetându-se să schimbe vremile şi legea.
A te ridica împotriva sau deasupra legii lui Dumnezeu constituie cea mai categorică opoziţie faţă de Dumnezeu şi cea mai sfidătoare uzurpare a stăpânirii Sale. Sfârşitul puterii care se înalţă astfel este acesta: de a fi nimicită de Duhul lui Hristos şi distrusă de strălucirea venirii Sale. (2 Tesaloniceni 2:8).
Acum citiţi Iacov 4:11: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine îl vorbeşte de rău pe un frate sau îl judecă pe fratele său vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Dar dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător.” Aceasta arată că oricine vorbeşte de rău sau judecă ori sfidează pe fratele său, vorbeşte de rău legea lui Dumnezeu şi se pune în poziţia de judecător. Cu alte cuvinte, el se pune în locul şi face lucrarea „omului păcatului”. Ce altă răsplată ar putea primi decât cea destinată omului păcatului? Cu siguranţă în acest gând există suficiente motive pentru a ne opri pe noi toţi.
Am învăţat că membrii bisericii lui Hristos nu se judecă unii pe alţii, ci ei sunt împreună slujitori ai aceluiaşi Domn. Nu suntem învăţaţi că nu are importanţă dacă ţinem sau nu poruncile lui Dumnezeu – ba dimpotrivă, deoarece toţi ne vom înfăţişa înaintea tronului de judecată al lui Hristos şi vom fi judecaţi în raport cu acestea – ci ni se spune că în acele lucruri despre care legea lui Dumnezeu nu vorbeşte clar, calea unui om este la fel de bună ca a altuia. Am învăţat chiar mai mult – că şi atunci când cineva încalcă o poruncă clar exprimată, el nu trebuie să fie tratat cu asprime şi condamnat. O astfel de atitudine nu poate ajuta pe cineva şi, în plus, nu avem niciun drept să procedăm astfel, din moment ce nu suntem decât slujitori.
Trăind pentru alţii – Romani 14:14-23
14Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus că nimic nu este spurcat în sine, ci doar pentru cel ce socoteşte că ceva este spurcat, pentru acela este spurcat. 15Căci, dacă din pricina unei mâncări se mâhneşte fratele tău, nu mai umbli potrivit cu dragostea. Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! 16Nu faceţi ca binele vostru să fie vorbit de rău! 17Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. 18Cine Îi slujeşte astfel lui Hristos Îi este plăcut lui Dumnezeu şi este cinstit de oameni. 19Aşadar, să urmărim lucrurile care aduc pacea şi ne zidesc unii pe alţii. 20Să nu nimiceşti lucrarea lui Dumnezeu pentru o mâncare. Într-adevăr, toate sunt curate; dar este rău când un om, din pricina unui prilej de cădere, ajunge să mănânce din ele. 21Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice l-ar face pe fratele tău să cadă. 22Încredinţarea pe care o ai păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu! Ferice de cel ce nu se osândeşte singur prin ceea ce încuviinţează! 23Dar cine are îndoieli, şi totuşi mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare este păcat.
Multe erori se nasc din cauza citirii neatente a Bibliei şi a concluziilor pripite formulate pe baza unor afirmaţii detaşate, precum şi din pervertirea intenţionată a Cuvântului. E posibil ca mult mai multe să fie rezultatul lipsei unei judecăţi sănătoase decât a unei intenţii deliberate. De aceea întotdeauna să fim atenţi cum citim.
Curat şi necurat
Dacă vom analiza cu atenţie subiectul abordat, nu vom scoate acest pasaj din contextul său. Ceea ce se prezintă chiar de la începutul capitolului este cazul unui om care îl cunoaşte atât de puţin pe Hristos încât crede că neprihănirea se obţine mâncând anumite feluri de mâncare sau nemâncând anumite lucruri. Ideea pe care o comunică fără echivoc întregul capitol este că prin credinţă, nu prin ceea ce mâncăm sau bem, suntem mântuiţi.
O scurtă trecere în revistă a subiectului alimentelor curate şi necurate ne va fi foarte utilă. Există o idee ciudată, larg răspândită, potrivit căreia lucrurile care odată nu erau potrivite pentru mâncat acum sunt pe deplin folositoare. Se pare că mulţi oameni sunt de părere că până şi animalele necurate sunt făcute curate prin evanghelie. Aceştia uită că Hristos curăţă oamenii, nu animalele şi reptilele.
Pe vremea lui Moise existau plante otrăvitoare, aceleaşi plante fiind otrăvitoare şi acum. Tocmai acei oameni care cred că evanghelia face orice lucru bun de mâncat, ar fi la fel de dezgustaţi ca orice evreu de pe vremea lui Moise, la gândul de a mânca pisici, câini, omizi, păianjeni, muşte etc. În loc să găsim sprijin pentru ideea că o cunoaştere a lui Hristos împacă pe cineva cu o astfel de dietă, descoperim, dimpotrivă, că numai cei mai degeneraţi sălbatici folosesc aceste lucruri ca alimente, iar o astfel de dietă este atât un semn, cât şi cauza degenerării. Iluminarea conduce la alegerea cu grijă a alimentelor.
Acum, nu există nimeni care să şi-l închipuie pe apostolul Pavel sau pe orice altă persoană cu bun simţ şi rafinament, mâncând tot ce se poate găsi pe pământ. Deşi majoritatea oamenilor se cred mai înţelepţi decât Dumnezeu în ceea ce priveşte mâncatul şi băutul, există, şi întotdeauna au existat, anumite lucruri care sunt în general considerate nepotrivite pentru mâncare. Prin urmare, atunci când apostolul spune că nimic nu este în sine însuşi necurat, el în mod evident îşi limitează afirmaţia la acele lucruri pe care Dumnezeu le-a dat pentru hrana oamenilor. Există oameni a căror conştiinţă este atât de slab instruită încât se tem să mănânce chiar şi din lucrurile pe care Dumnezeu le-a lăsat să fie mâncate; după cum există unii care interzic „folosirea mâncărurilor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri”. (1 Timotei 4:3).
Astfel că atunci când apostolul spune: „Unul crede că poate să mănânce de toate”, este clar că „de toate” nu include murdăria. Ideea evidentă este că un om crede că poate mânca orice este potrivit pentru mâncat. Însă altul, gândindu-se, de exemplu, că unele dintre aceste lucruri se poate să fi fost închinate unui idol, se teme să mănânce din ele pentru ca astfel să nu devină idolatru. Capitolul opt din 1 Corinteni clarifică acest subiect, acesta fiind un text paralel capitolului paisprezece din Romani.
Aceasta limpezeşte, de asemenea, problema zilelor. Din moment ce este evident că remarcile apostolului în ce priveşte mâncarea se referă la acele alimente care sunt îngăduite pentru mâncare, reiese mai clar că acele zile ce pot fi considerate la fel sunt numai acelea pe care Dumnezeu nu le-a sfinţit pentru El.
Natura împărăţiei
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Peste această împărăţie, Hristos a fost pus împărat, căci Dumnezeu a spus: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” (Psalmii 2:6). Acum citiţi şi cuvintele Tatălui către Fiul, pe care L-a ales moştenitor al tuturor lucrurilor: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veci de veci; toiag de dreptate este toiagul domniei Tale. Ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi.” (Evrei 1:8-9)[3].
Sceptrul este simbolul puterii. Sceptrul lui Hristos este un sceptru al neprihănirii. Prin urmare, puterea împărăţiei Sale stă în neprihănire. El stăpâneşte prin neprihănire. Viaţa Sa pe pământ a fost manifestarea perfectă a neprihănirii, astfel că El îşi conduce împărăţia prin puterea vieţii Sale. Toţi cei care deţin viaţa Sa sunt supuşi ai împărăţiei Sale. Semnul cetăţeniei în împărăţia lui Hristos nu este nimic altceva decât viaţa lui Hristos.
Dar cu ce a fost uns Hristos împărat? Ultimul text menţionat arată că a fost cu „untdelemnul veseliei”. Deci bucuria constituie un aspect necesar ce caracterizează împărăţia lui Hristos. Este o împărăţie a bucuriei şi, în acelaşi timp, a neprihănirii. Prin urmare, fiecare supus al acelei împărăţii trebuie să fie plin de bucurie. „Un creştin posomorât” reprezintă tot atât de mult o contradicţie de termeni ca „un soare rece”. Scopul existenţei soarelui este acela de a împrăştia căldura care-l constituie. Tot aşa, creştinul trăieşte pentru a răspândi pacea şi bucuria care fac parte din natura sa. Creştinul nu este bucuros doar pentru că aşa consideră el că se cuvine să fie, ci pentru că a fost mutat în împărăţia bucuriei.
„Cine Îi slujeşte astfel lui Hristos Îi este plăcut lui Dumnezeu şi este cinstit de oameni. Aşadar, să urmărim lucrurile care aduc pacea şi ne zidesc unii pe alţii.” În care lucruri slujeşte el lui Hristos? Cel care slujeşte lui Hristos, slujeşte în neprihănire, pace şi bucurie.
Dumnezeu acceptă o astfel de slujire, iar oamenii o apreciază. Nu numai creştinii apreciază o astfel de slujire, ci şi necredincioşii sunt obligaţi să o aprecieze. Vrăjmaşii lui Daniel au fost forţaţi să dea mărturie despre viaţa sa fără cusur atunci când au spus că nu pot găsi nimic împotriva lui decât în legea Dumnezeului său. Dar chiar această declaraţie reprezintă o apreciere a legii lui Dumnezeu, ascultarea de aceasta făcându-l să fie omul credincios care a fost.
Altruism
Pacea constituie o caracteristică a împărăţiei. Prin urmare, cei care trăiesc în împărăţie trebuie să practice acele lucruri care favorizează pacea. Însă egoismul niciodată nu aduce pace. Dimpotrivă, egoismul constituie întotdeauna cauza războaielor şi inevitabil conduce la război dacă se persistă în această atitudine. Aşadar, supuşii împărăţiei trebuie să fie întotdeauna gata să-şi sacrifice propriile dorinţe şi idei de dragul altora. Persoana care nu este egoistă va renunţa la propriile sale căi atunci când acestea ameninţă pacea altuia.
Dar să nu uităm că împărăţia lui Dumnezeu este neprihănire după cum este şi pace: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta.” (Psalmii 119:165). „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18)[4]. Prin urmare, cel care este atât de „iubitor” încât să renunţe la orice porţiune din legea lui Dumnezeu deoarece oamenilor nu le place, nu practică acele lucruri care duc la pace. Dimpotrivă, acesta se răzvrăteşte împotriva împărăţiei lui Hristos.
Aceasta dovedeşte din nou că nu se face referire la Sabatul Domnului ca fiind unul dintre acele lucruri ce trebuie ţinute doar ca o opinie personală. Creştinul nu are de ales în privinţa aceasta. El trebuie să-l păzească. Nu este una dintre zilele pe care supusul împărăţiei o poate desconsidera după cum doreşte. Este unul dintre lucrurile obligatorii.
Însă sunt lucruri pe care omul are dreptul să le facă dacă doreşte, dar pe care nu este obligat să le facă. De exemplu, un om are dreptul să-şi mănânce mâncarea cu degetele – dacă doreşte – dar dacă aceasta deranjează pe însoţitorul său, legea lui Hristos îi cere să nu procedeze astfel. Şi astfel se vede că legea lui Hristos fără nimic altceva, va face, dacă este urmată cu atenţie, ca omul să fie de o curtoazie desăvârşită. Adevăratul creştin este un gentleman în adevăratul sens al cuvântului.
Există multe lucruri care sunt permise, despre care unii oameni cu o credinţă slabă – deoarece ea nu este instruită – cred că sunt greşite. Curtoazia creştină, aşa cum este prezentată în capitolul paisprezece din Romani, cere ca persoana mai bine instruită să ţină seama de scrupulele fratelui mai slab. A ignora cu desăvârşire aceste scrupule, chiar dacă nu ar exista nicio justificare pentru ele, nu constituie un mod de a-l ajuta pe acest frate să trăiască într-o mai mare libertate. Dimpotrivă, procedând în acest mod îl descurajăm. „Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice l-ar face pe fratele tău să cadă.”
Astfel, devine evident faptul că al paisprezecelea capitol din Romani este pur şi simplu o lecţie de curtoazie şi întrajutorare creştină în loc de a învăţa că Sabatul, sau orice altceva care ţine de poruncile lui Dumnezeu, poate fi desconsiderat după plac. Trebuie să se arate consideraţie faţă de „cel slab în credinţă”, însă cel care este ofensat de păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu are credinţă deloc.
Limitele conştiinţei
„Ai credinţă? Să o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 14:22, Fidela). Credinţa şi conştiinţa ţin de individ. Nimeni nu poate avea credinţă pentru altul. Nimeni nu poate avea suficientă credinţă pentru două persoane. Potrivit învăţăturii Bisericii Romano-Catolice, anumiţi oameni au avut mai multă credinţă decât aveau nevoie şi au fost „mai”[5] neprihăniţi decât era necesar, astfel încât ei pot da altor oameni. Însă Biblia învaţă că este imposibil ca omul să aibă mai multă credinţă decât îi este necesară pentru propria sa mântuire. Prin urmare, indiferent cât de bine instruită ar fi credinţa unui om, nimeni altcineva nu poate fi judecat avându-se în vedere aceasta.
De multe ori auzim în zilele noastre vorbindu-se despre conştiinţa publică. Adesea ni se spune despre conştiinţa unui om că este scandalizată de faptele altuia. Dar cu conştiinţa este la fel ca şi cu credinţa – nimeni nu poate avea suficient pentru două persoane. Omul care crede că se poate folosi de conştiinţa sa şi că aceasta poate sluji şi altei persoane confundă încăpăţânarea egoistă cu conştiinţa. Această concepţie greşită despre conştiinţă a stat la baza tuturor acelor persecuţii oribile care au fost comise în numele religiei.
Toţi creştinii trebuie să înţeleagă că problemele de conştiinţă sunt numai între ei şi Dumnezeu. Ei nu au dreptul de a impune altuia nici măcar propria lor libertate de conştiinţă. Însă conform legilor împărăţiei lui Hristos ei sunt obligaţi să-şi limiteze, uneori, chiar exercitarea propriei lor libertăţi din consideraţie faţă de alţii. Altfel spus, omul care poate merge repede trebuie să ajute pe fratele său mai slab care merge în aceeaşi direcţie, dar mai încet. Însă el nu trebuie să se întoarcă din drum pentru a satisface pe cel care merge în direcţie opusă.
[1]„Ci Dumnezeu este judecătorul; el coboară pe unul şi înalţă pe altul.” – Psalmii 75:7 – Fidela.
[2]„Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că ziua aceea nu va veni înainte să vină o apostazie şi să fie revelat omul păcatului, fiul pieirii, Care se opune şi se înalţă pe sine însuşi peste tot ce este numit Dumnezeu sau lucru ce este demn de închinare; aşa că el, ca Dumnezeu, şade în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi că este Dumnezeu.” – 2 Tesaloniceni 2:3-4 – Fidela.
[3]„Tronul tău, Dumnezeule, este pentru totdeauna şi întotdeauna; un sceptru al dreptăţii este sceptrul împărăţiei tale. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea Dumnezeu, Dumnezeul tău, te-a uns cu untdelemnul veseliei mai presus de tovarăşii tăi.” – Evrei 1:8-9 – Fidela.
[4]„O de ai fi dat ascultare poruncilor mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta ca valurile mării.” – Isaia 48:18 – Fidela.
[5]Gramatical, în limba română, adjectivele „neprihănit” sau „desăvârşit” nu suportă grade de comparaţie. Am ales să folosim particula „mai” pentru a evidenţia greşeala teologică amintită de autor (n.ed.).